Răspuns la comentarii

Mulţumesc, domnule Marius Aldea, pentru invitaţie. Cu certitudine vă voi citi poaziile.



Domnului fără nume din New York
Ceea ce semnalaţi în legătură cu problemele ICR din New York ar merita un spaţiu mare în mass media. Ar trebui să vă adresaţi direct preşedintelui statului. Lucru mi se pare foarte grav. Dar Patapievici e omul preşedintelui, prin urmare e atotputernic. M-a impresionat foare rău tot ce aţi semnalat. Dar nu eu sunt persoana care poate face ceva bun în direcţia asta.

Bilanţ

Trebuie să-mi pun totul în ordine. Un lucru e sigur, omenirea merge din rău în mai rău. Dar aşa trebuie să fie, probabil. Nimic nu se întâmplă la voia soartei. În univers există o ordine perfectă. Şi instanţele care decid la cel mai înalt nivel ştiu ce fac, au totul sub control. E limpede că din pricini diverse conţinutul cuvintelor normal şi normalitate se schimbă continuu. Ce mai e azi normal şi ce, anormal. Când şi când cercetez câte un film porno ca pe un barometru care arată starea vremii. După cât de hidos este, trag concluzia cât de mult s-au îndobitocit fiinţele umane. Cam asta ar fi. Trebuie să-mi fac ordine în hârtii. Să public romanul pe care l-am terminat de scris: CĂLĂTORI ANONIMI. Şi pe urmă voi mai vedea ce fac.

SÂMBĂTĂ, 17 OCTOMBRIE, 2009

De câte ori mă gândesc la viaţa mea cu Liviu, mă cuprinde o deznădejde fără seamăn. Mi-am propus să nu mă mai gândesc la el. Să las sufletului meu un spaţiu, în nădejdea că va găsi un răgaz şi un leac pentru vindecare. A fost un noroc ciudat să-l iubesc pe Liviu. Abia acum, după ce am aflat cauza suferinţelor lui îmi dau seama de faptul că nu eu eram cauza nefericirii lui. Nu-mi putea spune prin ce trecea. Se închidea în el şi suferea ca un căine bolnav. Şi ochii lui îmi vorbeau de nemărginita lui deznădejde. De asta se gândea numai la moarte. Credea că prin moarte va scăpa de toate ororile comuniste abătute asupra lui cu tăria unui uragan. Printre altele cei care l-au răpit de pe stradă şi la Paris şi la Sarajevo erau probabil tot securişti români. În 1971 Liviu a ajuns la Paris şi hotărâse să rămână acolo şi după aceea să plece mai departe. A fost răpit de pe stradă şi urcat în avion cu destinaţia Bucureşti. Nu-l concediau pentru neajunsurile dovedite la slujbă fiindcă ştiau că ei, securiştii, sistemul,îl distruseseră. Şi Liviu ar fi murit încă din 1977 dacă nu-l cunoşteam pe Ali care prin forţa lui i-a mai dăruit 16 ani de viaţă pe care i-au smuls-o hienele, şacalii. Când Liviu îmi spunea că securiştii îl urmăresc ca nişte hiene flămânde credeam că are halucinaţii. Dar din nenorocire era adevărul gol goluţ.Liviu se izola tot mai mult chiar şi de mine. În ciuda faptului că ne iubeam am avut o căsnicie profund nefericită. Veşnic aşteptam să ni se întâmple ceva bun. Să fim fericiţi. Să nu mai existe spaima de ziua de mâine, să nu mai existe presiunea scriitorilor care se închipuiau geniali şi Liviu era obligat să-i publice, să nu mai existe ura viscerală a celorlalţi împotriva lui Liviu. Eugen Simion i-a promis lui Liviu că va face tot posibilul ca Liviu să nu existe în literatură şi uite că a reuşit. N-am înţeles de ce-l urau scriitorii? Mircea Ciobanu, de pildă, îl ura, i-a spus-o în faţă, l-a pus pe urmă pe Aurelian Chivu să-l atace public la conferinţa scriitorilor din !990. Ce trebuie să fi fost în inima lui Liviu. Nu mai pot scrie, Doamne, mă doare prea rău.

CEVA DIN JURNALUL LUI LIVIU CĂLIN

VINERI 14 MARTIE 1975
.........Secretara vine şi-mi spune că iar mă cheamă tovarăşul şi din nou simt că nu mai rezist, simt că înnebunesc. Voi pleca din edituri, dar mă întreb unde să mă duc. Peste tot sunt numai tovarăşi vigilenţi şi devotaţi şi mă vor urmări pretutindeni. Nu-mi rămâne decât să mor. Scriitorii români cu excepţia câtorva care, dac-ar fi trăit într-o lume liberă, ar fi făcut o mare carieră, sunt iremediabili meschini, sunt în stare să-şi vândă şi sufletul pentru un strop de glorie. La ce le va fi folosind gloria într-o lume iremediabil sortită pieirii. Oricum din mizeria asta nu va mai scăpa nimeni. ...................
..........Am discutat câteva minute cu Marin Preda. M-a izbit expresia lui de fiinţă plecată pe jumătate în cer.....
.......La capătul întrevederii, Croitoru îmi aruncă în faţă un teanc de scrisori şi se explică: Sunt şi unele anonime. Scriitorii se delaţionează unii pe alţii cu frenezie copilărească. Spun unii despre alţii că scriu cărţi în care critică regimul. Dumneta, ce păzeşti, tovarăşe Călin?
Mi-a venit să-i urlu: Imbecilule, drept cine te crezi să-mi vorbeşti mie astfel!!
N-am murit astăzi, poate voi muri mâine. Disperarea mă va ucide......

din jurnalul lui Liviu

"Miercuri 14 iulie, 1968. Cred că voi muri în scurt timp sufocat de mizeriile din ceea ce imbecilii numesc literatură română. Rosetti are dreptate. Nu avem o literatură. Există câţiva autori care se preocupă de bani şi glorie nu de creaţie. Orgoliu autorilor români e cu atât mai mare cu cât sunt mai lipsiţi de orice talent. Am nimerit într-o junglă în interiorul căreia aşa zişii scriitori se sfâşie între ei ca fiarele sălbatice. Vasile Nicolescu!!!Un monstru, un imbecil, un culturnic, fără coloană vertebrală. Mă tot întreb de ce mă urăşte până într-atât? Mă bârfeşte cu sete cu patimă. Spune peste tot că sunt obsedat sexual. Eu cred despre el că-i un imbecil impotent. ............................................

AH, DOAMNE, DE CE?

În urmă cu câteva minute, mi-a telefonat Alexandru Niculescu, de la Paris, ca să mă anunţe că Bujor Nedelcovici scrie despre Liviu că era informator la Securitate. Ciudat, lucru nu mă mai doare. Ciudat cât de puţin îmi mai pasă de tâmpitul de Bujor Nedelcovici care-i foarte prost, sfâşietor de prost. Îşi închipuie că e scriitor. Liviu era convins că Bujorel n-avea strop de minte, că nu ştia nici să povestească nici să construiască un personaj sau o acţiune. Bujor Nedelcovici era şi este prost ca o cizmă.
Liviu era şi inteligent şi dispunea şi de o vastă cultură, aşa încât criminalii de Securişti l-au torturat până când el a cedat şi+a semnat probabil pactul cu ei, demoni şi criminali. Îi urăsc atât de mult pentru ce i-au făcut lui Liviu că îmi vine să vomit numai cât văd cuvântele securist şi dosare de Securitate. Securiştii l-au distrus şi l-au omorât pe Liviu. Nu ştiu dac-ar trebui să postez asta pe internet. Dar cum blogul meu nu e fregventat de nimeni, e ca şi cum aş scrie o scrisoare, să mă răcoresc şi s-o arunc într-un sertar plin cu poze porno.
Bujor Nedelcovici n-are strop de ştiinţă literară. E un mercenar. E fericit că a fost obiectul atenţiei Securităţii, că are acum ce scrie. Dar să-i spun eu adevărul. La data când a fugit la Paris şi-a lăsat în Bucureşti amanta, una dintre ele, anume, pe Raluca Tacciu care l-a adus înapoi de la Paris, prin tehnici Yoga, pe care Raluca le cunoştea şi avea şi puteri.
Raluca i se confesa lui Liviu, îi spunea că nu putea trăi fără Bujor şi va risca să-l aducă înapoi în ţară. Probabil Securitatea se interesa de situaţia lui Bujor la Editură şi Liviu era nevoit să dea informaţii.

Cu puţin înainte să moară Liviu mi-a povestit cum a fost urmărit de Securitate, după fuga lui Petru Dumitriu, şi din pricină c-o fregventa pe Henriette Yvone Stahl, într-o după-masă, în 1960 a fost răpit de pe stradă şi dus în sediu Securităţii de pe Rahova. 72 de ore fără somn, sub un stres îngrozitor, anchetat permanent, acuzat c-a ştiut că Petru Dumitriu va fugi, asta din pricină că erau oarecum în bune relaţii la Editură şi Petru îi ceruse să se ocupe personal de romanul predat atunci Editurii. Şi afară de acesta Henriette recunoscuse la anchetă că ştiuse că Petru va fugi. Mulţi ani mai târziu, Henritte mi-a povestit c-a ştiut că Petru v-a fugi şi era de acord, fiindcă Petru-i spunea, "dacă nu fug, mă spânzur."
Acuzat, ameninţat cu moartea, lui Liviu i s-a cerut să devină colaborator al Securităţii. A rezistat o vreme, apoi a fost dus în pădurea Băneasa şi i s-a arătat copacul de care va fi spânzutrat şi lumea va crede că s-a sinucis. Prima lui soţie era însărcinată şi aştepta să nască. Ameninţarea nu s-a limitat la viaţa lui. I se făgăduia solemn că imediat ce se va naşte copilul său va fi dus la un orfelinat şi educat în spiritul comunismului. La toate a rezistat, până la ameninţarea asupra copilului. A cedat. A devenit omul lor. N-am să-mi iert niciodată că în clipele în care mi-a spus asta eu am spus c-aş fi ales moartea decât să devin colaborator.
Mai pe urmă, după ce Liviu a murit, remuşcările pentru cuvintele scăpate într-un moment de disperare, mi-au frânt inima la propriu. Ar fi trebuit să-i spun ceva consolator. El căuta o consolare, ştia că-l iubesc şi-l voi înţelege. Zadarnic i-am cerut iertare, zadarnic, i-am provocat o asemenea suferinţă.
Mi-au trebuit mulţi ani să mă iert pentru prostia de a fi stat de vorbă cu un bou nesimţit, un ţărănoi amărât ca Bujor Nedelcovici care îşi învelise sticlele de votcă în ziar şi vroia să facă un cadou ghidului polonez. Niciodată n-am crezut că bărbaţii pot fi aşa de vulgari ca Bujor Nedelcovici. Tinea pe geamul de la Hotel sumedie de borcane cu iaurt, iar amantelor lui le cmpăra tot soiul de mizerii, drept cadou. Apoi, numai un mitocan perfect ca Bujor Nedelcovici ajunge la Cracovia şi în loc să se grăbească s-ajungă la muzeu să vadă una din faimoasele picturi ale lui Leonardo. Dama cu hermină, căuta să cumpere mingi de tenis şi-a zăbovit atâta până când muzeul s-a închis. Şi mai pretinde că-i scriitor! Doamne fereşte, nu-i decât un grafoman amărât, nimeni nu mai citeşte nici un rând din tot ce scrie.
Liviu venea dintr-o familie de intelectuali la a cincea generaţie. Una din surorile bunicului său a fost colegă şi prietenă cu Iulia Hasdeu la Paris. Bunicul său, Dumitru Petrescu, a fost timp de treizeci de ani primarul liberal al Craiovei.
Liviu era ca un prinţ. A nimerit în lumea urâtă a comuniştilor din România care l-au devorat. Trebuie să rezist, să nu mă mai doară.
Nu mă mai doare. Nu vreau să mă mai gândesc l-a asta, nu mai pot.

ASEARĂ LA CORINA

Aseară am fost la Corina. Au mai fost Sanda cu Bambi şi Luci cu George. Bancuri englezeşti, nimic ieşit din margini. O glumă: Un cuplu are in vizita un alt cuplu. Cuplu gazdă foarte atent şi primitor. Soţii se îndeamnă unul pe altul. El: Iubito, adu tu salata. Ea: Da scumpule, adu şi tu peştele. Şi tot aşa mai departe până la finalul cinei, când invitatul spune către gazdă: Ce frumos că după atâţia ani vă apelaţi tot cu iubito şi cu dragă şi cu scumpo. Ca să spun drept, zice soţul gazdă, după atâţia ani am uitat cum o cheamă.