elena-ghirvu-calin

Scriitori români, dragi mie: George Bălăiţă

2012-01-28T12:09:00.000-08:00

George Bălăiţă. Un tip nu prea înalt, aş zice potrivit de statură fizică, înalt în spirit, scriitor de o unicitate fermecătoare, face lumea în două zile, performanţă notabilă, pe care numai un artist ca el, un uncenic neascultătoar o poate realiza. Inteligenţa îl împiedică să facă gafe. Întotdeauna elegant, prietenos, curtenitor fără să devină indiscret, George Bălăiţă scrie bine. Romanele lui vor fi citite şi peste o sută de ani, au substanţă, vor rezista timpului.

KJELL ESPMARK

2012-01-25T01:13:00.001-08:00

Prin generoasa faptă de cultură a Angelei Martin reuşim să-l cunoaştem pe Kjell Espmark, om de cultură, scriitor suedez de reputaţie internaţională. Un poet cu adevărat superior, de o mare nobleţe, gata să ofere cu generozitate lumii câte ceva din imensa sa experienţă artistică. Din cele 42 de convorbiri cu Angela Martin, apărute la ed. Curtea Veche, într-o ediţie frumoasă ( grafică, literă, calitatea hârtiei) omul şi artistul Kjell Espmark îşi descrie aspiraţiile de o viaţă, reuşitele, regretele şi de asemeni temerile cu privire la viitorul culturii în Europa şi în întreaga lume. Cartea merită citită de mai multe ori. Angela Martin ştie cum să pună întrebările pentru ca partenerul de dialog să dea cele mai bune răspunsuri.

LIDIA BODEA

2012-01-19T03:37:00.000-08:00

N-o cunosc personal. Am căutat informaţii despre opera ei, dar n-am găsit nimic. E directoarea generală de la Humanitas Fiction. Din interviurile găsite pe you tube constat că avem două trăsătui comune. Iubim basmele si iubim literatura. Pare destul de tânără. Predă limba ebraică la universitatea de limbi străine. Aproape că uitasem că mai există şi o limbă a evreilor.
Gabriel Liiceanu a construit o editură importantă, de mare prestigiu. Are mai larg răsunet, mai bun decât Polirom, mai înalt ca intelectualitate şi spiritualitate. Dar şi Polirom are faimă bună. Silviu Lupescu a ştiut ce face şi are oameni devotaţi. Presupun. Şi Polirom şi Humanitas sunt edituri particulare, cu cercul lor strict de afaceri, nu te poţi supăra pe ei că publică numai cărţi profitabile. Sunt demni de admiraţie că iubesc cărţile şi ţin încă flacara aprinsă. Oricum, a fi editor în România, e ceva greu de dus. Eu sunt în căutarea unui mecena. Poate cuiva îi vor plăcea romanele mele si mă va susţine. Dacă nu mor până atunci.

ANDREI PLEŞU

2012-01-19T02:09:00.000-08:00

Am avut brusc revelaţia că Andrei Pleşu e răzbunător. A reuşit să-l convingă pe Băsescu să-l ajute să se răzbune pe ICR. Pleşu vroia să distrugă ICR. Şi a reuşit cu ajutorul lui Roman Horia Patapie. A reuşit pur şi simplu. Liiceanu cel puţin are un mare merit, a construit o editură extraordinară, pe câtă vreme Pleşu a distrus o editură extraordinară, cea a ICR-ului. Gabriel Liiceanu a construit un univers filozofic al său, Pleşu e doar cu minima moralia, niciodată nimic maximal. Pleşu e un om răzbunător, mărunt, meschin cu aspiraţii mărunte. E cel care şi-a făcut mari iluzii legate de rostul său în lume. Se crede genial, se crede mare, exact ca un neica nimeni.

ANGELA MARTIN

2012-01-15T06:20:00.000-08:00

A apărzt la Editura Curtea Veche, volumul KJELL ESPMARK, CONFIDENŢE, 42 de convorbiri cu ANGELA MARTIN. De acelaş autor a apărut şi volumul de proză, BELA BARTOK CONTRA CELUI DE-AL TREILEA REICH, în excelenta traducere a Angelei Martin.

CUM VA FI LUMEA DE MÂINE.

2011-11-19T01:03:00.000-08:00

Cum se vor comporta peste 20 de ani cei care sunt acum copii sau elevi de zece ani? Prin ce mijloace vor învăţa să gândească, să creeze ceva, să respecte legea? Sistemul actual de învăţământ e complet depăşit.Copii trebuiesc învăţaţi să creeze informaţie nu doar să consume informaţie. Pentru aceasta trebuiesc formaţi. da, dar cum? Nu se iveşte de nicăieri nimic care să reprezinte o directie creatoare. Creaţia aproape că a dispărut şi aproape în toate domeniile. Crearea de programe nu înseamnă creaţie. Maşinile inteligente nu vor fi niciodată capabile să creeze ceva nou. Oare ce fel de lume va fi?

ORBITOR

2011-11-10T12:09:00.000-08:00

Cărtărescu ştie să scrie, are forţă, dar nu e în stare să construiască o realitate artistică, o realitate literară. Apelează la argou şi foloseşte cuvinte care denumesc excrementele umane şi organele sexuale şi dă impresia de libidinoşenie. Păcat de talentul lui. Breban, în schimb, nu ştie să scrie, dar ştie să construiască o realitate literară. Păcat că nu ştie cum să concentreze epicul.

Despre Monarhie.

2011-10-03T11:04:00.000-07:00

Istoria monarhiei româneşti e scurtă şi tragică. De ce? Nu ştiu. Poate din cauza personalităţii poporului, care nu are nimic sfânt, n-are sentimentul sacrului , nu crede cu adâncime nici în Dumnezeu, nici în diavol. Am avut noroc de regi mari, dar n-am avut noroc de oameni politici pe măsură care să se desprindă din obişnuinţele lor meschine, să scape de setea de putere şi să capete înălţime şi magnanimitate. E o însuşire curioasă a acestui popor care e mărunt, meschin, în ansamblu, dar din când în când răzbesc la suprafaţă oameni exemplari, aş zice chiar eroi. Unul ar fi I. Gh. Duca, altul Nicolae Iorga, altul socrul meu, Aurel Călin.
Aniversarea Regelui Mihai îi face pe românii din străinătate să visese frumos ba chiar să şi delireze la gândul că România va redeveni Monarhie şi regele Mihai îl va declara succesor pe Prinţul Charles care va deveni regele României cu numele de Carol al III-lea. Am vorbit cu Marcelina mea iubită şi ea mi-a spus că a citit asta în presa canadiană de limbă română. E cu putinţă oare ca una ca asta să devină realitate? Nu cred. Chiar azi am citit în Ev,Z. un articol imund în legătură cu planul lui Voiculescu şi-a lui Radu Duda de a compromite complet Casa Regală. E de neînţeles cum a putut Principesa să se mărite cu Radu Duda? Dac-ar fi avut 16 ani şi ar fi căpiat de amor pentru făt frumosul Radu, în fine, ar mai exista o scuză. Dar aşa, mi se pare ceva imund, la fel cu prinţul Lambrino, care e si el însurat cu prinţesa Lia, culeasă cică dintr-un bordel londonez.

Bujor Nedelcovici

2011-09-19T22:58:00.000-07:00

Nu cred că Bujor Nedelcovici a citit vreodata în viaţa lui vreun roman, dar de scris a scris foarte mult ca orice grafoman fără măsură. A tot scris, dar nimeni afară probabil de Raluca Tacciu, nu l- a citit fiindcă tot ce scrie Bujor Nedelcovici este ilizibil. L-am citit si eu de curiozitate să văd până unde poate ajunge unul plin de patimi, un grafoman împătimit de furia răzbunării. Să-l ajute Dumnezeu să se elibereze, căci pătimaşii suferă, sărmanii, destul de rău, destul de fără măsură.

bujor nedelcovici

2011-09-17T13:31:00.000-07:00

Scrie îngrozitor de prost, e prost si fudul, are un rânjet prostesc şi cred ca va trăi veşnic în cârje. Nu-i scriitor, e un dobitoc, nu ştie să scrie, nu ştie cum să construiască o acţiune, cred că n-are nici un fel de şcoală, n-a absolvit vreun liceu, a fost doar persecutat de comunişti care l-au ţinut în beznă. Vai de el, bietul om a fost persecutat de cenzură. Dar nici cenzorilor nu le plăcea să citească scrierile lui Bujor, păcatele mele cum să te cheme Bujor?, ce părinţi duşmănoşi au putut să-i dea un asemenea nume. Şi cu numele Bujor, oare cum îl apelează francezii, biujo? a vrut el să devină nemuritor în literatura română? Vai, el marele, magnificul care habar n-are ce-i literatura. Nu cred c-a citit vreun roman de la început şi până la sfârşit, nu l-a dus mintea. L-au publicat fetele că l-au plăcut. E nevropat, vulgar dar persoanele feminine n-au fost deloc pretenţioase. Se vede că sunt ranchiunoasă. Se vede că-l detest. Dar mâine voi lua una câte una cărţile măreţului şi le voi comenta.

SILVIA, 2008

2011-08-16T00:34:00.000-07:00

Fragment din romanul JOCUL ANONIMILOR

Silvia, 2008

CU O SĂPTĂMÂNĂ ÎNAINTE DE CRĂCIUN, ÎNTR-O ZI către amiază, în 1966, la poarta vilei Steriade se opri o limuzină albastră aparţinând ambasadei americane din Bucureşti. Cine n-a trăit în acea vreme, azi nu-şi poate imagina cum decurgea pe atunci existenţa fiecăruia. Starea de asediu comunist părea că se încheia, setea de sânge a zeiilor comunişti se potolise oarecum. Pentru Ariana efectul noii politici a fost sosirea lui Patrick la Bucureşti. Căci din limuzina ce tocmai oprise în poarta casei doctorului Steriade, coborî Patrick însoţit de trei bodyguarzi. Toţi patru intrară în curte şi din curte în salonul de primire de la parter, întâmpinaţi mai întâi de Lucreţia. Vag buimacă ea repeta în neştire: “Domnul Patrick, a sosit domnul Patrick,” fără să creadă că-i trează.

Glasul răguşit de emoţie al Lucreţiei, anunţând sosirea unui oaspete, de parcă sosise un împărat, o alarmă pe Silvia. Cum Ariana nu ieşise încă din camera ei, îi reveni Silviei onoarea să-l întâmpine pe oaspete. Steriade, ca şi Adamescu, erau absenţi. În vastul salon de la parter, Silvia descoperi pe cei trei halterofili care însoţeau un bărbat ce părea căzut acolo din cer; un tip neobişnuit de o frumuseţe cu adevărat incredibilă şi cam înspăimântătoare. Realiză că avea în faţă o apariţie bulversantă şi că acela, după spusa Lucreţiei, era domnul Patrick. Gândi fără noimă că el întruchipa visul nebun al oricărei femei.

Noul venit purta o jachetă albastră cu un pantalon bleumarin închis spre negru, îşi ţinea o mână într-un buzunar şi din prag îşi trecu privirea jur împrejur prin încăpere, ca şi cum căuta pe cineva. Silvia se dezmetici din reverie, îl salută şi-i întinse mâna. Patrick vorbi repede, într-o franceză aproximativă, că dorea să fie primit de Ariana Steriade.

- A, oui, monsieur! Je suis Silvia Stériade et je vous demande pardon, parce que je parle trés mal française.

- Bonjour, madame! Je suis Patrick Campbell et moi aussi parle trés mal française. If you don’t mind we can speak English.

- Are you Mr. Campbell, the piano player, the star, aren’t you?

- I am Campbell, as I said.

Ca vârstă, la acea dată, Patrick număra douăzeci şi cinci de ani. Însă nu tinereţea lui, prin ea însăşi, răvăşi sufletul Silviei. Înfăţişarea lui n-o lăsă într-o adorare religioasă şi senină, marcată de un oarecare grad de indiferenţă; dimpotrivă îl privi cu un aer inconştient extatic şi pierdut, evaluând, în adâncul inimii, expresia lui considerată probabil, de ea, superbă; ce-i drept Patrick acuza un rafinament limită, o superbie refuzată de obicei, pământenilor. Silvia nu avusese încă ocazia să privească de aproape vreun tânăr, care să-i pară de o asemenea rară splendoare. Dar era iubitul Arianei şi-i era interzis să se îndrăgostească de el. Îşi aminti povestirile Lucreţiei legate de felul cum Ariana se îndrăgostise de Patrick şi din cauza căruia fusese gata să moară, şi probabil ar fi murit dacă n-ar fi fost însărcinată. Fizionomia lui acuza apogeul unei sensibilităţi acute, în spatele căreia se întrezărea şi vulnerabilitatea frumuseţii extreme ajunsă în pragul disoluţiei. Îl tot evalua mulţumită să recunoască faptul că el nu suferea de o efeminare prea vizibilă, că trăsăturile lui erau expresive, nimic edulcorat; desenul ochilor de un albastru intens precum cerul senin al Parisului, făcuţi parcă de un artist îndrăgostit de formele perfecte, ce sporeau frumuseţea prin forţa lor enigmatică, îi dădeau lui Patrick o expresie de adâncă spiritualitate.

De-a lungul anilor cum Silvia nu-şi îngăduise vreodată să se relaxeze, să viseze la fericirea de a privi chipul unui bărbat, de a gusta din plăcerea dăruită de iubirea unui bărbat, în acel moment neştiind cum să se comporte, dintr-un imbold mai degrabă entuziast decât prietenos, de parcă ar fi vrut să se convingă că el era real şi nu o nălucire a minţii ei, întinse din nou mâna spre el şi-l apucă de degete; nu cunoscuse decât pasiunea de a învăţa, de a străbate vastele teritorii ale cărţilor, ignorând plânsul sufletului, dornic de a se împărtăşi din iubirea erotică, un eros complementar dintre un eu şi un tu, dintre ea şi un cineva îndrăgit. Din atingerea degetelor lui Patrick Campbell, culese dintr-o dată şi fără măcar să înţeleagă cum şi de ce, mult mai multă fericire decât din lectura întregii literaturi universale. Se îndrăgosti de el mai înainte chiar să fi ştiut ce i se întâmplă. Cât să fi durat scena? Cât timp să fi trecut din momentul când el apăruse şi reacţia ei? Trei minute? Mai mult, mai puţin? Îl apucase de mână fără să judece ce făcea şi ce conotaţii putea căpăta gestul ei în mintea lui. Speriată probabil la perspectiva că Ariana va sosi înainte ca ea să fi apucat să-i spună...Ce să-i spună? Ce era de spus într-o împrejurare de acest gen? Nu ştia nimic despre el, nu-l văzuse în concerte publice, nu-i ascultase discurile, nu avusese timp să asculte muzică simfonică, sublimele creaţii beethoveniene, sau măcar Concertul de Grieg care făcuse ocolul lumii în interpretarea lui smulgând tuturor iubitorilor de muzică, lacrimi de extaz.

În orice caz atunci, în confuzia momentului, cum Patrick era probabil obişnuit cu asaltul admiratoarelor de pretutindeni, nu se formaliză, îi zâmbi Silviei asigurând-o cumva că va fi prietenos cu mama vitregă a Arianei, cu viitoarea lui soacră, dacă aşa urmau să stea lucrurile. Îi zâmbi afectuos şi nu se sinchisi de urmări. În schimb, sub puternicul impact al zâmbetului lui, Silvia se trezi vorbind fără să se poată controla. Cu alte cuvinte, vorbea gura fără ea şi spunea lucruri ce-ar fi făcut pe oricine să încremenească de uimire. Într-o engleză aproximativă îl asigură pe Patrick că se uita la dânsul şi aşa cum era el, alcătuit din proporţii ce-ţi puteau frânge inima la o adică, ea recunoştea cu onestitate că nu avusese vreme să se uite la bărbaţi, să vadă cum erau, să-i admire sau să-i deteste, nu, nici vorbă. Mereu pusese mai înainte de interesele sufletului, interesele minţii, pentru o carieră ştiinţifică, da, niciodată nu se gândise la posibilitatea ca şi inima ei să bată de emoţie privind chipul minunat al unui bărbat. Mai ciudat era că, părând să fi ajuns la o înţelegere cu ea însăşi, era dispusă să pună demersul ei uluitor în seama unui sentiment năvalnic şi nemărginit ce nu avea nici o conotaţie erotică.

Pe măsură ce pe Silvia o lua valul şi nu se mai putea opri din a-i declara tot ce se născuse şi se năştea încă fulgerător în inima ei pentru el, în ciuda felului tumultuos şi parţial ininteligibil al mesajului, el pricepuse destul din discursul ei ca să înceteze să mai zâmbească. Silvia văzuse cum expresia i se schimba, văzuse un chip nou, auster, aproape trist, părea că vroia şi nu izbutea să explodeze bucuria. Apoi irumpse. Ariana zburase parcă din golul uşii în braţele lui şi rămăsese acolo.

Amorţită, Silvia gândi totuşi şi nu se miră că Ariana îl adora; prin simpla lui prezenţă, într-atât de fără măsură, Patrick putea lua minţile oricărei fete; le luase deja şi pe ale Silviei; ea citise prin romane că dragostea nu era nimic dacă nu devenea o aventură nimicitoare. Pentru prima dată în viaţa ei, auzea armonii cereşti, o muzică venită din muzica sferelor. Nu mai avea în faţa ochilor decât chipul lui Patrick şi ştia că îşi dorea şi-şi va dori mereu, toată viaţa să-l vadă. Încercase, fără succes, să-şi învingă gelozia şi cum nu reuşise, izbucnise în plâns.

Trebuia să-i lase singuri, după ce chiar Ariana îi ceru aceasta. Dintr-un univers trecuse, fără nici o tranziţie, în altul. Incetase să mai fie îndrăgostită de Steriade. El o dezamăgise cumplit, o aruncase în prăpastia numită Adamescu. Din pricina groaznicei complicaţii a existentei lui Steriade, ea devenise femeia cea mai nenorocită din lume; Adamescu o viola noapte de noapte. O lega de pat şi-i punea şi un căluş în gură. Cunoscându-l pe Patrick, presupuse că el era singurul leac al inimii. Ştia şi simţea că numai prin el putea cunoaşte singurul bun, cel mai de preţ, al existenţei: dragostea.

După nici cinci minute petrecute în salon, Ariana şi oaspetele ei se duseseră în dormitorul Arianei, unde era şi pătuţul lui Edward, cu Edward în el şi din acel moment, o săptămână întreagă numai Lucreţia îi mai văzuse, doar ea mai intrase în încăpere cu tăvile pline de mâncare şi celelalte. Când sosi acasă, Steriade încercă să discute cu Patrick, dar Ariana îl rugă să mai aibă un pic de răbdare. Lucreţia jură că Ariana se schimbase cu totul, strălucea de fericire. Ce mai conta atunci pentru Steriade? Silvia nu se putea uita în ochii lui, iar Adamescu, fără intervenţia autorităţilor, nu reuşi să-şi oblige soţia să-l alunge pe străin. Până să intervină autorităţile solicitate de Adamescu, trecuseră trei săptămâni, timp în care Ariana şi copilul ei, Edward, se mutară într-un imobil ce aparţinea ambasadei americane la Bucureşti. Silvia dospea de ură contra comuniştilor şi avea acelaşi sentiment şi pentru Adamescu. Îl considera un nemernic şi-un animal ce-i trezea o senzaţie de vomă. Şocat probabil de prezenţa lui Patrick şi mai ales a bodyguarzilor, Adamescu o lăsase în pace pe Silvia şi ea trăise momente de visare sublimă gândindu-se la Patrick. Dar după ce Ariana plecase din casă împreună cu copilul, în aceeaşi noapte Adamescu se năpustise peste Silvia şi-o torturase pur şi simplu silind-o să i-l descrie pe american, ca mai apoi să-i poruncească să facă pe dracu în patru şi să-l despartă de Ariana. Să se culce cu Patrick din dorinţa inimii era o faţă a medaliei, dar să-l seducă la porunca lui Adamescu i se păru o abjecţie. Adamescu îi promitea că, dacă ea reuşea să-l despartă de Ariana, o va ajuta să plece cu el în SUA.

- Şi-ţi închipui că ea îşi va ostoi dorul de el cu tine?

- Nu fi scroafă.

- Socoteşte şi tu că îl revede pe Patrick după aproape doi ani de despărţire. Dacă era să te vrea în ăştia doi ani ţi-ar fi spus, nu? Ţi-ar fi dat vreun semn de bunăvoinţă, nu?

- Păi, n-am avut eu timp să mă ocup de ea, dar acum gata.

- Fii realist. Nu te vrea. Nici nu s-a uitat măcar la tine să vadă ce mutră de fante de mahala ai.

- Vezi că te pocnesc de-ţi sar dinţii din gură.

- Vrei să cred că dacă Patrick ar părăsi-o ea îşi va căuta consolarea în tine?

- Dute-n ....mă-tii de proastă!

În februarie, 1967, de ziua Arianei, Steriade organiză un fel de carnaval surpriză pentru ea, unde pofti, ca de obicei, multă, foarte multă lume. În salonul de la parter invitaţii începuseră să se adune, încă de pe la şase după amiază. Cam pe la nouă sosi şi sărbătorita. Era cu Patrick şi cu copilul lor, Edward. Ariana strălucea de fericire. Purta o rochie lungă, foarte decoltată, de seară din brocart auriu şi un colier de rubine montat într-o plasă fină de aur alb, filigranat. Însoţită de Patrick, despre care prea puţini ştiau câte ceva, era o apariţie de vis. Lumea îşi opri parcă respiraţia la intrarea lor. Silvia scăpă un mic ţipăt repezindu-se să-i întâmpine. Fireşte ori de câte ori privirile li se întâlneau, Silvia zâmbea complice cumva, un mesaj sibilinic, neluat, desigur, de el în seamă. Era în firea Silviei să exagereze, să nu vrea să se opună valului ce-o luase cu totul; ce-ar fi trebuit să facă în acele momente când Patrick se afla în faţa ei, cu zâmbetul lui ca o promisiune de fericire nemărginită, ca un cadou de Crăciun, aprig dorit. Căuta cu înfrigurare o cale spre el. Nu renunţa, se amăgea că nu poate, în realitate, nu vroia. Trăia cu frenezie senzaţia că Patrick se fereca în inima ei ca să rămână acolo de-a pururi. Se închipuia în pielea vreunei eroine din vreun roman celebru, convinsă că dragostea nu era nimic dacă nu atingea cota de avarie a unei aventuri devastatoare. Nu trecuse prin experienţele erotice ale adolescenţei, necesare cumva pentru o iniţiere oarecare, ca un antrenament în domeniu, pentru a nu fi înhăţată de o prea mare pasiune dintr-o dată, fără ştiinţa şi protecţia oferită de cunoaşterea directă. Mâna ei încă mai păstra căldura mânii lui, ochii ei nu se puteau desprinde de omul a cărui prezenţă în acel loc şi în acel timp conţinea o doză mare de neverosimil. Ieşise dintr-un basm, era prinţul din poveste însufleţit de vrăjitorii nebuni, făcători de farse, adus în calea Silviei, doar pentru a-i rătăci minţile, pentru a semăna în ogorul arid şi pustiu al sufletului ei, preţioasele seminţe ale iubirii. De acum avea să cunoască dimensiunea dorinţei. Fără să-i fi venit din vreun ungher al minţii avertismentul, bănui, intui că n-ar fi trebuit să-l vadă vreodată pentru a-şi putea îndura pe mai departe viaţa şi abia atunci, întâia oară, avu o percepţie cât de cât exactă despre ea însăşi, înnebunită de dorinţa de a trăi în sferele cele mai înalte şi mai aerisite ale societăţii. De când îl văzuse, viaţa ei se nutrise numai din visarea oarbă la fericirea de a sta cu ochii lipiţi de chipul lui. Ştiind toate câte le ştia, anume că Patrick îşi dăruise iubirea altei felmei, inima Silviei nu se frânse de durere. Gândi pragmatic că el nu era încă însurat cu Ariana, şi chiar dac-ar fi fost, când miza unui demers era chiar viaţa ei, nu putea să aibă vreo măsură, nu se cuvenea, să facă economie în bătălia dusă, pe viaţă şi pe moarte, pentru cucerirea lui. La propriile sentimente se mai adăugau şi ameninţările lui Adamescu.

Nimeni nu ştia cine era Patrick Campbell cel adevărat, nu artistul, nu celebrul pianist, nu frumosul tânăr care smulgea fetelor suspine pline de dorinţi neîmplinite, nimeni nu ştia că el era fiul lui Francis Archibald Campbell şi nepotul lui Bryce, ambii membrii ai puternicului Ordin Anonimii, fără să ştie unul de altul şi fără să-i fi spus lui Patrick că şi el fusese făgăduit Ordinului, prin legea succesiunii. La nivelul la care ei făceau parte din Ordin, funcţiona legea conform căreia fiul urma tatălui. Aşa s-ar explica faptul că noul dictator comunist al României, după ce obţinuse pe diverse căi, informaţii destul de exacte despre tânărul Campbell, dăduse ordine precise ca situaţia lui să fie grabnic rezolvată. Dar oamenii lui Adamescu făceau şi ei o treabă. Rătăceau cereri, rătăceau documente, încurcau totul într-un fel iremediabil. Silvia, deşi ţinea la Ariana, şi-i părea rău că într-un fel contribuia la nefericirea ei, neştiind, din prostie, din laşitate, îi oferea lui Adamescu informaţii preţioase.

După ce la carnaval dansă de două ori cu Patrick, după ce-l întrebă ce putea face ea pentru fericirea lui, Silvia aşteptă un semn de la el. Până la urmă, dispreţuindu-se pentru felul mizer cum îl pândea, când o vizitase pe Ariana, avsese norocul şi-l văzuse. Lucrurile, în continuare, nu stăteau prea bine pentru el şi Ariana, deşi noul dictator făcea eforturi să mai limiteze abuzurile, divorţul Arianei se amâna mereu, avocaţii o sfătuiau să se despartă de Patrick, pentru a nu-i oferi lui Adamescu, motiv să tergiverseze divorţul, care trebuia să fie o simplă formalitate, dar iată că nu era. Adamescu vroia să-i ia băiatul. Ariana era pur şi simplu îngrozită şi Patrick, cel ce-şi închipuise că va pleca din România împreună cu ea şi cu copilul său, se văzu nevoit să reconsidere termenii problemei. Din spusele Arianei, Silvia înţelese că şansele ei de a-l avea pe Patrick nu dispăreau cu totul. Începu să creadă că Adamescu nu minţea când spunea că avea Puteri, că le făcea farmece, că Patrick nu se va bucura prea mult de târfa de Ariana. Târfa, urla Adamescu, va fi a mea, va linge podelele în faţa mea s-o iert şi s-o regulez. Furia şi patima lui erau cu adevarat înfricoşătoare. Probabil că ceva începea să lucreze asupra lui Patrick fiindcă într-un târziu, sau poate imediat, o întrebă dacă o putea apăra pe Ariana de agresiunea lui Adamescu, la care Silvia strigă, ca un copil rătăcit, că-l adoră şi şi-ar da bucuroasă viaţa pentru fericirea lui. Divinitatea, pesemne, îi inspirase aceste cuvinte sau poate ticălosul de diavol, fiindcă Patrick, asemeni tuturor celor cărora Dumnezeu le dăruise o frumuseţe fizică excesivă, lăsând în urma lor numai durere, dezamăgire, speranţe deşarte, se arătă impresionat, emoţionat de declaraţia ei şi-o rugă să aibă grijă, câteva luni, cât el va fi plecat, de Ariana şi de Edward. Oricât era Patrick de reuşit, din toate punctele de vedere, oricât de minunată era apariţia lui fizică, asta nu-i asigura automat fericirea şi bucuria de a trăi. Ce-o arunca pe Silvia pradă unui misticism păgubos era întrebarea ce-o chinuia în permanenţă legată de prezenţa lui la Bucureşti, comparabilă doar cu o minune demnă de trecut în contul soartei ei la capitolul plăţi, convinsă acum că el era mâna destinului, a lui Dumnezeu şi-o trezea dintr-un lung somn, dintr-o nepermisă greşeală, cea frecventă păcătoşilor, gata să creadă că iubirea lui Dumnezeu era sentimentală, rodul dorinţei Lui de a-i răsfăţa pe oameni. Dar nu era aşa. Dumnezeu devenise pentru sufletul chinuit al tatălui Silviei, mai întâi, şi apoi al Silviei înseşi, un mister ticsit până la refuz cu ecuaţii nerezolvabile, fără soluţii, fără început, fără sfârşit. Cine eram noi românii? De unde veneam pe pământ şi unde urma să ne ducem după moarte? Chinuri de oameni nebuni, lipsiţi de logica vieţii, de instinctul sănătos al celui rupt de foame, apt să mănânce orice, pentru a alunga moartea, nu din iubire pentru viaţă ci mai degrabă din frică.

După întoarcerea Arianei acasă, după plecarea lui Patrick la Londra, Silvia vru să se autopedepsească, probabil, pentru că nu-şi putuse controla sentimentele faţă de Patrick. Îi spuse Arianei că era gata să mănânce cărbuni pentru ea, s-o apere de Adamescu cu preţul vieţii ei, pentru ticăloşia de a fi gândit cu invidie. Dacă reşedinţa Steriade n-ar fi fost cu adevărat mare, cei aflaţi sub acel acoperiş ar fi ajuns la o explozie. Ariana îşi reluă studiile, iar Adamescu profită din plin de absenţa ei pentru a-l seduce pe Edward, vârându-i copilului în cap că el era tăticul lui, iar el era fiul său cel minunat. Silvia sporovăia în bucătărie cu Lucreţia, beau şi fumau şi-şi plângeau nenorocul de a se fi născut în România, unde şi câinilor le era greu să trăiască, în timp ce Adamescu îl educa pe Edward.

În ciuda demersurilor făcute de avocaţii Arianei, cererea ei de divorţ se tot pierdu mereu, mereu; totuşi în 1969 ajunse pe rol, iar doi ani mai târziu (1971) divorţul se pronunţă din vina Arianei, motiv pentru care minorul, Edward Adamescu, rezultat din convieţuirea soţilor, era încredinţat tatălui, respectiv lui Adamescu. Avocaţii Arianei continuară procesul făcând recurs. Se încinse un război nimicitor între Adamescu şi Steriade, pe de o parte, şi cu securiştii şi comuniştii României comuniste, pe de alta. De peste şase ani, Patrick dorea aprig să se însoare cu Ariana şi să plece din zona asta primejdioasă, dar comuniştii români, autorităţile statului găseau, an de an, noi căi de a-i zădărnici bucuria. Dar asta n-ar fi fost mare lucru dacă n-ar fi făcut din Ariana şi din fiul său nişte ostateci. Posturile de radio libere şi presa străină vuiră o vreme în favoarea lui Patrick, mai apoi amuţiseră, plătite probabil de Securitatea română să tacă. Sau poate plătite de Bryce, ca să tacă.

Silvia nu scăpă nimic din lunga şi păguboasa experienţă a lui Patrick cu românii. Îl întrebă de câteva ori dacă nu i se făcuse lehamite de toate. Da, i se făcuse, îi spuse el, dar nu avea prea multe soluţii. Inima Silviei tremura; comuniştii intraseră într-o epocă de relaxare, o iertaseră pentru complotul ei neonazist, îşi putuse relua studiile, dar nu mai făcuse greşeala să mai reia studiul fizicii, alese matematica şi avusese noroc. Traversă un răstimp de speranţă, încercă în toate felurile să-l seducă pe Patrick şi să-l facă pe Adamescu să-şi ţină promisiunile. De câte ori îl lua pe Edward în braţe, simţea cum i se topea sufletul de dorul de a avea şi ea un copil cu Patrick. În momentele de rătăcire încă mai spera să-l cucerească, să fugă cu el pe undeva, să se culce cu el, măcar o dată, şi să rămână însărcinată, să aibă un copil care să fie ca Edward, să-i semene; băiatul avea expresia unui înger. Indiferent de înţelesul cuvintelor lui Patrick, nu putea porunci sufletului să se resemneze, să renunţe la bucuria de a-l privi, de a spera că bucuria nu se va preface în durere, când nu va mai fi decât o nesfârşită absenţă. Dintr-o dată văzu mai departe în viitor, pricepu că el nu va renunţa la Ariana, iar într-o bună zi, mai devreme sau mai târziu, vor pleca din România şi-o vor lăsa pustiită, doar cu Steriade, care n-o iubea absolut de loc, dar se purta cu ea cu blândeţea unui sfânt.

NIMIC NOU SUB SOARE

2011-08-07T22:16:00.000-07:00

Fragment din romanul: PERLA DIN EVANTAIUL SORŢII
LA CAPĂTUL UNEI ALTE PERIOADE, CLAUDIU SE ÎNTÂLNI din nou cu Toni, convocat de Toni, la un restaurant şi de cum se aşezară la masă, Toni prinse să-i reproşeze că nu-şi dădea silinţa şi nu făcea nimic ca s-o seducă pe Lidia şi dacă nu se decidea şi nu acţiona rapid şi cu folos, îl va concedia şi-i va da asemenea caracterizare că nimeni n-o să-l mai angajeze şi va rămâne muritor de foame.

- De ce mă ameninţaţi?

- Ai văzut cum arată Iustin?

- Nu-i vina mea.

- Nu te învinuesc. Sunt disperat. Înţelegi. Mă uit la el şi văd cum se prăpădeşte şi nu pot să fac nimic. El nici nu vrea s-audă de dezintoxicare, de tratament. Se sinucide şi nu ştiu cum să-l opresc.

- Poate să-l duceţi la spital în cămaşa de forţă.

- Nu ştii ce vorbeşti. Nu-l cunoşti ca mine.

Ceea ce era adevărat. Nimeni nu-l cunoştea pe Iustin aşa cum îl cunoştea Toni, îl cunoştea cu sufletul. Îl iubea şi era deznădăjduit şi se şi vedea că este. Expresia i se schimbase până într-atât că ori de câte ori se vedea cu Tiberiu Bogdan, acesta îl întreba dacă suferea de stomac, dacă avea cumva ulcer de arăta atât de crispat. În privinţa lui Iustin, când Toni începea să peroreze că băiatul era victima basarabencei aceleia nebune, Tiberiu obiecta că vina era a lui Iustin.

- Nu mai e un băieţaş, Toni, pentru numele lui Dumnezeu, trezeşte-te. Ar trebui să se poarte ca un bărbat, dar Iustin, iartă-mă c-o spun, nu-i bărbat, e o cârpă.

- Taci, nu ştii ce vorbeşti.

Toni vorbea cu mânie. Îl iubea pe Iustin, mai înainte de toate îl iubea şi nu se preocupa dacă iubirea era reciprocă. Se putea spune că chiar se îndrăgostise de Iustin din clipa când îl văzuse la înmormântarea Roxanei, îmbrăcat în negru, un înger, pur şi simplu. N-avea nimic din grosolănia lui Gigi Coman, era o făptură delicată, cu o privire care îţi smulgea lacrimi. Lui Toni i se păruse atunci că vedea cea mai frumoasă făptură de pe pământ. Din acel moment copilul se lipise de inima lui, îl iubise necondiţionat ca şi când ar fi fost fiul său, sânge din sângele său. Mai pe urmă, îl cunoscuse şi continuase să-l adore cu un fel de groază amestecată cu duioşie, în fine, mai presus de toate, îl iubea şi nu se aştepta ca sentimentul să fie reciproc. Nu, nu era. Faţă de acelaşi răbdător Tiberiu, Toni se întreba dacă Iustin iubise vreodată pe cineva. „Poate s-o fi iubit pe maică-sa, accepta Toni, pe Matilda, nu. Nu spun că n-a iubit-o pe maică-sa de loc, nu, pe ea a iubit-o cât de cât. A ţinut destul de mult şi la Matilda, dar în felul lui, avusese un sentiment expurgat de orice formă de dorinţă fizică şi asta a fost destul de ciudat, fiindcă Matilda era desirabilă, avea un trup bine făcut, nu gras, nu slab, era elegantă şi foarte, foarte deşteaptă.”

- Nu-l cunoşti ca mine, repeta Toni, privind fix în ochii lui Claudiu.

- Nimeni nu-l cunoaşte ca dumneavoastră. Vă înţeleg.

- Ah, nu, nu înţelegi...

Când spunea asta, lui Toni îi veneau probabil în minte diagnosticele medicilor psihiatri pe care, spre deosebire de Gigi, el îi ascultase cu atenţie şi mai cu seamă ascultase verdictul propriului său părinte: „Pe Iustin l-a speriat ceva, a trecut printr-o spaimă mare, a intrat în el o spaimă teribilă, ceea ce îi provocă nişte coşmare roz, compensatorii, reparatorii cumva. Din pricina acelei spaime, Iustin nu-şi preţuieşte viaţa. Pentru el fiecare zi e-un chin, pentru ce să trăiască. În sufletul lui s-a petrecut ceva ciudat, fiule, spusese marele doctor Daneti, ai mare grijă, îmi vine să spun că-i chiar diferit de noi, de parcă Dumnezeu ni l-a trimis pe pământ, ca pe o mostră de perfecţiune. Dar ce folos că-i bun, generos, sensibil, dacă îl chinuie atât de tare conştiinţa neputinţei, a faptului că nu poate comunica nimic cu acestă lume reală şi până la urmă şi singura noastră lume. La ce bun? Nu poţi să-i dai pastile ca să poată semăna cu noi şi să ne înţelegem. Din partea mea înfiază-l, nu mă opun, ai grijă de el, vezi ce poţi face, căci prea multe nu poţi.”

Scurtă vreme după asta, tatăl lui Toni murise şi dacă Toni nu l-ar fi avut pe Iustin, dacă n-ar fi trebuit să se ocupe de problemele lui, ar fi înnebunit de durere. Îşi adorase tatăl şi adoraţia fusese reciprocă. Doctorul muncise din greu ca să-i asigure fiului său o bunăstare notabilă.

Nici Smaranda, cea de-a patra soţie a lui Toni, nu se opusese înfierii lui Iustin. Îl văzuse de câteva ori înainte şi vorbise cu el şi se înfiorase de bucuria de a-l privi. El nu se droga încă şi avea o expresie cu adevărat splendidă.

Acolo, în restaurant, la masă, cei doi bărbaţi, unul încă foarte tânăr şi Toni, om la aproape şaizeci, se priveau cu o intensitate ieşită din comun, fiecare aşteptând de la celălalt un ajutor de dimensiuni cosmice, ajutor pe care numai Dumnezeu îl putea da. Toni repeta îndurerat că primejdia de a-l pierde pe Iustin era mare şi cumplită, iar Claudiu gândea, cu un fel de speranţă îngrozitoare, că dacă Iustin ar ieşi din peisaj, fie prin moarte, fie printr-o legumizare, Lidia ar fi a lui, l-ar iubi, l-ar... Alunga gândul, devenise pentru el un iad. Nu putea trăi cu Lidia, dar nici fără ea. Regreta nebuneşte că setea lui de bani, îl aruncase în noroiul unui dezastru.

- Ce comanzi?

- Comandaţi dumneavoastră şi pentru mine.

- Promite-mi că te vei însura cu Lidia şi-l vei salva pe Iustin.

- Cum?

- Sfătuieşte-o să nu se mai drogheze, să înceteze cu orgiile, să ducă o viaţă sănătoasă. Poate că trează îşi dă seama că tu eşti mai potrivit pentru ea decât Iustin.

După întrevedere, Claudiu o pornise pe jos pe stradă cu dorinţa de a se dezmorţi şi se trezi vorbind singur cu glas tare. Îşi spunea că nu mai avea mult şi o lua razna. Toni îi dăduse bani, o sumă remarcabilă, s-o invite pe Lidia la un restaurant scump şi-i venea să urle răzbit de furie. Nimic nu se schimba. Îi treceau prin minte lucruri nebuneşti. S-o răpească şi s-o ducă-n Cipru şi de acolo mai departe, funcţie de evoluţii. Da, dar cum s-o răpească? S-o drogheze bine, s-o adoarmă şi s-o pună într-o valiză? Cum?

Ajuns la uşa lui Iustin, simţi deodată că trebuie să reuşească. Majordomul, acelaşi de pe vremea lui Gigi, respectiv un fost uşier la unul din sediile Securităţii, îl informă că lumea încă nu începuse să vină, dar domniţa Lidia era în salonaş cu domnul magician Saturnus. În ce-l privea pe domnul Iustin, el nu era acasă. Plecase cu maşina, numai el ştia unde. Viaţa avea haz, îşi zicea Claudiu mocnit, când erai atât de bogat ca Iustin. Tatăl-său furase averea poporului, ziarele îl înjuraseră până văzuseră stele verzi şi pe Gigi Coman îl duruse drept în pix, cum ziceau golanii. Iar fiul lui Gigi îşi permitea să aibă cele mai scumpe maşini, Porche, Rolls-Royce, Maserati, Ferari şi cine mai ştia ce alte mărci, să locuiască în trei vile, să aibă servitori ca la castelele de altă dată din lumea bună. De ce Iustin şi nu el, Claudiu, de ce Iustin să râgâie de câtă avere avea şi Claudiu să fie atât de sărac, deşi avea o leafă mare asigurată de bunăvoinţa lui Toni şi în portofel cash, două mii de euro.

Toni începea să devină o obsesie pentru Claudiu. I se părea că vocea lui Toni se înălţa pretutindeni în jurul lui şi-l avertiza, bagă de seamă, trebuie să-l salvezi pe Iustin. Ei, bine, trebuia să întreprindă negreşit ceva tare.

O găsi pe Lidia în braţele magului şi strigă de la uşă, ca să-i avertizeze că aveau martori, hello there, deşi nici unul dintre ei nu ştia ce înseamnă şi repetă hello there, după care începu să râdă forţat ca să-şi ascundă mânia excesivă. Îi venea s-o frângă în bucăţi şi în momentele astea se întreba cum Dumnezeu de-o suporta Iustin? Şi dintr-o dată, îşi dădu seama că Iustin o suporta din milă, din silă, n-o iubea nicicum. Odată cu revelaţia secretului râse şi mai zgomotos şi Lidia îl întrebă ce mare fericire dăduse peste el de râdea aşa?

- De ce râde omul, iubito? De bine râde. Şi eu râd de bine ce-mi este. Ce face marele maestru?

- Tirapii, răspunse Lidia. Mă vrăjesti ca sî capît puteri mari, mari.

Ca de obicei, magul era îmbrăcat într-un fel de sac din cânepă, iar pe piept îi atârna de un şnur gros o figurină din piatră, de forma unui paianjen. Cum nu se spăla de loc răspândea o duhoare ca de sconcs. Degaja în jur un halou rău mirositor greu de suportat. Zicea că marii maeştri, aşa cum el însuşi era, nu aveau nevoie să se spele fiindcă erau păziţi de murdărie, de curăţenia inimii lor. Şi el îşi închipuia că era curat ca un sfânt. Claudiu îl numi „mare maestru” şi magul rânji şi i se văzură toţi dinţii lungi, îngălbeniţi de mizerii şi acoperiţi de piatră. Cu un aer conspirativ, Lidia îl informă că domnul mag, făcător de vrăji de dragoste, era de acord s-o ajute, să facă farmece şi să-l prindă pe Iustin de suflet şi s-o ia de soţie. Trebuia numai să-l vadă la faţă pe Iustin fiindcă pozele nu mai erau de ajuns. Dar Iustin lipsea, plecase de dimineaţă. Dar avea să se întoarcă.

Claudiu sughiţă brusc speriat de moarte. N-avu însă vreme să mai obiecteze, lumea începu să sosească pentru marea destrăbălare. Magul rămase la petrecere şi la un moment dat, aproape de miezul nopţii sosi şi Iustin şi Lidia i-l prezentă pe mag drept baronul Saturnus. Claudiu urmări scena, văzu cum magul împietrise speriat de parcă-l vedea pe sfântul Pavel. Iustin era înalt şi se uitase de sus în jos la omuleţul firav legat cu sfoară peste halatul din cânepă, sezisaze duhoarea şi se dăduse un pas înapoi şi se depărtase repede cerând ca omul să fie scos din casă şi spălat cu furtunul cu care udau gazonul. Să toarne pe el săpun lichid şi să-l cureţe. Magul auzi fiecare cuvânt dar nu se ofensă de loc.

Din acea seară magul deveni o prezenţă constantă la petreceri. La îndemnul magului, care începuse să se spele de teamă să nu-l alunge Iustin, tinerii învăţau să facă amor tantric. Seratele se transformau repede-n orgii. Se dezvăluia faptul că magul era teribil de mare amator de sex tantric. Dar nu se mulţumea nici o dată cu o singură femeie, vroia să aibă trei, patru în acelaşi timp. Făgăduia tuturor că-i va învăţa cum să capete puteri. Îi invita la cabinet şi storcea sume frumuşele de la cei care ajungeau în cabinetul lui.

Într-o zi, târât mai mult de Lidia, ajunse şi Claudiu la cabinetul magului. Pacienţii acestuia aşteptau înghesuiţi într-un holişor. Într-un colţ se afla un tânăr beteag de picioare, într-un cărucior. Magul îi promisese o minune, anume că nu va mai fi olog, că se va ridica şi va merge la fel ca mai înainte de accident. Mama băiatului vânduse casa şi o parte din banii obţinuţi îi dăduse magului, convinsă că el îi va salva fiul. Magul pretindea că vindeca orice boală fiindcă deţinea puteri nemărginite. După ce luase banii bietei mame disperate, începuse s-o amăgească în felurite chipuri, spunând că tocmai lucra coerent la provocarea minunii.

Totul mirosea a sulf. Claudiu simţi că trebuie s-o rupă la fugă şi chiar schiţă gestul, dar Lidia îl prinse de mână şi-l trase după ea în cabinetul magului. În acel moment magul avea mâinile sub fusta unei femei grase şi transpirate. La zgomotul uşii trântite de Lidia, magul se ridică în picioare încetând s-o mai pipăie pe femeie. Se uită lung la Claudiu şi rămase cu gura căscată respirând cu oarecare efort.

- Păi, ai venit.

- Da, am venit.

- Vrei să te fac să capeţi puteri, asta vrei?

- Da, asta vreau.

- Cât timp vrei tu să regulezi? O oră? Două? Trei? Mai mult?

- Nu ştiu, nu asta mă interesează.

- Ce te interesează?

- Misterul universului.

Lidia prinse a chiţăi. Îi spuse că era un caraghios. De misterul universului îi ardea lui acum? Magul se ocupa de lucruri serioase, nu de misterul universului, cum era sexul, bunăoară, ori ghicitul în palmă.

- Să-ţi spună Lidia, spuse magul, doar n-a uitat c-am lucrat la ea neîntrerupt o noapte-ntreagă.

- Ceeeeeeee? Te-ai culcat cu spurcăciune ăsta?

- Ascultă bă, bouleanule, cui zici tu spurcăciune?

- Regulatu cu magu-i tirapii, nu ti opări aşa.

- Tirapiii, ha?

Era pus într-un prim contact cu o mizerie cumplită despre a cărei adâncime încă nu ştia nimic. Felul brutal în care era izbit de mirosurile pestilenţiale, cât şi de spusele magului, anula în el orice idee despre ameliorarea sorţii prin practici yoga. Mai apoi, de îndată ce intrase în cabinetul magului, nu mai avu cum să fugă. Iar magul îl privea cuprins de cea mai amplă stupoare. Era un mincinos, un impostor, dar ceva, ceva tot cunoştea. Cum, necum, îşi birui stupoarea în care îl aruncase inocenţa lui Claudiu, şi se repezi în el cu o ploaie de întrebări, de genul: cine eşti? de unde vii? câţi ani ai? cât de des te duci la biserică etc.

- Ce-ţi pasă?

- Zici că vrei puteri.

- M-am răzgândit. Nu mai vreau decât un strop de aer.

Magul îl prinse de mână şi-i suflă în ureche:

- Ai răbdare. Vei atinge curând Nirvana, unde fericirea ta va fi veşnică. Nu fi laş, înfruntă viaţa ca un adevărat bărbat. Dacă te doboară simpla împuţiciune a locului, atunci nu eşti oţelit, nu eşti bun de nimic. Eu am locuit într-un aşram din Mombai, unde nimeni nu s-a spălat timp de un an, iar prin apropiere erau nişte mormane de gunoaie în putrefacţie şi împrăştiau în fiecare zi miros de cadavru intrat în descompunere. Am experimentat stări limită. Puterile se capătă răbdând, băiete. Capul negru al gurului, cu părul unsuros, se izbi de fruntea lui Claudiu cu o forţă ce-l ameţi. Amuţit, se lasă sărutat pe gură de Lidia, apoi chiar de mag. Pe urmă magul îşi înfipse ochii în ochii lui. Îl cercetă o vreme. Inima i se zbătea nebuneşte, de parcă vroia să-i iasă din piept, aproape c-o luase razna. Avea senzaţia că o mână cu degete dure îi strângea creerul ca într-o menghină. Începu să ţipe ca un înjungheat şi magul se alarmă pentru liniştea celorlalţi pacienţi aflaţi în aşteptare pe hol.

- Ce te-a apucat de ţipi aşa?

Claudiu ridică din umeri hotărât să plece imediat. Avea la el multe sute de lei, le scoase din portofel şi le aruncă pe masă.

- Asta-i tot ce am, spuse. Nu mai vreau să… Gata, nu mai rezist...

- Aşa e prima dată, spuse Lidia. Pe urmă când capeţi puteri începi să-l adori pe mag.

- Mă boule, răcni magul. Eu îţi vreau binele. Pe un alt prost ca tine, l-am ajtat să-şi recapete virilitatea, l-am învăţat cum să reguleze muierile, să le facă să urle de poftă şi te învăţ şi pe tine dacă nu eşti cel mai mare bou...

- Cum îndrăzneşti?

- De ce să nu îndrăznesc? Cine dracu te crezi? Vreun prinţ? Ha? Las că ştiu că nu eşti. Te ţii de Lidia deşi ea-i muierea lui Iustin şi-a mea. Ai văzut că-i bogat. Foarte bogat. Ştiu cum s-a îmbogăţit tatăl lui Iustin, ştiu şi gata.

- Cum s-a îmbogăţit?

- A furat.

- De la cine?

- De la popor.

-Care popor?

- Ştii ce! Nu face pe deşteptul cu mine, c-o încurci.

- Nu zău? Dar cine eşti, mă rog?

- Sunt unul mare, sunt cine sunt, contele Saturnus. Am stat faţă în faţă cu regele lumii în Shambala.

- În Shambala, ha? Ai fost în Shambala?

- Am fost.

- Eşti tare, beton, nu alta.

- Nu cumva eşti sarcastic?

- Nu, ferit-a sfântul. Şi unde-i Shambala asta?

- În Himalaya.

- În creierul munţilor?

- Cam aşa ceva

- Şi în ce constă iniţierea ta, domnule conte, sau poate trebuie să-ţi spun your highness?

Ciudat, nu-i aşa, începuse să nu mai simtă duhoarea pestilenţială a locului şi accepta un dialog cu magul, la limita absurdului. La un moment dat, se ridică şi cu iuţeala unei maimuţe, părăsi locul lăsându-i pe Lidia şi pe mag cu gurile larg deschise de parcă erau nişte creaturi coborâte dintr-o planetă fără aer.

- Ce-i asta, măi femeie??

- Nu ştiu. Tu ai zis că ai puteri. De ce nu l-ai vrăjit ca să poată să-l convingă pe Iustin. Trebuie să-l vrăjeşti pe Iustin. Mi-ai promis. Eu ţi-am dat destui bani.

- Chestia e că n-am mai întâlnit pe cineva ca Iustin. E ciudat de tot.

- Nu fi tu bou. Mi-ai promis. Ţi-am plătit pentru patruzeci de descântece.

El plescăi din limbă, îşi supse un dinte sau mai mulţi, spuse, ei şi ce dacă i-a plătit, să-şi dea jos boarfele de pe ea, că vroia s-o vadă tremurând ca pe o iapă cravaşată.

O apucă de sâni şi-ncepu s-o muşte. Din expresia lui de nebun, se vedea lesne că era obsedat sexual. Se desfrână cu Lidia aproape până seara, în vreme ce pacienţii îşi pierduseră cu totul răbdarea şi prinseră să strige pe toate tonurile posibile.

LUNI 1 AUGUST

2011-08-01T02:07:00.001-07:00

Luni, 1 august 2011

În presa literară s-a scris mult şi înainte şi după revoluţia din ’89 despre generaţia scriitorilor care au debutat în jurul anilor 1980. S-au evidenţiat varfurile acestei generaţii şi negreşit unii dintre ei au reuşit să scrie şi să publice proze şi poezii remarcabile. Până la apariţia generaţiei ’80, scriitorii erau analizaţi de critica literară ca individualităţi, neaparţinând nici unei generaţii decât cea naturală, schimbul dintre generaţii având ca durata de timp cel puţin 25-30 de ani.

Aşa se face că majoritatea scriitorilor care au debutat în jurul anilor 1970, deşi mulţi şi remarcabili prin îndrăzneala creaţiilor literare, nu au fost priviţi ca o generaţie. Laurenţiu Ulici a fost singurul care a încercat să realizeze o istorie a generaţiei ’70, dar s-a limitat la câteva nume. Dacă aş avea timp aş scrie o istorie a literaturii de la 1950 până astăzi. Deşi mă dezgustă snobismul românilor care preferă orice maculatură semnată de un scriitor străin şi trece cu indiferenţă pe lângă un scriitor român, poate de zeci de ori mai bun. Până când nu vom fi în stare să iubim ceea ce este românesc, nu vom ajunge prea departe. Am un morman de fişe şi eboşele unei literaturi române concepute de Liviu, dar n-a mai avut timp să o scrie, aş vrea să găsesc pe cineva dornic să preia acest material si să meargă mai departe.

Îmi propun să fac câte un mic portret scriitorilor pe care i-am cunoscut, toţi s-au aproape toţi din generaţia ’70. Am să încep cu Petru Popescu, pe care l-am citit şi culmea, într-o vreme l-am şi iubit sau mai precis, aproape că l-am iubit.

În literatura de după anii 1967-68 dispăruse eroul comunist care se lupta cu burghejii răi rămaşi în viaţă şi dispuşi să facă rele. Apăruse eroul intelectual, cu probleme de conştiinţă şi iubiri neputincioase. Eroii lui Constantin Ţoiu, bunăoară sau ai lui Breban, sau ai mei. Mâine voi scrie ceva despre Petru Popescu.

2011-07-30T01:14:00.000-07:00

SÂMBĂTĂ , 30 IULIE, 2011.

Azi noapte am visat că, împreună cu un grup mare de scriitori, duceam la Guvern o petiţie prin care ceream să se înfiinţeze o editură finanţată de la buget, unde să fie publicate operele scriitorilor, ceva asemănător cu Fundaţiile Regale. Probabil din pricină că m-am tot gândit la asta am şi visat ceva de genul ăsta. Ce-i drept Buzura şi Angela Martin au realizat la Institutul Cultural Român Editura care semăna cu Fundaţiile Regale, îşi făcuseră planuri pe termen lung de reabilitate a literaturii române, doamne, ce gest nobil! Oare Patapievici de ce nu iubeşte de loc cultura? Seamănă leit cu Băsescu? La suflet, în interior, fiindcă în exterior e politicos şi manierat şi vrea să fie considerat un domn, deşi cine ştie, poate că este un domn, dar unul inteligent, viclean, invidios, duşmănos, plin de ură şi răzbunare. A făcut atâta caz de dosarele Securităţii, i-a ars pe rug pe cei de genul Mona Muscă care n-a făcut poliţie politică, probabil a făcut alte prostii dar i s-a pus în cârcă altceva. Dac-ar pica Băsescu şi-am scăpa de banda de inculţi....Nici o şansă, în România răul e etern, indiferent dacă...

2011-07-29T12:26:00.000-07:00

VINERI, 29 iulie,

Am uitat să mai fac note de jurnal. Am tot scris. Am terminat cele trei romane la care lucrez de zece ani. 1. Perla Din Evantaiul Sorţii, 2. Derapaj în Lumea Visului, 3. Jocul Anonimilor. M-aş bucura nebuneşte dacă la ICR ar reveni Augustin Buzura cu Angela Martin. Angela e inteligentă, elegantă, bine educată, e perfectă pentru un astfel de post. Ar fi necesară o editură a statului care să încurajeze literatura, să publice literatura română aşa cum erau Fundaţiile Regale.

Toată lumea se miră de cele spuse de Pleşu. Dar se vede pe faţa lui Băsescu adevărata sa fire. Nu arată a se încurca în chestiuni de educaţie şi eleganţă.

VILA MOISESCU

2011-07-26T05:24:00.000-07:00

Fragment din romanul JOCUL ANONIMILOR

10. Vila Moisescu

GINA ADAMESCU TRECUSE DIN LUMEA FIZICĂ ÎN CEA invizibilă în mai puţin de cinci minute. Mai înainte văzuse cum Adamescu o ţinea în braţe pe Suzana şi inima i se frânse. Intrase în moarte ducând cu ea imaginea tare, de infern, a incestului, a celei mai oribile crime săvârşită de un bărbat. Adamescu o lovise, de data asta chiar mortal, şi nici nu mai simţise durerea. Înainte să-şi dea duhul apucase să-şi revadă în amănunţime, toată viaţa şi se simţise îmbrâncită dincolo, peste frontieră, plângând, sub exigenţele unui regret de o intensitate de neîndurat.

La apelul Suzanei, un medic de la Salvare sosise destul de repede, dar nu-i rămase decât să constate decesul şi pe urmă să consemneze scurta mărturisire a Suzanei. Fata relată cum convenise cu mama sa, să vină şi s-o trezească pe la şapte, fiindcă intenţiona să se prezinte la un interviu pentru o slujbă. Mama sa intrase în cameră şi se prăbuşise lângă pat. Înainte de cădere ţipase şi ea se trezise şi începuse la rândul ei să ţipe şi pe urmă chemase medicul, adică Salvarea, în ajutor.

În timp ce vorbea, Suzana simţea degetele tatălui ei pătrunzându-i în muşchii braţului de care o strângea convulsiv. Ştia că nu trebuia să spună nimic mai mult. Trezit mai devreme ca de obicei de toată tevatura, Florin se agita năuc şi urla cât îl ţineau puterile: “măicuţa mea, măiculiţă doamne, mămicuţa mea!” nepricepând ce se întâmpla. Doctoriţa se răsti la el cerându-i să tacă.

Moartea Ginei Adamescu aruncă o nouă suspiciune, un nou mister asupra vilei Moisescu. Locatarilor acestui impresionant imobil li se petrecea ceva ciudat. Mureau mereu printr-un accident şi parcă înainte să le fi venit timpul. De-a lungul anilor, vila Moisescu se căptuşise cu o istorie sumbră, datorată felului ciudat cum pieriseră proprietarii ei. Era situată în zona Arcului de Triumf, pe aleea Caporal Irimie, sau Irimie Caporalul, undeva în spatele bisericii Caşin. Printre multele podoabe florale de pe frontispiciu, fusese gravat şi numele primului proprietar: Moisescu. El construise vila între anii 1937-1938 şi-o dotase cu instalaţii sanitare nemţeşti, moderne, cu spaţii interioare generoase, aurite pe mari porţiuni, cu un fast oriental cu totul ieşit din comun. Oameni bogaţi şi tineri, soţii Moisescu sperau să trăiască într-o casă frumoasă şi de bună seamă, câţiva ani s-au bucurat de binefacerile reşedinţei lor. Când s-a sfârşit al doilea război mondial, Moisescu se îngrozise de perspectiva comunismului. Ca om de afaceri călătorise prin Rusia bolşevizată şi numai cât auzea cuvâmtul ruşi şi sovietici îl prindea o spaimă de moarte. Trupele bolşevice şi tătare ocupau, metru cu metru, pământul românesc. În 1945, vara, Moisescu vânduse vila pe mai nimic, unui comerciant şi plecase la Paris şi de acolo în Argentina. După vreo zece ani s-a dus în Statele Unite şi s-a stabilit în statul Ilinois. Dar inima i-a plâns după căsuţa lui din Bucureşti şi celor care o ocupau nu le dorise niciodată binele. Se prea poate ca în asta să fi stat puterea blestemului. Comerciantul fusese arestat în 1951 şi dus la închisoare. Murise sub tortură. Vila Moisescu devenise atunci proprietatea statului. Din 1952 până în 1963 în vila Moisescu locuise un activist al clasei muncitoare, fost mai înainte comunist în ilegalitate, apoi comunist activist, bărbat de aproximativ 40 de ani, negricios la faţă, semănând, ca două picături de apă, cu Lenin. Misiunea lui se rezumase la conferinţe publice. Avea, din punctul lui de vedere, îndatorirea să-i lumineze pe muncitori şi pe ţărani, asupra faptului că venise vremea ca ei să îngenuncheze omenirea, s-o înhame la jugul noii sclavii, s-o reeduce, s-o conducă şi să se iniţieze în tainele luptei de clasă, în cultul urii şi al distrugerii aproapelui. Se numea, după toate evidenţele, Vladimir Hârbu. După ce înaintase în ierarhia comunistă până la înalta demnitate de director al direcţiei evidenţei cadrelor şi de purificare a dosarelor membrilor partidului muncitoresc, după ce asistase, până în 1960, la distrugerea totală a unei bune părţi din populaţia României, începând cu elitele economice şi politice, continuând cu oamenii bogaţi şi sfârşind cu ultimii ţărani împroprietăriţi în urma celor două războaie mondiale pentru fapte de vitejie pe front, activistul comunist murise într-o noapte din februarie 1963. Într-o joi spre vineri, după ce băuse câteva pahare de rachiu, comunistul se dezbrăcase şi rămânând numai în izmene, se pregătise să se vâre sub plapumă în pat. În timp ce îşi aranja perna să-i vină numai bine sub cap, simţise o gâdilitură pe ceafă ca şi când cineva îi trecea o pană peste pielea de pe gât. Duse mâna la locul cu pricina şi culese un păduche cam de mărimea unui cărăbuş. Îl izbise de perete cu o forţă ţâşnită dintr-o spaimă vecină cu moartea. Un păduche-n ceafă de o asemenea dimensiune era greu de îndurat şi, mai ales, de crezut că chiar putea să şi existe. Într-o clipă însă, trupul său se acoperise cu legiuni sălbatice de păduchi gigantici, flămânzi, muşcând din el cu sete de nepotolit. Cum locuia singur în enorma vilă, nimeni nu-l auzise urlând şi chemând ajutor. Nici o fiinţă nu venise să-l salveze. Când, spre ora trei dimineaţa, reuşise să prindă liber telefonul Salvării, se prăbuşise pe burtă, înainte s-apuce să rostească vreun cuvânt. Dar continuase să fie, încă o bună bucată de vreme, lucid. Simţise oroarea şi duşmănia enormă a păduchilor care-l devorau cu ferocitate şi de asemeni simţise din greu şi frica de moarte. Trecuse hotarul beznei lumeşti, văzuse cum se stingeau toate luminile. Pentru o fracţiune de timp indeterminabil rămase într-un întuneric păstos, gen păcură. În adâncul acelui întuneric se tot prăbuşise până când avusese senzaţia că organele lui interne se aprind şi ard ca o torţă. Din abisul unei dureri, cea provocată de muşcăturile păduchilor, trecuse în alt abis de suferinţă, de milioane de ori mai intensă, mai rea, mai insuportabilă. Şi nici măcar nu mai putea urla, nu mai nădăjduia că va veni careva dintre tovarăşi, să-l salveze. Abia după o săptămână, alertaţi de îndelungata absenţă, tovarăşii de partid îl găsiră căzut pe burtă în dormitor şi pe jumătate putrezit.

După moartea comunistului, vila Moisescu devenise casă conspirativă, la dispoziţia Securităţii statului comunist român. Din 1966 trecuse din patrimoniul Securităţii în cel al protocolului de stat. Se părea că tuturor securiştilor care rămâneau să doarmă în vilă li se întâmplau lucruri spăimoase. Erau treziţi brusc din somn, târâţi afară din casă şi izbiţi de copacii din scuar. Un securist, gen Adamescu, tare de înger şi convins că nu există viaţă după moarte, nici Dumnezeu, nici diavol, fusese găsit plin de răni făcute cu un cuţit pe tot corpul. Dus la spital şi tratat, după ce şi-a revenit şi-a dat demisia din Securitate, s-a apucat de vândut biblii, dar după vreo doi ani s-a spânzurat.

În 1972, din motive numai de ei ştiute, administratorii imobilelor de protocol puseră vila în vânzare. Cum Patrick Campbell tocmai căuta o reşedinţă potrivită pentru Ariana cumpără imobilul în numele ei. Mutându-se în vila Moisescu, Ariana îşi închipuise că va scăpa de Adamescu, dar se înşelase. El urlase pe la uşile tuturor autorităţilor că divorţul nu era legal, că era gata să moară pentru copilul şi nevasta lui; îmbrăcase cămaşa martirilor, se bătea cu pumnul în piept că americanul îi furase nevasta şi vroia să-i fure şi copilul. Procesul de paternitate urma acelaşi drum sinuos, nu se rezolva, nu i se recunoştea lui Campbell calitatea de tată biologic al băiatului şi Adamescu se mutase şi el în vila Moisescu, reclamând că-şi apăra băiatul de intenţiile criminale ale americanului. Juca strâns, numai el ştiind ce vroia să câştige şi arăta înnegrit la faţă de ură şi în stare de crimele de care vorbea. Numai cât îşi imagina cum Adamescu îi tăia lui Edward gâtul, Ariana paraliza. Faţă de Silvia, el jura pe capul său că se va răzbuna pe Ariana, c-o va face să plângă cu lacrimi de sânge, c-o să vadă ea, că bicisnicul Edward va rămâne în România cu el, şi-o va face pe târfă să afle ce viaţă de coşmar avea să ducă fiul ei. Spunea în dreapta şi-n stânga că dacă Patrick n-ar umbla prin Bucureşti într-o maşină blindată, şi dacă n-ar avea doi bodyguarzi, i-ar veni de hac cu mâinile goale. Plin de ură şi disperare, nu mai ţinea cont de nimic. Noapte de noapte se arunca asupra Silviei, o lega de pat, o chinuia cu sălbăticie, forţând-o să urle ca să audă Steriade cum se distrau ei. Viaţa Silviei şi-a lui Steriade devenise un infern. Steriade îl ameninţa pe Adamescu că dacă va continua să-i şantajeze fiica şi nepotul el va deveni un desperado, îi va da foc şi nici chiar forţa nimicitoare a comuniştilor nu va mai avea câştig de cauză. Adamescu îi răspundea că lui i se fâlfâia de prostiile lui Steriade, că mai devreme sau mai târziu, fătuca sa, nepreţuita sa Ariana, se va târî la picioare lui implorându-l să o ierte şi s-o aranjeze şi rostea toate obscenităţile posibile, îndemnându-l, de fiecare dată pe Steriade, să se spânzure.

În iarna anului 1975, profitând de absenţa lui Patrick şi în ciuda bodyguarzilor Arianei, Adamescu se instalase în vila Moisescu, pretinzând că avea dreptul legal să fie aproape de fiul său. Neavând încotro, Ariana se mutase singură la hotelul Athénée Palace, unde venise mai apoi şi Patrick. În Vara lui 1977 erau în hotel împreună; într-una din nopţile de la începutul lunii iulie, Patrick murise în somn din pricina unui dublu infarct. Un an mai târziu, revenită în vila Moisescu, Ariana murise şi ea, după ce, atinsă de o depresie psihică sau poate o adevărată psihoză, după moartea lui Patrick, n-a mai putut mânca mare lucru, convinsă că nu mai putea înghiţi.

De îndată ce Ariana nu ajunse, nici după unsprezece ani, la o sentinţă legală asupra paternităţii fiului ei, după moartea ei, Edward rămase cu numele Adamescu, drept fiu al acestuia. Prins şi bătut zdravăn de nişte siniştri, avocatul Arianei, ameninţat de Adamescu cu puşcăria dacă mai continua demersurile, renunţase la procesul de stabilire a paternităţii. Ca unic moştenitor al mamei sale, Edward devenise proprietarul vilei Moisescu şi-a tuturor bunurilor ei. Adamescu îi era tutore şi îi administra averea. În scurtă vreme însă, neprevăzuţi, nevestiţi, apăruseră avocaţii americani ai familiei Campbell cu acte menite să ateste că, biologic, Edward era fiul lui Patrick Campbell, nicidecum al lui Coriolan Adamescu. Pentru adopţia lui Edward se dezlănţui o luptă aprigă, pe viaţă şi pe moarte. Francis Archibald îl vroia pe Edward cu orice preţ. Şi, deşi în epoca aceea era bolnav de durere, din pricina morţii lui Patrick, cu sufletul pustiit, nu pregetă să se adreseze forurilor internaţionale şi să silească oarecum autorităţile româneşti să coopereze. Steriade îl vroia de asemenea pe Edward şi tot cu orice preţ. Pentru el băiatul Arianei era unica lui consolare, prin el Ariana, fiica lui pierdută, continua să trăiască. Abia întors de la tratament din Elveţia, Steriade nu se mai putea opri din plâns, nu era în stare să-l convingă pe Edward că Adamescu nu era tatăl lui, că era de fapt un monstru. Adamescu, destul de motivat şi el, dar din cu totul alte direcţii, îl vroia şi el pe băiat şi tot cu orice preţ, ca să poată să-l moştenească, fiind sigur că băiatul multe zile nu mai avea şi legal, îşi închipuia că dacă Edward îi purta numele, legea va decide că era fiul său şi se aştepta să câştige cauza. Numai gândul c-ar putea pierde privilegiu de a trăi larg din moştenirea băiatului, numai perspectiva firavă de a părăsi vila Moisescu în care cu mari viclenii reuşise să se instaleze, după ce-l alungase definitiv pe străin, îl făcea să turbeze de ură şi dacă Edward n-ar fi fost în custodia lui Steriade şi bine păzit, i-ar fi rupt gâtul şi Campbell n-ar mai fi avut pe cine să revendice. După trei şedinţe de judecată, sentinţa îi dădu câştig de cauză lui Adamescu. Câteva săptămâni îşi savură victoria. Convins că nimeni şi nimic nu-l mai putea supăra uită chiar să-l ia acasă pe Edward. Şi aproape imediat, când era mai bucuros şi mai fericit, sosiră la Bucureşti Francis însuşi, împreună cu Noemie, soţia sa, şi cu Sophia del Arossa, sora sa mai mică, măritată cu prinţul spaniol, Juan-Carlos-Ester del Arossa. Încă înainte ca ei să fi ajuns la Bucureşti, autorităţile comuniste, avertizate de marele abuz, de corupţia justiţiei comuniste, informate despre demersurile familiei Campbell, membri ai unei societăţi secrete, a cărei putere era enormă şi, ceva, ceva aflase şi Securitatea română, luaseră decizia de redeschidere a dosarului la Curtea Supremă şi aşa rezolvaseră cazul Campbell în şaptezeci şi două de ore. În patruzeci şi opt de ore Curtea Supremă dăduse sentinţa în favoarea străinilor, iar în alte treizeci şi şase de ore băiatul căpătă toate documentele prin care i se schimba numele din Adamescu în Campbell şi din cetăţean român deveni cetăţean american. Adamescu se trezise, cam peste noapte, sancţionat pe linie de partid, exclus din partid, dat jos din funcţia de director şi trimis la munca de jos şi totodată deposedat şi de toate drepturile asupra minorului şi-a bunurilor acestuia. Din Adamescu ura ţâşnea ca apa dintr-o fântână arteziană. Vrusese să-i distrugă pe străini, intenţionase să-i termine şi cum era un priceput vrăjitor aruncă asupra lor cele mai cumplite blesteme. Silvia îl auzise de mai multe ori blestemând şi-o cuprinse cea mai cumplită groază. Ştia că el deţinea Puteri.

Vila Moisescu se vânduse din nou şi statul român o cumpărase, pe o sumă derizorie şi-o trecuse din nou în patrimoniu gospodăriei de partid. Deşi se dăduse de ceasul morţii să obţină aprobările necesare pentru a continua să locuiască în vila Moisescu, Adamescu nu reuşise şi trebuise să accepte un apartament în Calea Moşilor. Dar el jura că vila Moisescu va fi de-a pururi a lui. Până să redevină însă cu totul a lui, mai fusese locuită de câţiva ghinionişti.. Pe la finele anului 1980, se repartizase spre folosinţă familiei Cătălin şi Roxana Albulescu, amândoi foşti ambasadori comunişti în mai multe ţări din Orientul Mijlociu. Ieşiţi din diplomaţie, pe caz de sănătate, Albulescu, cât şi soţia sa, căpătaseră funcţii de conducere, de înaltă decizie în Ministerul Afacerilor Externe. Imediat ce începuseră să locuiască în vila Moisescu deveniră martorii unor evenimente greu de suportat. Erau treziţi în puterea nopţii de plânsul unei femei care striga pe cineva, ţipa în engleză: please, don’t leave me. I’ll die without you. Din primăvară până în toamnă, soţii Albulescu fuseseră martorii înnebuniţi ai prezenţei fantomei. Povestiseră persoanelor de încredere, că trecuseră prin multe momente de groază; jurau că vila era bântuită de o stafie. Albulescu era genul de intelectual cu o cultură umanistă întinsă, dar tipic cartezian. Se declara liber cugetător. Prefera să facă pe ateul zicând că omul era rodul unei evoluţii hazardate, aleatorii şi, asemenea pisicii, ori vacii, după moarte, încheia toate socotelile cu existenţa. Cocheta cu principiile hedonismului, se vroia un adept al cultului plăcerii, dar nu îndrăznea să treacă la fapte, delira şi el, când şi când, la nivel pur verbal având o frică năprasnică de urechile şi ghearele lungi ale Securităţii, gata oricând să-i tortureze pe cei ce respirau mai zgomotos.

Roxana Albulescu, în schimb, ca mai toate femeile lumii, ceva mai puţin liber cugetătoare, prefera să nu existe nici un fel de Dumnezeu, nici un fel de viaţă de după moarte, nici o eternitate, fiind că îi era, pur şi simplu, frică. E lesne de închipuit ce-a simţit în prima noapte când, prinsă de lucrul până târziu după miezul nopţii, văzu stafia Arianei Steriade lângă biroul său unde scria de zor ultimele pagini dintr-o lucrare ce-şi propusese să inventarieze lojile masonice ale marelui orient. Privi stafia de aproape, începu să tremure, încercă să se ridice din fotoliu, dar nu izbuti. Adus la faţa locului de urletul soţiei, Albulescu, smuls dintr-un adânc somn, privea buimac fără să fie deloc sigur de natura vizitatoarei nocturne. Nu era sigur că-i chiar o fantomă, numai când o văzu trecând prin perete se prăbuşi.