DESPRE LITERATURĂ

Important în noua paradigmă e ceea ce simţi nu ceea ce ştii. Important e să simţi cât mai mult. Şi e bine ştiut că în măsura în care omul este educat simte mai mult. Cu cât ştii mai multe cu atât simţi mai mult.
Ficţiunea nu mai prezintă interes pentru aproape nimeni. Ştirile sunt cele mai căutate. De preferinţă ştiri catastrofice.

DRAGOSTE ŞI RUBINE

Revăd fiecare moment, pas după pas, aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă zilnic prin puterea memoriei. E vară, iunie, e cald, aproape că nu mai ies din casă. Liviu a murit în martie, încă nu mă dezmeticesc, nimic nu mă trezeşte la realitate. De patru luni, de-o veşnicie plâng şi plâng şi de fiecare dată când încep să plâng cred că nu mă mai pot opri. Mi-e dor de Liviu şi urăsc să-mi fie dor de el. Prietenii mei frencezi mă invită pe rând la Paris şi insistă să mă duc, mă ameninţă că nu vor să mai ştie de mine dacă nu mă urc imediat în avion cu destinaţia Orly. Ei, bine, nu. Nu-mi mai pasă de nimeni şi nimic.
Trece şi iunie, vine iulie şi trece şi august şi vine septembrie.
M. îmi telefonează de la Paris ca să-mi spună că prietenul său, Mat. vine de la New York la Bucureşti pentru a prospecata posibilităţi de investiţii. Îi dă numărul meu de telefon şi crede că mă va căuta. Mă roagă să fiu drăguţă cu el, în eventualitatea că mă caută. Sigur, zic, voi avea mare grijă.
MAT. îmi telefonează exact în 10 septembrie când era ziua de naştere a lui Liviu. Eram plină de lacrimi şi durere. Dar fac un efort şi mă port ca şi când aş fi fost cea mai mulţumită persoană din lume. Îmi spune că se află la hotelul Intercontinental şi că ar vrea să cinăm împreună. Are un mesaj pentru mine de la Margherita. Întreb de două ori de la cine are mesaj pentru mine? Nu-mi amintesc de Margareta. realizez brusc că-i M. S. şi că Mat. e amic cu băiatul lui H. S. Şi atunci Margareta era la New York de câteva săptămâni. Ea îi vorbise de mine şi de Liviu şi ce poveste de dragoste impresionantă fusese între noi. Moartea i-a pus capăt. Eu şi Liviu, ciudată poveste. Ştiu cât l-am iubit eu. Nu ştiu cum şi dacă el m-a iubit. Presupun că m-a iubit. am convingerea că m-a iubit. În fine, groaznic.
Îi promit lui Mat. că voi cina cu el altă dată, că nu pot chiar acum că am altceva în program. Îmi amintesc vag de toate câte mi le spusese M. Devin mai flexibilă, îi promit lui Mat. că poate chiar mâine seară ne vom vedea.
Sigur, refuzul meu nu i-a picat bine. Era obişnuit să nu i se refuze nimic.
În seara următoare ne-am întâlnit la barul Intercontinental. Mai înainte mi-a spus că va purta un costum de seară Hugo Boss. Nu prea ştiam să identific un costum Hugo Boss. Cred c-am telefonat la vreo zece persoane mai pricepute decât mine să-mi descrie un costum Hugo Boss, dar nimeni n-a ştiut să-mi spună. În cele din urmă l-am sunat la Paris pe A. şi l-am întrebat: Pentru numele lui Dumnezeu, cum arată un costum Hugo Boss de seară. Albert a avut umor. Zice n-arata rău dar nici cine ştie ce bine. Dar ce ţi-a venit cu Hugo Boss? Zic, m-a rugat cineva să recunosc un costum Hugo Boss fără etichetă.
În fine, cum necum, l-am recunoscut după aerul profund american, după felul cum se uita în jur şi după hainele de culoare închisă. Facem cunoştinţă. Îmi spune că prietenul nostru comun i-a vorbit despre mine şi asta l-a făcut curios şi dornic să mă cunoască. Eram tristă, mohorâtă chiar, deşi mă străduiam puternic să arăt bucuroasă. Bem ceva la bar după care mă invită să iau cina cu el. Se putea spune că era încă tânăr, un bărbat înalt, cu o siluetă de invidiat. Avea trăsături frumoase, armonioase, părul castaniu era tuns scurt şi se purta complet ras. Ochi lui căprui păreau calzi, prietenoşi şi erau cu certitudine ochii unui bărbat sincer şi bun.
După o scurtă tatonare îmi povesteşte viaţa lui. S-a născut la Bucureşti, al doilea fiu, mai avea un frate care trăia tot la New York. Plecase cu toată familia din Bucureşti în 1945. Avea atunci cinci sau şase ani. Fratele lui avea şapte ani. Au rămas câtva timp la Paris după care s-au hotărât să plece în State. În Europa bântuia fiorul comunismului şi părinţii lui erau conservatori şi monarhişti şi aveau oroare de mizeriile comuniştilor. Multă vreme au trăit în cartierele săracilor, Queens, Bronx, Litlle Italie etc. A început şcoala la o şcoală publică din Queens şi asta a continuat mult timp până când tatăl său a redescoperit roata, cum s-ar spune.
Începuse să mă chinuie o plictiseală cumplită. Mă uitam la el şi mă întrebam de ce oare îşi închipuie că m-ar putea interesa biografia lui romanţată. Şi de-o dată am înţeles. M. îi spusese că sunt scriitoare şi el vroia să-mi ofere, odată cu zâmbetul său, şi un subiect de roman.
Seara trecea încet. Aş fi vrut să n-o lungim atât de mult. După ce-a încheiat povestea vieţii lui, a vrut s-o ştie pe a mea. Simţeam o pornire răutăcioasă, să născăcesc nişte aventuri fantastice, demne de Dickens. M-am limitat la evenimente nesemnificative şi m-am abţinut să vorbesc despre Liviu. Mi-era teamă că voi începe să plâng şi-ar fi fost un dezastru. Mat. era şi el văduv. Vorbise cu seninătate de pierderea soţiei îmtr-un accident. N-am înţeles dacă aviatic sau de maşină. Vorbea numai englezeşte, nu-şi mai amintea decât vag limba română şi trebuia să fac un efort substanţial ca să-l urmăresc.
Pe la miezul nopţii m-a condus acasă cu o maşină Mercedes închiriată cu şofer cu tot. M-a adus acasă după ce i-am spus că mor de somn. Lui nu-i era somn din pricina diferenţei de fus orar.
Timp de trei săptămâni cât a stat la Bucureşti, ne-am întâlnit zilnic. Îmi telefona, îi promiteam că nu-l voi lăsa singur, şi mereu avea ceva să mă întrebe. Toate serile eram împreună şi mă gândeam că n-o să mai scap de el niciodată şi-mi venea să urlu.
La începutul celei de a treia săptămâni, foarte ceremonios, m-a cerut în căsătorie. Am avut un moment de perplexitate. Mi-am amintit cum m-am măritat cu Liviu după o săptămână de dragoste pasionată. Un întreg trecut fericit a năvălit peste mine şi probabil am crezut că-l voi regăsi, fiindcă am reacţionat ca şi când Liviu îmi făcea propunerea, m-am aruncat în braţele lui şi-am început să ne sărutăm ca doi adolescenţi înnebuniţi de dragoste şi dor. Entuziasmul a durat puţin de tot. Nu era Liviu. Era un altcineva, despre care puteam spune doar că sărutările lui nu mă încălzeau de loc. Dar nu era vina lui. Omul era absolut desirabil, eu eram amoriţă, îngheţată. Apucasem să spun da, mă voi căsători cu tine, şi nu mai îndrăzneam să-i stric bucuria. Am fost indiferentă, laşă sau poate mi-am închipuit că până se va întoarce din Asia, voi simţi altceva.
Nu vreau să lungesc povestea. Am jucat cel mai prost teatru posibil, l-am lăsat să facă planuri de nuntă, am fost de acord cu tot ce propunea şi l-am condus la aeroport. Pleca la Viena şi de acolo lua un avion spre Hong Kong, cred.
Trecuse o săptămână din octombrie. După plecarea lui, mi-a telefonat M. de la Paris şi am avut surpriza să aflu că Mat. vorbise de mai multe ori cu el şi-i spusese una, alta despre mine. M-am văicărit oarecum zicând că n-am fost o companioană prea bună, dar M, m-a contrazis şi credea că are motive să mă felicite. Am îngheţat şi când mi-am mai venit în fire, l-am întrebat ce motiv ar avea să mă felicite. Am răsuflat uşurată. Zicea că am avut un efect bun asupra stării lui de spirit, că l-am făcut să se simtă bine şi să nu se mai supere pentru toate mizeriile din Bucureşti. Zicea că Mat era mofturos şi ciudat în privinţa oamenilor, că se ferea de femei, fiindcă avusese destule necazuri cu acestea. Care cum afla că era miliardar, se credea îndreptăţită să pretindă bani pentru orice serviciu. Am întrebat dacă Mat. era miliardar şi M. zice, da, scumpo, dar lui nu-i place să se ştie ce bani are.
Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile şi viaţa era frumoasă când erai fericit. Îmi spuneam că trebuie numai să fac un efort şi să privesc tragedia mea cu alţi ochi. Toate femeile serioase mă puteau invidia pentru cucerirea făcută. Oare ce mai vroiam de la viaţă? Nu ştiu. Nimic nu mai vroiam. Mat era în Asia, îşi controla afacerile şi cine mai ştie ce. La telefon vocea lui era vocea unui om fericit şi mă îngrozea gândul că nu îndrăzneam să-i spun că mă răzgândisem.
Cu vreo săptămână înainte de Crăciun a telefonat şi-a spus că soseşte pe 22dec.
Am amuţit.
Finalul n-a fost de loc vesel şi mă detest că i-am provocat o asemenea dezamăgire.
A venit din nou la Bucureşti pregătit să mă ia cu el la New York. Mi-a adus o mulţime de lucruri frumoase drept cadouri de Crăciun.
Explicaţia a fost scurtă şi m-a durut expresia lui dintr-o dată schimbată, uluită, mâhnită. Nu merita aşa ceva tocmai de Crăciun. Nu-şi venea în fire. Se aşteptase să găsească iubire şi prietenie şi eu îi ofeream numai minciuni pe care culmea, nici nu eram în stare să le fac credibile. Un lucru era sigur, mă simţeam vlăguită. Nu mai ştiam ce-ar fi fost corect să fac? Nu trebuia să-l las să-şi facă atât de multe iluzii. Când a putut vorbi din nou, a început să insiste. Îmi repeta că mă iubeşte şi că va face orice pentru ca să rămânem împreună. Expresia lui îndurerată, stupefiată, m-a chinuit destul de mult. Atât cât am putut iubi, l-am iubit pe Liviu şi el a luat în mormântul lui şi inima mea.
Mat. nu era nimic mai mult decât un om de afaceri, genial poate în afaceri dac-a reuşit să atingă asemenea succese financiare. dar atât, numai un om de afaceri cu un vast usage du mond, ce-i drept ca o statuie polisată. Dar sufletul meu nu mai vibrează la bani, la bijuterii, la lux. Îl vrea pe Liviu sau pe cineva ca Liviu. El avea haz, doamne, ce mult farmec avea, era de-o mare inteligenţă şi dădea multă culoare vieţii. Niciodată nu m-am plictisit cu el, n-am avut timp să mă satur de prezenţa lui. Chiar şi azi mi-e un dor nebun de el. N-am mai întâlnit pe nimeni care să-i semene, care să-mi placă.