CUM VA FI LUMEA DE MÂINE.

Cum se vor comporta peste 20 de ani cei care sunt acum copii sau elevi de zece ani? Prin ce mijloace vor învăţa să gândească, să creeze ceva, să respecte legea? Sistemul actual de învăţământ e complet depăşit.Copii trebuiesc învăţaţi să creeze informaţie nu doar să consume informaţie. Pentru aceasta trebuiesc formaţi. da, dar cum? Nu se iveşte de nicăieri nimic care să reprezinte o directie creatoare. Creaţia aproape că a dispărut şi aproape în toate domeniile. Crearea de programe nu înseamnă creaţie. Maşinile inteligente nu vor fi niciodată capabile să creeze ceva nou. Oare ce fel de lume va fi?

ORBITOR

Cărtărescu ştie să scrie, are forţă, dar nu e în stare să construiască o realitate artistică, o realitate literară. Apelează la argou şi foloseşte cuvinte care denumesc excrementele umane şi organele sexuale şi dă impresia de libidinoşenie. Păcat de talentul lui. Breban, în schimb, nu ştie să scrie, dar ştie să construiască o realitate literară. Păcat că nu ştie cum să concentreze epicul.

Despre Monarhie.

Istoria monarhiei româneşti e scurtă şi tragică. De ce? Nu ştiu. Poate din cauza personalităţii poporului, care nu are nimic sfânt, n-are sentimentul sacrului , nu crede cu adâncime nici în Dumnezeu, nici în diavol. Am avut noroc de regi mari, dar n-am avut noroc de oameni politici pe măsură care să se desprindă din obişnuinţele lor meschine, să scape de setea de putere şi să capete înălţime şi magnanimitate. E o însuşire curioasă a acestui popor care e mărunt, meschin, în ansamblu, dar din când în când răzbesc la suprafaţă oameni exemplari, aş zice chiar eroi. Unul ar fi I. Gh. Duca, altul Nicolae Iorga, altul socrul meu, Aurel Călin.
Aniversarea Regelui Mihai îi face pe românii din străinătate să visese frumos ba chiar să şi delireze la gândul că România va redeveni Monarhie şi regele Mihai îl va declara succesor pe Prinţul Charles care va deveni regele României cu numele de Carol al III-lea. Am vorbit cu Marcelina mea iubită şi ea mi-a spus că a citit asta în presa canadiană de limbă română. E cu putinţă oare ca una ca asta să devină realitate? Nu cred. Chiar azi am citit în Ev,Z. un articol imund în legătură cu planul lui Voiculescu şi-a lui Radu Duda de a compromite complet Casa Regală. E de neînţeles cum a putut Principesa să se mărite cu Radu Duda? Dac-ar fi avut 16 ani şi ar fi căpiat de amor pentru făt frumosul Radu, în fine, ar mai exista o scuză. Dar aşa, mi se pare ceva imund, la fel cu prinţul Lambrino, care e si el însurat cu prinţesa Lia, culeasă cică dintr-un bordel londonez.

Bujor Nedelcovici

Nu cred că Bujor Nedelcovici a citit vreodata în viaţa lui vreun roman, dar de scris a scris foarte mult ca orice grafoman fără măsură. A tot scris, dar nimeni afară probabil de Raluca Tacciu, nu l- a citit fiindcă tot ce scrie Bujor Nedelcovici este ilizibil. L-am citit si eu de curiozitate să văd până unde poate ajunge unul plin de patimi, un grafoman împătimit de furia răzbunării. Să-l ajute Dumnezeu să se elibereze, căci pătimaşii suferă, sărmanii, destul de rău, destul de fără măsură.

bujor nedelcovici

Scrie îngrozitor de prost, e prost si fudul, are un rânjet prostesc şi cred ca va trăi veşnic în cârje. Nu-i scriitor, e un dobitoc, nu ştie să scrie, nu ştie cum să construiască o acţiune, cred că n-are nici un fel de şcoală, n-a absolvit vreun liceu,  a fost doar persecutat de comunişti care l-au ţinut în beznă. Vai de el, bietul om a fost persecutat de cenzură. Dar nici cenzorilor nu le plăcea să citească scrierile lui Bujor, păcatele mele cum să te cheme Bujor?, ce părinţi duşmănoşi au putut să-i dea un asemenea nume. Şi cu numele Bujor, oare cum îl apelează francezii, biujo? a vrut el să devină nemuritor în literatura română? Vai, el marele, magnificul care habar n-are ce-i literatura. Nu cred c-a citit vreun roman de la început şi până la sfârşit, nu l-a dus mintea. L-au publicat fetele că l-au plăcut. E nevropat, vulgar dar persoanele feminine n-au fost deloc pretenţioase. Se vede că sunt ranchiunoasă. Se vede că-l detest. Dar mâine voi lua una câte una cărţile măreţului şi le voi comenta.

SILVIA, 2008

Fragment din romanul JOCUL ANONIMILOR

Silvia, 2008

CU O SĂPTĂMÂNĂ ÎNAINTE DE CRĂCIUN, ÎNTR-O ZI către amiază, în 1966, la poarta vilei Steriade se opri o limuzină albastră aparţinând ambasadei americane din Bucureşti. Cine n-a trăit în acea vreme, azi nu-şi poate imagina cum decurgea pe atunci existenţa fiecăruia. Starea de asediu comunist părea că se încheia, setea de sânge a zeiilor comunişti se potolise oarecum. Pentru Ariana efectul noii politici a fost sosirea lui Patrick la Bucureşti. Căci din limuzina ce tocmai oprise în poarta casei doctorului Steriade, coborî Patrick însoţit de trei bodyguarzi. Toţi patru intrară în curte şi din curte în salonul de primire de la parter, întâmpinaţi mai întâi de Lucreţia. Vag buimacă ea repeta în neştire: “Domnul Patrick, a sosit domnul Patrick,” fără să creadă că-i trează.

Glasul răguşit de emoţie al Lucreţiei, anunţând sosirea unui oaspete, de parcă sosise un împărat, o alarmă pe Silvia. Cum Ariana nu ieşise încă din camera ei, îi reveni Silviei onoarea să-l întâmpine pe oaspete. Steriade, ca şi Adamescu, erau absenţi. În vastul salon de la parter, Silvia descoperi pe cei trei halterofili care însoţeau un bărbat ce părea căzut acolo din cer; un tip neobişnuit de o frumuseţe cu adevărat incredibilă şi cam înspăimântătoare. Realiză că avea în faţă o apariţie bulversantă şi că acela, după spusa Lucreţiei, era domnul Patrick. Gândi fără noimă că el întruchipa visul nebun al oricărei femei.

Noul venit purta o jachetă albastră cu un pantalon bleumarin închis spre negru, îşi ţinea o mână într-un buzunar şi din prag îşi trecu privirea jur împrejur prin încăpere, ca şi cum căuta pe cineva. Silvia se dezmetici din reverie, îl salută şi-i întinse mâna. Patrick vorbi repede, într-o franceză aproximativă, că dorea să fie primit de Ariana Steriade.

- A, oui, monsieur! Je suis Silvia Stériade et je vous demande pardon, parce que je parle trés mal française.

- Bonjour, madame! Je suis Patrick Campbell et moi aussi parle trés mal française. If you don’t mind we can speak English.

- Are you Mr. Campbell, the piano player, the star, aren’t you?

- I am Campbell, as I said.

Ca vârstă, la acea dată, Patrick număra douăzeci şi cinci de ani. Însă nu tinereţea lui, prin ea însăşi, răvăşi sufletul Silviei. Înfăţişarea lui n-o lăsă într-o adorare religioasă şi senină, marcată de un oarecare grad de indiferenţă; dimpotrivă îl privi cu un aer inconştient extatic şi pierdut, evaluând, în adâncul inimii, expresia lui considerată probabil, de ea, superbă; ce-i drept Patrick acuza un rafinament limită, o superbie refuzată de obicei, pământenilor. Silvia nu avusese încă ocazia să privească de aproape vreun tânăr, care să-i pară de o asemenea rară splendoare. Dar era iubitul Arianei şi-i era interzis să se îndrăgostească de el. Îşi aminti povestirile Lucreţiei legate de felul cum Ariana se îndrăgostise de Patrick şi din cauza căruia fusese gata să moară, şi probabil ar fi murit dacă n-ar fi fost însărcinată. Fizionomia lui acuza apogeul unei sensibilităţi acute, în spatele căreia se întrezărea şi vulnerabilitatea frumuseţii extreme ajunsă în pragul disoluţiei. Îl tot evalua mulţumită să recunoască faptul că el nu suferea de o efeminare prea vizibilă, că trăsăturile lui erau expresive, nimic edulcorat; desenul ochilor de un albastru intens precum cerul senin al Parisului, făcuţi parcă de un artist îndrăgostit de formele perfecte, ce sporeau frumuseţea prin forţa lor enigmatică, îi dădeau lui Patrick o expresie de adâncă spiritualitate.

De-a lungul anilor cum Silvia nu-şi îngăduise vreodată să se relaxeze, să viseze la fericirea de a privi chipul unui bărbat, de a gusta din plăcerea dăruită de iubirea unui bărbat, în acel moment neştiind cum să se comporte, dintr-un imbold mai degrabă entuziast decât prietenos, de parcă ar fi vrut să se convingă că el era real şi nu o nălucire a minţii ei, întinse din nou mâna spre el şi-l apucă de degete; nu cunoscuse decât pasiunea de a învăţa, de a străbate vastele teritorii ale cărţilor, ignorând plânsul sufletului, dornic de a se împărtăşi din iubirea erotică, un eros complementar dintre un eu şi un tu, dintre ea şi un cineva îndrăgit. Din atingerea degetelor lui Patrick Campbell, culese dintr-o dată şi fără măcar să înţeleagă cum şi de ce, mult mai multă fericire decât din lectura întregii literaturi universale. Se îndrăgosti de el mai înainte chiar să fi ştiut ce i se întâmplă. Cât să fi durat scena? Cât timp să fi trecut din momentul când el apăruse şi reacţia ei? Trei minute? Mai mult, mai puţin? Îl apucase de mână fără să judece ce făcea şi ce conotaţii putea căpăta gestul ei în mintea lui. Speriată probabil la perspectiva că Ariana va sosi înainte ca ea să fi apucat să-i spună...Ce să-i spună? Ce era de spus într-o împrejurare de acest gen? Nu ştia nimic despre el, nu-l văzuse în concerte publice, nu-i ascultase discurile, nu avusese timp să asculte muzică simfonică, sublimele creaţii beethoveniene, sau măcar Concertul de Grieg care făcuse ocolul lumii în interpretarea lui smulgând tuturor iubitorilor de muzică, lacrimi de extaz.

În orice caz atunci, în confuzia momentului, cum Patrick era probabil obişnuit cu asaltul admiratoarelor de pretutindeni, nu se formaliză, îi zâmbi Silviei asigurând-o cumva că va fi prietenos cu mama vitregă a Arianei, cu viitoarea lui soacră, dacă aşa urmau să stea lucrurile. Îi zâmbi afectuos şi nu se sinchisi de urmări. În schimb, sub puternicul impact al zâmbetului lui, Silvia se trezi vorbind fără să se poată controla. Cu alte cuvinte, vorbea gura fără ea şi spunea lucruri ce-ar fi făcut pe oricine să încremenească de uimire. Într-o engleză aproximativă îl asigură pe Patrick că se uita la dânsul şi aşa cum era el, alcătuit din proporţii ce-ţi puteau frânge inima la o adică, ea recunoştea cu onestitate că nu avusese vreme să se uite la bărbaţi, să vadă cum erau, să-i admire sau să-i deteste, nu, nici vorbă. Mereu pusese mai înainte de interesele sufletului, interesele minţii, pentru o carieră ştiinţifică, da, niciodată nu se gândise la posibilitatea ca şi inima ei să bată de emoţie privind chipul minunat al unui bărbat. Mai ciudat era că, părând să fi ajuns la o înţelegere cu ea însăşi, era dispusă să pună demersul ei uluitor în seama unui sentiment năvalnic şi nemărginit ce nu avea nici o conotaţie erotică.

Pe măsură ce pe Silvia o lua valul şi nu se mai putea opri din a-i declara tot ce se născuse şi se năştea încă fulgerător în inima ei pentru el, în ciuda felului tumultuos şi parţial ininteligibil al mesajului, el pricepuse destul din discursul ei ca să înceteze să mai zâmbească. Silvia văzuse cum expresia i se schimba, văzuse un chip nou, auster, aproape trist, părea că vroia şi nu izbutea să explodeze bucuria. Apoi irumpse. Ariana zburase parcă din golul uşii în braţele lui şi rămăsese acolo.

Amorţită, Silvia gândi totuşi şi nu se miră că Ariana îl adora; prin simpla lui prezenţă, într-atât de fără măsură, Patrick putea lua minţile oricărei fete; le luase deja şi pe ale Silviei; ea citise prin romane că dragostea nu era nimic dacă nu devenea o aventură nimicitoare. Pentru prima dată în viaţa ei, auzea armonii cereşti, o muzică venită din muzica sferelor. Nu mai avea în faţa ochilor decât chipul lui Patrick şi ştia că îşi dorea şi-şi va dori mereu, toată viaţa să-l vadă. Încercase, fără succes, să-şi învingă gelozia şi cum nu reuşise, izbucnise în plâns.

Trebuia să-i lase singuri, după ce chiar Ariana îi ceru aceasta. Dintr-un univers trecuse, fără nici o tranziţie, în altul. Incetase să mai fie îndrăgostită de Steriade. El o dezamăgise cumplit, o aruncase în prăpastia numită Adamescu. Din pricina groaznicei complicaţii a existentei lui Steriade, ea devenise femeia cea mai nenorocită din lume; Adamescu o viola noapte de noapte. O lega de pat şi-i punea şi un căluş în gură. Cunoscându-l pe Patrick, presupuse că el era singurul leac al inimii. Ştia şi simţea că numai prin el putea cunoaşte singurul bun, cel mai de preţ, al existenţei: dragostea.

După nici cinci minute petrecute în salon, Ariana şi oaspetele ei se duseseră în dormitorul Arianei, unde era şi pătuţul lui Edward, cu Edward în el şi din acel moment, o săptămână întreagă numai Lucreţia îi mai văzuse, doar ea mai intrase în încăpere cu tăvile pline de mâncare şi celelalte. Când sosi acasă, Steriade încercă să discute cu Patrick, dar Ariana îl rugă să mai aibă un pic de răbdare. Lucreţia jură că Ariana se schimbase cu totul, strălucea de fericire. Ce mai conta atunci pentru Steriade? Silvia nu se putea uita în ochii lui, iar Adamescu, fără intervenţia autorităţilor, nu reuşi să-şi oblige soţia să-l alunge pe străin. Până să intervină autorităţile solicitate de Adamescu, trecuseră trei săptămâni, timp în care Ariana şi copilul ei, Edward, se mutară într-un imobil ce aparţinea ambasadei americane la Bucureşti. Silvia dospea de ură contra comuniştilor şi avea acelaşi sentiment şi pentru Adamescu. Îl considera un nemernic şi-un animal ce-i trezea o senzaţie de vomă. Şocat probabil de prezenţa lui Patrick şi mai ales a bodyguarzilor, Adamescu o lăsase în pace pe Silvia şi ea trăise momente de visare sublimă gândindu-se la Patrick. Dar după ce Ariana plecase din casă împreună cu copilul, în aceeaşi noapte Adamescu se năpustise peste Silvia şi-o torturase pur şi simplu silind-o să i-l descrie pe american, ca mai apoi să-i poruncească să facă pe dracu în patru şi să-l despartă de Ariana. Să se culce cu Patrick din dorinţa inimii era o faţă a medaliei, dar să-l seducă la porunca lui Adamescu i se păru o abjecţie. Adamescu îi promitea că, dacă ea reuşea să-l despartă de Ariana, o va ajuta să plece cu el în SUA.

- Şi-ţi închipui că ea îşi va ostoi dorul de el cu tine?

- Nu fi scroafă.

- Socoteşte şi tu că îl revede pe Patrick după aproape doi ani de despărţire. Dacă era să te vrea în ăştia doi ani ţi-ar fi spus, nu? Ţi-ar fi dat vreun semn de bunăvoinţă, nu?

- Păi, n-am avut eu timp să mă ocup de ea, dar acum gata.

- Fii realist. Nu te vrea. Nici nu s-a uitat măcar la tine să vadă ce mutră de fante de mahala ai.

- Vezi că te pocnesc de-ţi sar dinţii din gură.

- Vrei să cred că dacă Patrick ar părăsi-o ea îşi va căuta consolarea în tine?

- Dute-n ....mă-tii de proastă!

În februarie, 1967, de ziua Arianei, Steriade organiză un fel de carnaval surpriză pentru ea, unde pofti, ca de obicei, multă, foarte multă lume. În salonul de la parter invitaţii începuseră să se adune, încă de pe la şase după amiază. Cam pe la nouă sosi şi sărbătorita. Era cu Patrick şi cu copilul lor, Edward. Ariana strălucea de fericire. Purta o rochie lungă, foarte decoltată, de seară din brocart auriu şi un colier de rubine montat într-o plasă fină de aur alb, filigranat. Însoţită de Patrick, despre care prea puţini ştiau câte ceva, era o apariţie de vis. Lumea îşi opri parcă respiraţia la intrarea lor. Silvia scăpă un mic ţipăt repezindu-se să-i întâmpine. Fireşte ori de câte ori privirile li se întâlneau, Silvia zâmbea complice cumva, un mesaj sibilinic, neluat, desigur, de el în seamă. Era în firea Silviei să exagereze, să nu vrea să se opună valului ce-o luase cu totul; ce-ar fi trebuit să facă în acele momente când Patrick se afla în faţa ei, cu zâmbetul lui ca o promisiune de fericire nemărginită, ca un cadou de Crăciun, aprig dorit. Căuta cu înfrigurare o cale spre el. Nu renunţa, se amăgea că nu poate, în realitate, nu vroia. Trăia cu frenezie senzaţia că Patrick se fereca în inima ei ca să rămână acolo de-a pururi. Se închipuia în pielea vreunei eroine din vreun roman celebru, convinsă că dragostea nu era nimic dacă nu atingea cota de avarie a unei aventuri devastatoare. Nu trecuse prin experienţele erotice ale adolescenţei, necesare cumva pentru o iniţiere oarecare, ca un antrenament în domeniu, pentru a nu fi înhăţată de o prea mare pasiune dintr-o dată, fără ştiinţa şi protecţia oferită de cunoaşterea directă. Mâna ei încă mai păstra căldura mânii lui, ochii ei nu se puteau desprinde de omul a cărui prezenţă în acel loc şi în acel timp conţinea o doză mare de neverosimil. Ieşise dintr-un basm, era prinţul din poveste însufleţit de vrăjitorii nebuni, făcători de farse, adus în calea Silviei, doar pentru a-i rătăci minţile, pentru a semăna în ogorul arid şi pustiu al sufletului ei, preţioasele seminţe ale iubirii. De acum avea să cunoască dimensiunea dorinţei. Fără să-i fi venit din vreun ungher al minţii avertismentul, bănui, intui că n-ar fi trebuit să-l vadă vreodată pentru a-şi putea îndura pe mai departe viaţa şi abia atunci, întâia oară, avu o percepţie cât de cât exactă despre ea însăşi, înnebunită de dorinţa de a trăi în sferele cele mai înalte şi mai aerisite ale societăţii. De când îl văzuse, viaţa ei se nutrise numai din visarea oarbă la fericirea de a sta cu ochii lipiţi de chipul lui. Ştiind toate câte le ştia, anume că Patrick îşi dăruise iubirea altei felmei, inima Silviei nu se frânse de durere. Gândi pragmatic că el nu era încă însurat cu Ariana, şi chiar dac-ar fi fost, când miza unui demers era chiar viaţa ei, nu putea să aibă vreo măsură, nu se cuvenea, să facă economie în bătălia dusă, pe viaţă şi pe moarte, pentru cucerirea lui. La propriile sentimente se mai adăugau şi ameninţările lui Adamescu.

Nimeni nu ştia cine era Patrick Campbell cel adevărat, nu artistul, nu celebrul pianist, nu frumosul tânăr care smulgea fetelor suspine pline de dorinţi neîmplinite, nimeni nu ştia că el era fiul lui Francis Archibald Campbell şi nepotul lui Bryce, ambii membrii ai puternicului Ordin Anonimii, fără să ştie unul de altul şi fără să-i fi spus lui Patrick că şi el fusese făgăduit Ordinului, prin legea succesiunii. La nivelul la care ei făceau parte din Ordin, funcţiona legea conform căreia fiul urma tatălui. Aşa s-ar explica faptul că noul dictator comunist al României, după ce obţinuse pe diverse căi, informaţii destul de exacte despre tânărul Campbell, dăduse ordine precise ca situaţia lui să fie grabnic rezolvată. Dar oamenii lui Adamescu făceau şi ei o treabă. Rătăceau cereri, rătăceau documente, încurcau totul într-un fel iremediabil. Silvia, deşi ţinea la Ariana, şi-i părea rău că într-un fel contribuia la nefericirea ei, neştiind, din prostie, din laşitate, îi oferea lui Adamescu informaţii preţioase.

După ce la carnaval dansă de două ori cu Patrick, după ce-l întrebă ce putea face ea pentru fericirea lui, Silvia aşteptă un semn de la el. Până la urmă, dispreţuindu-se pentru felul mizer cum îl pândea, când o vizitase pe Ariana, avsese norocul şi-l văzuse. Lucrurile, în continuare, nu stăteau prea bine pentru el şi Ariana, deşi noul dictator făcea eforturi să mai limiteze abuzurile, divorţul Arianei se amâna mereu, avocaţii o sfătuiau să se despartă de Patrick, pentru a nu-i oferi lui Adamescu, motiv să tergiverseze divorţul, care trebuia să fie o simplă formalitate, dar iată că nu era. Adamescu vroia să-i ia băiatul. Ariana era pur şi simplu îngrozită şi Patrick, cel ce-şi închipuise că va pleca din România împreună cu ea şi cu copilul său, se văzu nevoit să reconsidere termenii problemei. Din spusele Arianei, Silvia înţelese că şansele ei de a-l avea pe Patrick nu dispăreau cu totul. Începu să creadă că Adamescu nu minţea când spunea că avea Puteri, că le făcea farmece, că Patrick nu se va bucura prea mult de târfa de Ariana. Târfa, urla Adamescu, va fi a mea, va linge podelele în faţa mea s-o iert şi s-o regulez. Furia şi patima lui erau cu adevarat înfricoşătoare. Probabil că ceva începea să lucreze asupra lui Patrick fiindcă într-un târziu, sau poate imediat, o întrebă dacă o putea apăra pe Ariana de agresiunea lui Adamescu, la care Silvia strigă, ca un copil rătăcit, că-l adoră şi şi-ar da bucuroasă viaţa pentru fericirea lui. Divinitatea, pesemne, îi inspirase aceste cuvinte sau poate ticălosul de diavol, fiindcă Patrick, asemeni tuturor celor cărora Dumnezeu le dăruise o frumuseţe fizică excesivă, lăsând în urma lor numai durere, dezamăgire, speranţe deşarte, se arătă impresionat, emoţionat de declaraţia ei şi-o rugă să aibă grijă, câteva luni, cât el va fi plecat, de Ariana şi de Edward. Oricât era Patrick de reuşit, din toate punctele de vedere, oricât de minunată era apariţia lui fizică, asta nu-i asigura automat fericirea şi bucuria de a trăi. Ce-o arunca pe Silvia pradă unui misticism păgubos era întrebarea ce-o chinuia în permanenţă legată de prezenţa lui la Bucureşti, comparabilă doar cu o minune demnă de trecut în contul soartei ei la capitolul plăţi, convinsă acum că el era mâna destinului, a lui Dumnezeu şi-o trezea dintr-un lung somn, dintr-o nepermisă greşeală, cea frecventă păcătoşilor, gata să creadă că iubirea lui Dumnezeu era sentimentală, rodul dorinţei Lui de a-i răsfăţa pe oameni. Dar nu era aşa. Dumnezeu devenise pentru sufletul chinuit al tatălui Silviei, mai întâi, şi apoi al Silviei înseşi, un mister ticsit până la refuz cu ecuaţii nerezolvabile, fără soluţii, fără început, fără sfârşit. Cine eram noi românii? De unde veneam pe pământ şi unde urma să ne ducem după moarte? Chinuri de oameni nebuni, lipsiţi de logica vieţii, de instinctul sănătos al celui rupt de foame, apt să mănânce orice, pentru a alunga moartea, nu din iubire pentru viaţă ci mai degrabă din frică.

După întoarcerea Arianei acasă, după plecarea lui Patrick la Londra, Silvia vru să se autopedepsească, probabil, pentru că nu-şi putuse controla sentimentele faţă de Patrick. Îi spuse Arianei că era gata să mănânce cărbuni pentru ea, s-o apere de Adamescu cu preţul vieţii ei, pentru ticăloşia de a fi gândit cu invidie. Dacă reşedinţa Steriade n-ar fi fost cu adevărat mare, cei aflaţi sub acel acoperiş ar fi ajuns la o explozie. Ariana îşi reluă studiile, iar Adamescu profită din plin de absenţa ei pentru a-l seduce pe Edward, vârându-i copilului în cap că el era tăticul lui, iar el era fiul său cel minunat. Silvia sporovăia în bucătărie cu Lucreţia, beau şi fumau şi-şi plângeau nenorocul de a se fi născut în România, unde şi câinilor le era greu să trăiască, în timp ce Adamescu îl educa pe Edward.

În ciuda demersurilor făcute de avocaţii Arianei, cererea ei de divorţ se tot pierdu mereu, mereu; totuşi în 1969 ajunse pe rol, iar doi ani mai târziu (1971) divorţul se pronunţă din vina Arianei, motiv pentru care minorul, Edward Adamescu, rezultat din convieţuirea soţilor, era încredinţat tatălui, respectiv lui Adamescu. Avocaţii Arianei continuară procesul făcând recurs. Se încinse un război nimicitor între Adamescu şi Steriade, pe de o parte, şi cu securiştii şi comuniştii României comuniste, pe de alta. De peste şase ani, Patrick dorea aprig să se însoare cu Ariana şi să plece din zona asta primejdioasă, dar comuniştii români, autorităţile statului găseau, an de an, noi căi de a-i zădărnici bucuria. Dar asta n-ar fi fost mare lucru dacă n-ar fi făcut din Ariana şi din fiul său nişte ostateci. Posturile de radio libere şi presa străină vuiră o vreme în favoarea lui Patrick, mai apoi amuţiseră, plătite probabil de Securitatea română să tacă. Sau poate plătite de Bryce, ca să tacă.

Silvia nu scăpă nimic din lunga şi păguboasa experienţă a lui Patrick cu românii. Îl întrebă de câteva ori dacă nu i se făcuse lehamite de toate. Da, i se făcuse, îi spuse el, dar nu avea prea multe soluţii. Inima Silviei tremura; comuniştii intraseră într-o epocă de relaxare, o iertaseră pentru complotul ei neonazist, îşi putuse relua studiile, dar nu mai făcuse greşeala să mai reia studiul fizicii, alese matematica şi avusese noroc. Traversă un răstimp de speranţă, încercă în toate felurile să-l seducă pe Patrick şi să-l facă pe Adamescu să-şi ţină promisiunile. De câte ori îl lua pe Edward în braţe, simţea cum i se topea sufletul de dorul de a avea şi ea un copil cu Patrick. În momentele de rătăcire încă mai spera să-l cucerească, să fugă cu el pe undeva, să se culce cu el, măcar o dată, şi să rămână însărcinată, să aibă un copil care să fie ca Edward, să-i semene; băiatul avea expresia unui înger. Indiferent de înţelesul cuvintelor lui Patrick, nu putea porunci sufletului să se resemneze, să renunţe la bucuria de a-l privi, de a spera că bucuria nu se va preface în durere, când nu va mai fi decât o nesfârşită absenţă. Dintr-o dată văzu mai departe în viitor, pricepu că el nu va renunţa la Ariana, iar într-o bună zi, mai devreme sau mai târziu, vor pleca din România şi-o vor lăsa pustiită, doar cu Steriade, care n-o iubea absolut de loc, dar se purta cu ea cu blândeţea unui sfânt.