Istoria monarhiei româneşti e scurtă şi tragică. De ce? Nu ştiu. Poate din cauza personalităţii poporului, care nu are nimic sfânt, n-are sentimentul sacrului , nu crede cu adâncime nici în Dumnezeu, nici în diavol. Am avut noroc de regi mari, dar n-am avut noroc de oameni politici pe măsură care să se desprindă din obişnuinţele lor meschine, să scape de setea de putere şi să capete înălţime şi magnanimitate. E o însuşire curioasă a acestui popor care e mărunt, meschin, în ansamblu, dar din când în când răzbesc la suprafaţă oameni exemplari, aş zice chiar eroi. Unul ar fi I. Gh. Duca, altul Nicolae Iorga, altul socrul meu, Aurel Călin.
Aniversarea Regelui Mihai îi face pe românii din străinătate să visese frumos ba chiar să şi delireze la gândul că România va redeveni Monarhie şi regele Mihai îl va declara succesor pe Prinţul Charles care va deveni regele României cu numele de Carol al III-lea. Am vorbit cu Marcelina mea iubită şi ea mi-a spus că a citit asta în presa canadiană de limbă română. E cu putinţă oare ca una ca asta să devină realitate? Nu cred. Chiar azi am citit în Ev,Z. un articol imund în legătură cu planul lui Voiculescu şi-a lui Radu Duda de a compromite complet Casa Regală. E de neînţeles cum a putut Principesa să se mărite cu Radu Duda? Dac-ar fi avut 16 ani şi ar fi căpiat de amor pentru făt frumosul Radu, în fine, ar mai exista o scuză. Dar aşa, mi se pare ceva imund, la fel cu prinţul Lambrino, care e si el însurat cu prinţesa Lia, culeasă cică dintr-un bordel londonez.
