PREMIUL NOBEL

De foarte multă vreme, premiul Nobel nu se mai acordă cuiva pe merit. Se acordă pentru alte chichiţe. Bunăoară i s-a dat lui Gorbaciov premiul Nobel pentru pace. De râsul curcilor. Care era biografia lui Gorbaciov? Un fost vajnic kaghebist. pentru numele lui Dumnezeu? Oare comisia a dat premiul dormind? Nu cred. I s-a dat premiul lui Gorbaciov fiindcă aceasta fusese înţelegerea marilor puteri ca să-l facă eroul căderii comunismului.
Premiul Nobel pentru literatură de multă vreme nu s-a mai dat unui scriitor memorabil cum a fost bunăoară Thomas Mann sau Hermann Hesse. După amar de ani marea Germanie n-a mai găsit alt scriitor mai de doamne ajută decât pe Herta Muller, care e orice numai scriitoare nu e. Propagandă. Lobby. Premiul nu se mai dă pe vreun merit. Se face lobby se cheltuiesc mulţi bani pentru promovarea unuia ales ca să reprezinte ţara respectivă.
România, deşi are o literatură extrem de valoroasă şi aproape totalmente necunoscută nici de români, nici de străini, n-a fost niciodată beneficiara unui premiu Nobel. Nici pentru ştiinţă, deşi am avut şi avem mari matematicieni, nici pentru medicină, nici pentru literatură, nici pentru pace. Nu am îndeplinit oare standardele cerute de suedezi? Nu. E altceva la mijloc. România nu a intrat nici cum în vreo zonă de interes pentru puterile Occidentale. Mulţi europeni nu ştiau bine unde-i România pe hartă. Americanii şi ceilalţi de pe glob nici ei nu ştiau unde-i România şi ce capitală are. Numai Ruşii erau aprig interesaţi de România ca s-o distrugă şi eventual s-o şi şteragă de pe hartă. Cum Dumnezeu de a stârnit România aşa o ură turbată în sufletul vecinelor ei? Mister total.
În prezentul nostru mizer din toate punctele de vedere, faptul că scriitorul Mircea Cărtărescu  a fost pregătit de ICR pentru premiul Nobel nu trebuia să stârnească asemenea ură şi invidie. Ar fi trebuit salutată strădania ICR-ului de a forţa mâna suedezilor să cauţioneze şi literatura română cu un premiu Nobel. Să se ştie pe glob că există literatură şi artă şi în România, că nu e populată numai de ţigani cerşetori odioşi şi de hoţi, că mai există şi o altă populaţie care iubeşte literatura şi arta.
Ar fi fost minunat dacă Cărtărescu ar fi luat premiul Nobel. Omul şi-ar mai fi făcut ceva acareturi cu banii, dar gloria ar fi fost a literaturii române. Oricine, chiar şi Dan Deşliu să fi luat premiul Nobel ar fi fost o mândrie pentru România.
Va să zică, nu asta-i vina lui Patapievici, nu ar trebui să i se impute că a sprijinit traducerile scriitorilor români, fie ei şi adunaţi într-un trib care se putea numi intelectualii lui Băsescu. I se pot imputa lui Patapievici alte rele, dar nu cu scriitorii publicati a cheltuit el atâtea parale. Şi-a făcut probabil alte chefuri. Omul e obsedat de lux ca şi Mihai Răzvan Ungureanu. Şi dacă luxul deşănţat se poate face pe bani publici cu atât mai bine. Nu Cărtărescu trebuie linşat mediatic, el n-are nici o vină. Şi ce dacă îl laudă pe Băsescu? Au mai fost şi alţi scriitori care au făcut politică, fie de Dreapta, fie de Stânga. Poeţii care-l lăudau pe Ceauşescu n-au stârnit niciodată o asemenea ură. Erau ridiculizaţi, dar nu linşaţi mediatic. Bine, pe vremea aia nici nu se putea. Nu existau televiziuni şi nu exista atât de multă refulare. Lumea se abrutizase, nu mai avea multe dorinţe.
Lumea îl preţuieşte sau îl detestă pe Cărtărescu, dar puţini sunt cei care i-au citit cărţile, măcar pe sărite, măcar să le fi lecturat, măcar să le fi deschis. Mulţi habar n-au ce-a scris Cărtărescu, dacă e un scriitor complet, dacă a scris numai poezie sau numai proză sau şi proză şi poezie. Face jurnalism doar de puţină vreme, de când e Băsescu preşedinte. E ciudat cum istoria nenorocoasă a lui Traian Băsescu se răsfrânge şi asupra României şi asupra oamenilor care sunt cu el.
 

CE VOR DEVENI OAMENII FĂRĂ LITERATURĂ ŞI ARTĂ?

Vreau, dar nu pot să-mi imaginez cum va fi lumea din care arta şi literatura va lipsi. Poate că totuşi nu se va întâmpla una ca asta. Hermann Hesse a închipuit o lume din care arta şi literatura au dispărut şi o dată cu asta au dispărut şi sentimentele oamenilor, şi oamenilor nu le-a mai rămas decât raţiunea rece , pură, expurgată de trăirile sufletului. O astfel de lume, a evocat Hermann Hesse  în Jocul cu Mărgelele de Sticlă, un roman fantastic,  despre o lume fără sentimente, o lume rece a spiritului pur, aşa cum probabil este lumea non fizică. Nimic nu pare mai preţios decât să ai sentimente. Sentimentele sunt de nepreţuit. Emoţiile sunt un semn al trăirilor intense.

VICENŢIA VARA - ALTER- EGO CU FLORI GALBENE

ATER-EGO CU FLORI GALBENE este titlul poemelor publicate anul acesta de Vicenţia Vara. Poeta şi-a ales acest pseudonim, muzical şi neobişnuit, la fel ca Ana Blandiana. De altfel consider o probă de mare inteligenţă alegerea unui pseudonim potrivit şi memorabil. Mariana Ionescu este o scriitoare completă. S-a manifestat cu succese remarcabile ca editor, critic şi istoric literar şi prozator. A publicat de-a lungul timpului atât poezie cât şi proză. Despre poeziea ei s-au scris multe pagini. Titlul volumului "Alter-Ego cu flori galbene"defineste de fapt personalitatea poetei. O natura confesivă. Meditativă. Întrebările chinuitoare lipsesc, poeta contemplă , constată frumuseţea sau nedumerirea lumii fără răsuciri spectaculoase. Ideea e că se cunoaşte pe sine şi îşi caută universul propriu şi mai ales şi-l construeşte cu armele imaginaţiei acolo unde lumea ternă a materiei nu poate vibra îndeajuns." Cum stau soldaţii tineri şi tăcuţi în rând/ aşa dorm şi mumiile de îngeri/ semănate pe pământ;/ doar visul alb le-nvăluie/ în ceaţă, în ninsori şi ploi.//
Vicenţia Vara, poeta, se dedublează. Îşi croieşte un drum propriu al cunoaşterii şi porneşte în aventura regăsirii de sine. Pare că de bună voie îşi asumă riscurile labirintului. "Atunci când visul primăverii/ zace bolnav în ierburile scunde/veşted şi însingurat, îngerul serii/plânge în tăcere cu lacrimi mătunte.//Vino mai aproape de sufletul meu,/ veşted şi însingurat, şi spune-i/ cine îţi presară peste pleoape/ somn de înger curat dincolo de/ rostirea augustă a numelui."//
Alter-Ego poetei călătoreşte continuu în spaţiile necunoscutului. Fiinţele sacre, precum îngerii, devin, în însăşi devenirea poetei, făpturi ale pământului, nu atât desacralizate cât nişte entităţi buimăcite de tristeţea lumii. Rostul lor se încheie în "Pielea întinsă până la durere"/ sau "Ajută necredinţei mele, Doamne, când/ lângă sora mea geamănă se descalţă crinii şi/ plânsul nostru seamănă/cu laptele dimineţii din/ paharul Îngerului."//
Poezia Vicenţei Vara pare o confesiune cu accente dramatice, pare un jurnal al stărilor de euforie intelectuală, dar e mai mult decât mărturisire, e o constantă şi amară reflecţie asupra efemerităţii, a pierderilor ireparabile, a stării de muţenie în faţa neputinţei. Fiinţa umană e vulnerabilă în fiecare moment al zilei şi al nopţii şi poezia Vicenţei Vara, pe numele ei complet şi legiuit, Mariana Ionescu, le deconspiră în matafore inteligent construite. Sunt poeme în acest volum care ne vorbesc de marea sensibilitate a poetei, de intuiţia valorilor existenţei, dar mai ales, ne face părtaşi la un festin spiritual, la marea frumuseţe a spaţiului miraculos al poeziei, care alină şi consolează toate disperările. E în poezia Vicenţei Vara o forţă imagistică ca un halou care luminează din interior universul său poetic.    

DESPRE ELITE

Nu urmăresc presa scrisă, nici cea politică, nici pe cea culturală, nu ştiu dacă are careva curajul să scrie despre existenţa elitelor. Am reţinut dintr-o carte faimoasă o frază programatică. Nimic nu distruge mai temeinic un popor decât absenţa elitelor. Nimic nu distruge mai temeinic un popor decât dacă este condus de incompetenţi, de jigodii politice, de o bandă de monştri. În revista CULTURA, apărută sub egida Fundaţiei Culturale Române, condusă de Augustin Buzura, Angela Martin publică un editorial intitulat cu mare inteligenţă: "Protezele Puterii", un articol în care scrie cu multă eleganţă despre elitele româneşti, lăudătorii sacerdoţi ai lui Traian Băsescu. Autoarea articolului nu citează nici un nume de fruntaş român ajuns în elită. De fapt spune ea, nu avem decât o auto proclamată elită culturală, economică, politică. Ţara noastră se bucură doar de prezenţa unei false elite ridicate pe spatele politicienilor care la rândul lor sunt cauţionaţi de aceste grupuri care-şi fac din elogiu lui Băsescu et compani, un adevărat modus vivendi. Cărtărescu îl adoră pe Băsescu fără limite, îl consideră un zeu şi nimic mai mult. Se spune, şi e şi adevărat, că omul devine ceea ce admiră, iubeşte adoră. Nu mă îndoiesc de faptul că atât Cărtărescu cât şi Patapievici, cât si tonţii de la B1tv, respectiv Oancea şi prostovanii lui slujbaşi sunt asemenea lui Băsescu.
Cândva de mult, existau elite naturale, aristocraţi, cu titluri nobiliare care-şi protejau ascendenţii şi descendenţii. Existau înscrisuri care le confereau statutul de elite politice, economice, sociale, culturale. Nu toţi aristocraţii meritau să fie elite, dar erau prin naştere. Societăţile moderne, cele născute în focul revoluţiilor n-au mai avut nici un criteriu stabil de alegere a elitelor. Aşa încât elitele politice au fost şi vor fi mereu, nişte persoane dubioase, moşite în societăţi secrete, ale căror scopuri nu pot fi analizate la lumina zilei. Se complotează împotriva societăţilor umane, aceste false elite distrug omenirea neştiind că de fapt se autodistrug. Dar îşi spun probabil că oamenii sclavi vor prăsi în continuare destui sclavi care să le asigure şi lor eternitatea.
Elitele economice nu pot fi considerate elite . Sunt nişte oameni bogaţi, probabil şi inteligenţi, feroci, fără urmă de Dumnezeu. Elitele culturale au dispărut odată cu elitele naturale. În societate se rânduiesc numai cei care se agaţă de pulpanele celor ce deţin puterea fie economică sau politică. Se urmăreşte cu bună ştiinţă teşirea societăţilor, omogenizarea lor. Să nu mai existe nici un fel de elite. Acum suntem în faza în care avem parte de fasele elite, iar după dispariţia lor nu vom mai avea decât nişte feroci oameni politici. Omenirea trebuie globalizată şi condusă de bancheri. Bancherii sunt oricum criptocraţi.

SEMIDOCTISMUL

Se întâmplă ceva rău în lume, se întâmplă şi la noi. Semidoctismul domină lumea, domină şi România cu puterea unei molime. Semisoctismul este un despot mai cumplit  decât foametea şi războiul, mai cumplit decât orice molimă, în faţa căruia tremură până şi ştiinţa şi-i cântă în strună într-un fel lamentabil.

CORINA CRISTEA , CARTEA DIN BERJERA AURIE

Romanul: ,,Cartea din berjera aurie" dovedeşte că autoarea este o romancieră de prima mână. Reuşeşte să creeze o frescă. În prim plan sunt câteva personaje memorabile, Ilarion, Eftima, domnul activist comunist şi pădurile Transilvaniei. Corina Cristea aduce în literatura română altfel de personaje. Conturate cu mare talent portretistic. generoase. Complexe. Tragi-comice. Toată gama.

IRINA MAVRODIN - singuratatea.

A plecat pe drumul veşniciei. O mare doamnă a literaturii române, IRINA MAVRODIN. A iubit, a suferit, a trăit, a fost mereu, sau aproape mereu singură. Şi-a transformat singurătatea în bucurie, a scris, a preţuit munca, a muncit enorm, a crezut în oameni şi s-a simţit obligată să facă pentru toţi fapte de mare cultură. Opera ei conţine un iz de fantastic. A reuşit în numai câţiva ani să traducă din franceză în limba română, integral A la recherche du temps perdu, capodopera lui M. Proust, devenit bun din patrimoniu culturii universale. După 1990 a revenit în activitatea didactică. Îşi împărţea timpul cu studenţii şi cu cei care-şi dădeau doctoratul. Mă vizita uneori, când avea timp, seara şi ne afundam în discuţii fabulos de interesante. Lumea suprasensibilă unde se aflau fiinţe foarte dragi nouă, Liviu Călin, Dan Laurenţiu, Irina, nepoata ei, pe care o considera şi fiica ei, şi ne imaginam că acolo undeva sus, totul era făcut cu o mai bună rânduială şi cei ajunşi acolo se bucurau de o fericire eternă.
Azi, trupul unde s-a adăpostit timp de peste 80 de ani sufletul nemuritor al Irinei Mavrodin, a fos coborât în mormânt. Îmi spunea uneori că se uita în oglindă şi nu recunoştea persoana străină care i se arăta. Sufletul ei era tânăr, nu avea prea multe în comun cu trupul supus eroziunii. Bătrâneţea despre care credea că seamănă cu o temniţă şi cel prins de bătrâneţe un prizonier condamnat la moarte, n-a avut timp să provoace prea mari ravagii sufletului acestei femei de excepţie. N-am mai întâlnit pe nimeni ca ea. N-o voi uita pâna la ultima răsuflare. Mă voi gândi mereu la ea. O voi venera în sufletul meu, o voi iubi. Şi sper s-o reîntâlnesc.  

IRINA MAVRODIN

 Irina Mavrodin a părăsit această lume. A lăsat în urmă o operă incredibil de valoroasă. Mă gândesc la cărţile de teorie şi critică literară, la traducerile monumentale, începând cu Marcel Proust, Albert Cohen, Flaubert şi ajungând la scriitori francezi de azi. Mă gândesc la volumele ei de poeme străbătute de un filon liric unic, situat la mare înălţime spirituală, mă gândesc la persoana al cărei nume este Irina Mavrodin, unică, la fel ca opera sa. Era frumoasă, era bună. Trebuie să folosesc verbele la trecut. Era generoasă cu cei din jurul ei. Se bucura când descoperea oameni de talent. Se bucura de faptele de cultură. Avea toate însuşirile unui om cu adevărat superior. Nu făcea caz de munca ei, necontenită, nu se plângea niciodată de nimeni, lua oamenii aşa cum erau, preţuia prietenia, sinceritatea, loialitatea. Irina nu mai este. Am pierdut o prietenă dragă, sunt cu mult mai săracă. Nu-mi vine să cred.

Despre Patapiecici

Recentul incident suferit de Patapievici, anume că un trecător l-a scuipat, nu în faţă, ci doar pe pantaloni, mi s-a părut aproape tragic.  Sau mai degrabă tragi-comic. Mi l-am imaginat pe Patapievici, cu buclişoara sa pe frunte puţin a la Hitler, cu aerul său de om înalt în stat şi în demnităţi publice, cum fuge repede la o toaletă publică din frumoasa noastră urbe, unde totul pare murdar chiar şi când e curat, zic, mi-l imaginez alergând să-şi cureţe cumva scuipatul cetăţeanului, de pe pantaloni. Se apleacă, în toată dignitatea sa de om iniţiat în tainele iubirii de oameni, adică aflat cumva pe scara evoluţiei umane destul de sus ca să poată dialoga cu Dumnezeu, depăşindu-i pe îngeri, minunatul nostru diriguitor de cultură, şef al ICR, înfiinţat cu mare trudă de Augustin Buzura şi Angela Martin, se apleacă, aşadar şi începe să frece locul atins de scuipat, Iisuse Doamne, ce scârboşenie, ce sursă mizerabilă de microbi, ce motiv de greaţă, mă cutremur numai cât îmi imaginez, dar mite să mai şi fii ţinta mizerabilă a unui asemenea gest, nu doar violent şi fără maneră, vorba lui Caragiale, ci plin de o ură care depăşeşte, cum s-ar zice, normalul, căci ura e doar iubire furioasă şi fără speranţă. Manifestarea, scuipatul pe pantaloni, în speţă, care a atins o victimă inocentă şi foarte, cumplit chiar de intelectuală, ca  Patapievici,  merită blamată aspru, iar cetăţeanul violent blamat şi el că nu şi-a controlat sentimentul de dezgust şi de dispreţ, faţă de Patapievici. Aşa ceva nu se face. Şi se zice că ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Patapievici nu-i un om răzbunător, cum de pildă este Andrei Pleşu, care, consilierul lui Băsescu fiind, primul act de cultură, şi începutul de domnie a lui Băsescu a fost demiterea lui Augustin Buzura de la conducerea ICR. A ştiut marele iniţiat Pleşu cum să-l sfătuiască pe Băsescu în exersarea urii şi a răzbunării. Dar aşa e frumos. Aşa e bine. Pleşu fură titluri, ( Minima Moralia) plagiază( ierarhiile cereşti, după Dionisie Areopagitul) mimează, toarnă la Securitate şi apoi judecă toată naţia română că nu-i demnă să aibă un conducător de talia lui. Cam corpolent, ce-i drept, dar ce contează. Aşadar, poate că Pleşu merita mai mult decât Patapievici, un scuipat, fie şi pe pantaloni, decât Mircea Mihăeş, care chiar dacă se spală, tot pare slinos şi poate şi rău mirositor.

ANGELA MARTIN ŞI KJELL ESPMARK

Cele mai interesante 42 de întrebări puse de Angela Martin lui Kjell Espmark şi răspunsurile acestuia alcătuiesc conţinutul volumului CONFIDENŢE. Întrebările Angelei Martin se referă la personalitatea lui Kjell Espmark, scriitor complet şi complex, a cărui activitate literară acoperă domenii de mare interes. Cum a evoluat un scriitor, un artist cu sensibilitatea şi sinceritatea lui Espmark într-o lume în care pasiunea pentru poezie, şi pentru literatură în general, atinge cele mai joase cote. Întrebările Angelei Martin, gândite minuţios şi la obiect, ţintesc la acele răspunsuri din care se dezvăluie peisajul nu întotdeauna îmbucurător al evoluţiilor culturale. Am intrat într-o altă epocă. Omenirea pare pasionată de un singur ţel: banii. Locul culturii e ocupat de o subcultură, sau idustria culturii, cum o numeşte Espmark, literatura şi arta nu mai au nici o înălţime, singura preocupare fiind aceea de a copia realitatea şi încă o realitate cât mai vulgară, cât mai josnică. Limbajul devine argotic , grija pentru expresia literară dispare. Espmark, sub impulsul întrebărilor, defineşte timpul trăit prin prizma acestor mari involuţii.
Un mare filosof german, publicat de curând de editura Polirom, scria că iluminismul a dus omenirea la autodistrugere.
Întrebările Angelei Martin acoperă aproape în întregime universul creator al lui Espmark şi-i oferă şansa unor răspunsuri originale, cum sunt cele care se referă la statutul moral al creatorilor în genere, sau dacă omul creator se ridică la nivelul operei create.
Angela Martin, una dintre cele mai bune şi mai pasionate traducătoare din spaniolă, franceză şi portugheză, îşi dezvăluie în aceste Confidenţe, preocupările pentru critică şi istorie literară, pentru poezie şi proză deopotrivă. Multe dintre întrebări se referă la poezia şi proza lui Espmak, ceea ce dovedeşte că Angela Martin cunoaşte bine opera lui Espmark.
În această etapă în care cultura română pare că se disipează sau se retrage într-un colţ de umbră, e plăcut să aflăm că un scriitor de talia lui Espmark preţuieşte literatura română, cunoscută prin cei câţiva autori care-au avut şansa să fie publicaţi în Suedia. Oricum, cartea Angelei Martin e o bucurie pentru oricare cititor.

O SEARĂ CULTURALĂ LA BNR

Într-o sală superbă, cu monitoare pe ambele laturi, se adună un număr de intelectuali români să asiste la un mic concert de jazz , urmat de o dezbatere pe marginea cărţii lui Eugen Simion, MIRCEA ELIADE, NODURI ŞI SEMNELE PROZEI, o carte cu coperţi maro, apărută la editura Enciclopedică Gold. Microrecitalul de jazz e mediocru, dar suportabil. Durează cam o oră şi un sfert. Urmează apoi un filmuleţ cvasi idiot, semnat de Paul Barbăneagră, în care Eliade fumează, spune câte ceva despre regăsirea sacrului şi încă şi despre respiritualizarea omului modern. Ca nimeni altul, Mircea Eliade a cunoscut şi a măsurat dezastrul spiritual în care a fost aruncată Europa după victoria cumplită a iluminismului. După filmuleţ începe prezentarea cărţii.Vorbeşte mai întâi Paul Cernat. Vorbeşte mult şi mediocru despre Mircea Eliade şi opera acestuia. Nimic despre cartea lui Simion. Adrian Vasilescu, moderatorul, intervine şi povesteşte el câte ceva despre carte. Îi vine rândul lui Daniel Cristea Enache. Îl elogiază pe Simion. Vorbeşte bine, evocă preţuirea lui pentru profesorul a cărui student a fost. Ce-i drept Eugen Simion este unul dintre cei mai buni critici din anii 1960 până astăzi. Serios şi răbdător a privit literatura română în întregul ei, şi-a construit o operă, construind după gustul său o ierarhie de valori literare, dând operelor sciitorilor dimensiunea pe care el a considerat-o corectă. După mine aceasta este o atitudine admirabilă şi e de fapt singura care deosebeşte pe un critic adevărat şi care are intuiţie şi originalitate, de un cititor oricât de pasionat, dar fără posibilitatea promovării unei opinii originale. Cu certitudine îi voi citi cartea despre Eliade cu mare interes deoarece mie personal Mircea Eliade mi-a plăcut. Am citit prima dată PE STRADA MÂNTULEASA şi mi-a plăcut, apoi NUNTĂ ÎN CER şi mi-a plăcut, apoi MYTREI şi mi-a plăcut, apoi PĂDUREA INTERZISĂ şamd, ba chiar şi HULIGANII mi-a plăcut deşi e tare rău scrisă. În fine, după toate astea, într-o altă sală magnifică are loc un cocktail foarte distins. N-am mai stat, am plecat. Seara culturală de la BNR a meritat efortul de a fi prezentă.

Scriitori români, dragi mie: George Bălăiţă

George Bălăiţă. Un tip nu prea înalt, aş zice potrivit de statură fizică, înalt în spirit, scriitor de o unicitate fermecătoare, face lumea în două zile, performanţă notabilă, pe care numai un artist ca el, un uncenic neascultătoar o poate realiza. Inteligenţa îl împiedică să facă gafe. Întotdeauna elegant, prietenos, curtenitor fără să devină indiscret, George Bălăiţă scrie bine. Romanele lui vor fi citite şi peste o sută de ani, au substanţă, vor rezista timpului.

KJELL ESPMARK

Prin generoasa faptă de cultură a Angelei Martin reuşim să-l cunoaştem pe Kjell Espmark, om de cultură, scriitor suedez de reputaţie internaţională. Un poet cu adevărat superior, de o mare nobleţe, gata să ofere cu generozitate lumii câte ceva din imensa sa experienţă artistică. Din cele 42 de convorbiri cu Angela Martin, apărute la ed. Curtea Veche, într-o ediţie frumoasă ( grafică, literă, calitatea hârtiei) omul şi artistul Kjell Espmark îşi descrie aspiraţiile de o viaţă, reuşitele, regretele şi de asemeni temerile cu privire la viitorul culturii în Europa şi în întreaga lume. Cartea merită citită de mai multe ori. Angela Martin ştie cum să pună întrebările pentru ca partenerul de dialog să dea cele mai bune răspunsuri.

LIDIA BODEA

N-o cunosc personal. Am căutat informaţii despre opera ei, dar n-am găsit nimic. E directoarea generală de la Humanitas Fiction. Din interviurile găsite pe you tube constat că avem două trăsătui comune. Iubim basmele si iubim literatura. Pare destul de tânără. Predă limba ebraică la universitatea de limbi străine. Aproape că uitasem că mai există şi o limbă a evreilor.
Gabriel Liiceanu a construit o editură importantă, de mare prestigiu. Are mai larg răsunet, mai bun decât Polirom, mai înalt ca intelectualitate şi spiritualitate. Dar şi Polirom are faimă bună. Silviu Lupescu a ştiut ce face şi are oameni devotaţi. Presupun. Şi Polirom şi Humanitas sunt edituri particulare, cu cercul lor strict de afaceri, nu te poţi supăra pe ei că publică numai cărţi profitabile. Sunt demni de admiraţie că iubesc cărţile şi ţin încă flacara aprinsă. Oricum, a fi editor în România, e ceva greu de dus. Eu sunt în căutarea unui mecena. Poate cuiva îi vor plăcea romanele mele si mă va susţine. Dacă nu mor până atunci.

ANDREI PLEŞU

Am avut brusc revelaţia că Andrei Pleşu e răzbunător. A reuşit să-l convingă pe Băsescu să-l ajute să se răzbune pe ICR. Pleşu vroia să distrugă ICR. Şi a reuşit cu ajutorul lui Roman Horia Patapie. A reuşit pur şi simplu. Liiceanu cel puţin are un mare merit, a construit o editură extraordinară, pe câtă vreme Pleşu a distrus o editură extraordinară, cea a ICR-ului. Gabriel Liiceanu a construit un univers filozofic al său, Pleşu e doar cu minima moralia, niciodată nimic maximal. Pleşu e un om răzbunător, mărunt, meschin cu aspiraţii mărunte. E cel care şi-a făcut mari iluzii legate de rostul său în lume. Se crede genial, se crede mare, exact ca un neica nimeni.

ANGELA MARTIN

A apărzt la Editura Curtea Veche, volumul KJELL ESPMARK, CONFIDENŢE, 42 de convorbiri cu ANGELA MARTIN. De acelaş autor a apărut şi volumul de proză, BELA BARTOK CONTRA CELUI DE-AL TREILEA REICH, în excelenta traducere a Angelei Martin.