CORINA CRISTEA , CARTEA DIN BERJERA AURIE

Romanul: ,,Cartea din berjera aurie" dovedeşte că autoarea este o romancieră de prima mână. Reuşeşte să creeze o frescă. În prim plan sunt câteva personaje memorabile, Ilarion, Eftima, domnul activist comunist şi pădurile Transilvaniei. Corina Cristea aduce în literatura română altfel de personaje. Conturate cu mare talent portretistic. generoase. Complexe. Tragi-comice. Toată gama.

IRINA MAVRODIN - singuratatea.

A plecat pe drumul veşniciei. O mare doamnă a literaturii române, IRINA MAVRODIN. A iubit, a suferit, a trăit, a fost mereu, sau aproape mereu singură. Şi-a transformat singurătatea în bucurie, a scris, a preţuit munca, a muncit enorm, a crezut în oameni şi s-a simţit obligată să facă pentru toţi fapte de mare cultură. Opera ei conţine un iz de fantastic. A reuşit în numai câţiva ani să traducă din franceză în limba română, integral A la recherche du temps perdu, capodopera lui M. Proust, devenit bun din patrimoniu culturii universale. După 1990 a revenit în activitatea didactică. Îşi împărţea timpul cu studenţii şi cu cei care-şi dădeau doctoratul. Mă vizita uneori, când avea timp, seara şi ne afundam în discuţii fabulos de interesante. Lumea suprasensibilă unde se aflau fiinţe foarte dragi nouă, Liviu Călin, Dan Laurenţiu, Irina, nepoata ei, pe care o considera şi fiica ei, şi ne imaginam că acolo undeva sus, totul era făcut cu o mai bună rânduială şi cei ajunşi acolo se bucurau de o fericire eternă.
Azi, trupul unde s-a adăpostit timp de peste 80 de ani sufletul nemuritor al Irinei Mavrodin, a fos coborât în mormânt. Îmi spunea uneori că se uita în oglindă şi nu recunoştea persoana străină care i se arăta. Sufletul ei era tânăr, nu avea prea multe în comun cu trupul supus eroziunii. Bătrâneţea despre care credea că seamănă cu o temniţă şi cel prins de bătrâneţe un prizonier condamnat la moarte, n-a avut timp să provoace prea mari ravagii sufletului acestei femei de excepţie. N-am mai întâlnit pe nimeni ca ea. N-o voi uita pâna la ultima răsuflare. Mă voi gândi mereu la ea. O voi venera în sufletul meu, o voi iubi. Şi sper s-o reîntâlnesc.  

IRINA MAVRODIN

 Irina Mavrodin a părăsit această lume. A lăsat în urmă o operă incredibil de valoroasă. Mă gândesc la cărţile de teorie şi critică literară, la traducerile monumentale, începând cu Marcel Proust, Albert Cohen, Flaubert şi ajungând la scriitori francezi de azi. Mă gândesc la volumele ei de poeme străbătute de un filon liric unic, situat la mare înălţime spirituală, mă gândesc la persoana al cărei nume este Irina Mavrodin, unică, la fel ca opera sa. Era frumoasă, era bună. Trebuie să folosesc verbele la trecut. Era generoasă cu cei din jurul ei. Se bucura când descoperea oameni de talent. Se bucura de faptele de cultură. Avea toate însuşirile unui om cu adevărat superior. Nu făcea caz de munca ei, necontenită, nu se plângea niciodată de nimeni, lua oamenii aşa cum erau, preţuia prietenia, sinceritatea, loialitatea. Irina nu mai este. Am pierdut o prietenă dragă, sunt cu mult mai săracă. Nu-mi vine să cred.

Despre Patapiecici

Recentul incident suferit de Patapievici, anume că un trecător l-a scuipat, nu în faţă, ci doar pe pantaloni, mi s-a părut aproape tragic.  Sau mai degrabă tragi-comic. Mi l-am imaginat pe Patapievici, cu buclişoara sa pe frunte puţin a la Hitler, cu aerul său de om înalt în stat şi în demnităţi publice, cum fuge repede la o toaletă publică din frumoasa noastră urbe, unde totul pare murdar chiar şi când e curat, zic, mi-l imaginez alergând să-şi cureţe cumva scuipatul cetăţeanului, de pe pantaloni. Se apleacă, în toată dignitatea sa de om iniţiat în tainele iubirii de oameni, adică aflat cumva pe scara evoluţiei umane destul de sus ca să poată dialoga cu Dumnezeu, depăşindu-i pe îngeri, minunatul nostru diriguitor de cultură, şef al ICR, înfiinţat cu mare trudă de Augustin Buzura şi Angela Martin, se apleacă, aşadar şi începe să frece locul atins de scuipat, Iisuse Doamne, ce scârboşenie, ce sursă mizerabilă de microbi, ce motiv de greaţă, mă cutremur numai cât îmi imaginez, dar mite să mai şi fii ţinta mizerabilă a unui asemenea gest, nu doar violent şi fără maneră, vorba lui Caragiale, ci plin de o ură care depăşeşte, cum s-ar zice, normalul, căci ura e doar iubire furioasă şi fără speranţă. Manifestarea, scuipatul pe pantaloni, în speţă, care a atins o victimă inocentă şi foarte, cumplit chiar de intelectuală, ca  Patapievici,  merită blamată aspru, iar cetăţeanul violent blamat şi el că nu şi-a controlat sentimentul de dezgust şi de dispreţ, faţă de Patapievici. Aşa ceva nu se face. Şi se zice că ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Patapievici nu-i un om răzbunător, cum de pildă este Andrei Pleşu, care, consilierul lui Băsescu fiind, primul act de cultură, şi începutul de domnie a lui Băsescu a fost demiterea lui Augustin Buzura de la conducerea ICR. A ştiut marele iniţiat Pleşu cum să-l sfătuiască pe Băsescu în exersarea urii şi a răzbunării. Dar aşa e frumos. Aşa e bine. Pleşu fură titluri, ( Minima Moralia) plagiază( ierarhiile cereşti, după Dionisie Areopagitul) mimează, toarnă la Securitate şi apoi judecă toată naţia română că nu-i demnă să aibă un conducător de talia lui. Cam corpolent, ce-i drept, dar ce contează. Aşadar, poate că Pleşu merita mai mult decât Patapievici, un scuipat, fie şi pe pantaloni, decât Mircea Mihăeş, care chiar dacă se spală, tot pare slinos şi poate şi rău mirositor.