PREMIUL NOBEL

De foarte multă vreme, premiul Nobel nu se mai acordă cuiva pe merit. Se acordă pentru alte chichiţe. Bunăoară i s-a dat lui Gorbaciov premiul Nobel pentru pace. De râsul curcilor. Care era biografia lui Gorbaciov? Un fost vajnic kaghebist. pentru numele lui Dumnezeu? Oare comisia a dat premiul dormind? Nu cred. I s-a dat premiul lui Gorbaciov fiindcă aceasta fusese înţelegerea marilor puteri ca să-l facă eroul căderii comunismului.
Premiul Nobel pentru literatură de multă vreme nu s-a mai dat unui scriitor memorabil cum a fost bunăoară Thomas Mann sau Hermann Hesse. După amar de ani marea Germanie n-a mai găsit alt scriitor mai de doamne ajută decât pe Herta Muller, care e orice numai scriitoare nu e. Propagandă. Lobby. Premiul nu se mai dă pe vreun merit. Se face lobby se cheltuiesc mulţi bani pentru promovarea unuia ales ca să reprezinte ţara respectivă.
România, deşi are o literatură extrem de valoroasă şi aproape totalmente necunoscută nici de români, nici de străini, n-a fost niciodată beneficiara unui premiu Nobel. Nici pentru ştiinţă, deşi am avut şi avem mari matematicieni, nici pentru medicină, nici pentru literatură, nici pentru pace. Nu am îndeplinit oare standardele cerute de suedezi? Nu. E altceva la mijloc. România nu a intrat nici cum în vreo zonă de interes pentru puterile Occidentale. Mulţi europeni nu ştiau bine unde-i România pe hartă. Americanii şi ceilalţi de pe glob nici ei nu ştiau unde-i România şi ce capitală are. Numai Ruşii erau aprig interesaţi de România ca s-o distrugă şi eventual s-o şi şteragă de pe hartă. Cum Dumnezeu de a stârnit România aşa o ură turbată în sufletul vecinelor ei? Mister total.
În prezentul nostru mizer din toate punctele de vedere, faptul că scriitorul Mircea Cărtărescu  a fost pregătit de ICR pentru premiul Nobel nu trebuia să stârnească asemenea ură şi invidie. Ar fi trebuit salutată strădania ICR-ului de a forţa mâna suedezilor să cauţioneze şi literatura română cu un premiu Nobel. Să se ştie pe glob că există literatură şi artă şi în România, că nu e populată numai de ţigani cerşetori odioşi şi de hoţi, că mai există şi o altă populaţie care iubeşte literatura şi arta.
Ar fi fost minunat dacă Cărtărescu ar fi luat premiul Nobel. Omul şi-ar mai fi făcut ceva acareturi cu banii, dar gloria ar fi fost a literaturii române. Oricine, chiar şi Dan Deşliu să fi luat premiul Nobel ar fi fost o mândrie pentru România.
Va să zică, nu asta-i vina lui Patapievici, nu ar trebui să i se impute că a sprijinit traducerile scriitorilor români, fie ei şi adunaţi într-un trib care se putea numi intelectualii lui Băsescu. I se pot imputa lui Patapievici alte rele, dar nu cu scriitorii publicati a cheltuit el atâtea parale. Şi-a făcut probabil alte chefuri. Omul e obsedat de lux ca şi Mihai Răzvan Ungureanu. Şi dacă luxul deşănţat se poate face pe bani publici cu atât mai bine. Nu Cărtărescu trebuie linşat mediatic, el n-are nici o vină. Şi ce dacă îl laudă pe Băsescu? Au mai fost şi alţi scriitori care au făcut politică, fie de Dreapta, fie de Stânga. Poeţii care-l lăudau pe Ceauşescu n-au stârnit niciodată o asemenea ură. Erau ridiculizaţi, dar nu linşaţi mediatic. Bine, pe vremea aia nici nu se putea. Nu existau televiziuni şi nu exista atât de multă refulare. Lumea se abrutizase, nu mai avea multe dorinţe.
Lumea îl preţuieşte sau îl detestă pe Cărtărescu, dar puţini sunt cei care i-au citit cărţile, măcar pe sărite, măcar să le fi lecturat, măcar să le fi deschis. Mulţi habar n-au ce-a scris Cărtărescu, dacă e un scriitor complet, dacă a scris numai poezie sau numai proză sau şi proză şi poezie. Face jurnalism doar de puţină vreme, de când e Băsescu preşedinte. E ciudat cum istoria nenorocoasă a lui Traian Băsescu se răsfrânge şi asupra României şi asupra oamenilor care sunt cu el.
 

CE VOR DEVENI OAMENII FĂRĂ LITERATURĂ ŞI ARTĂ?

Vreau, dar nu pot să-mi imaginez cum va fi lumea din care arta şi literatura va lipsi. Poate că totuşi nu se va întâmpla una ca asta. Hermann Hesse a închipuit o lume din care arta şi literatura au dispărut şi o dată cu asta au dispărut şi sentimentele oamenilor, şi oamenilor nu le-a mai rămas decât raţiunea rece , pură, expurgată de trăirile sufletului. O astfel de lume, a evocat Hermann Hesse  în Jocul cu Mărgelele de Sticlă, un roman fantastic,  despre o lume fără sentimente, o lume rece a spiritului pur, aşa cum probabil este lumea non fizică. Nimic nu pare mai preţios decât să ai sentimente. Sentimentele sunt de nepreţuit. Emoţiile sunt un semn al trăirilor intense.

VICENŢIA VARA - ALTER- EGO CU FLORI GALBENE

ATER-EGO CU FLORI GALBENE este titlul poemelor publicate anul acesta de Vicenţia Vara. Poeta şi-a ales acest pseudonim, muzical şi neobişnuit, la fel ca Ana Blandiana. De altfel consider o probă de mare inteligenţă alegerea unui pseudonim potrivit şi memorabil. Mariana Ionescu este o scriitoare completă. S-a manifestat cu succese remarcabile ca editor, critic şi istoric literar şi prozator. A publicat de-a lungul timpului atât poezie cât şi proză. Despre poeziea ei s-au scris multe pagini. Titlul volumului "Alter-Ego cu flori galbene"defineste de fapt personalitatea poetei. O natura confesivă. Meditativă. Întrebările chinuitoare lipsesc, poeta contemplă , constată frumuseţea sau nedumerirea lumii fără răsuciri spectaculoase. Ideea e că se cunoaşte pe sine şi îşi caută universul propriu şi mai ales şi-l construeşte cu armele imaginaţiei acolo unde lumea ternă a materiei nu poate vibra îndeajuns." Cum stau soldaţii tineri şi tăcuţi în rând/ aşa dorm şi mumiile de îngeri/ semănate pe pământ;/ doar visul alb le-nvăluie/ în ceaţă, în ninsori şi ploi.//
Vicenţia Vara, poeta, se dedublează. Îşi croieşte un drum propriu al cunoaşterii şi porneşte în aventura regăsirii de sine. Pare că de bună voie îşi asumă riscurile labirintului. "Atunci când visul primăverii/ zace bolnav în ierburile scunde/veşted şi însingurat, îngerul serii/plânge în tăcere cu lacrimi mătunte.//Vino mai aproape de sufletul meu,/ veşted şi însingurat, şi spune-i/ cine îţi presară peste pleoape/ somn de înger curat dincolo de/ rostirea augustă a numelui."//
Alter-Ego poetei călătoreşte continuu în spaţiile necunoscutului. Fiinţele sacre, precum îngerii, devin, în însăşi devenirea poetei, făpturi ale pământului, nu atât desacralizate cât nişte entităţi buimăcite de tristeţea lumii. Rostul lor se încheie în "Pielea întinsă până la durere"/ sau "Ajută necredinţei mele, Doamne, când/ lângă sora mea geamănă se descalţă crinii şi/ plânsul nostru seamănă/cu laptele dimineţii din/ paharul Îngerului."//
Poezia Vicenţei Vara pare o confesiune cu accente dramatice, pare un jurnal al stărilor de euforie intelectuală, dar e mai mult decât mărturisire, e o constantă şi amară reflecţie asupra efemerităţii, a pierderilor ireparabile, a stării de muţenie în faţa neputinţei. Fiinţa umană e vulnerabilă în fiecare moment al zilei şi al nopţii şi poezia Vicenţei Vara, pe numele ei complet şi legiuit, Mariana Ionescu, le deconspiră în matafore inteligent construite. Sunt poeme în acest volum care ne vorbesc de marea sensibilitate a poetei, de intuiţia valorilor existenţei, dar mai ales, ne face părtaşi la un festin spiritual, la marea frumuseţe a spaţiului miraculos al poeziei, care alină şi consolează toate disperările. E în poezia Vicenţei Vara o forţă imagistică ca un halou care luminează din interior universul său poetic.