LUNI 1 AUGUST

Luni, 1 august 2011

În presa literară s-a scris mult şi înainte şi după revoluţia din ’89 despre generaţia scriitorilor care au debutat în jurul anilor 1980. S-au evidenţiat varfurile acestei generaţii şi negreşit unii dintre ei au reuşit să scrie şi să publice proze şi poezii remarcabile. Până la apariţia generaţiei ’80, scriitorii erau analizaţi de critica literară ca individualităţi, neaparţinând nici unei generaţii decât cea naturală, schimbul dintre generaţii având ca durata de timp cel puţin 25-30 de ani.

Aşa se face că majoritatea scriitorilor care au debutat în jurul anilor 1970, deşi mulţi şi remarcabili prin îndrăzneala creaţiilor literare, nu au fost priviţi ca o generaţie. Laurenţiu Ulici a fost singurul care a încercat să realizeze o istorie a generaţiei ’70, dar s-a limitat la câteva nume. Dacă aş avea timp aş scrie o istorie a literaturii de la 1950 până astăzi. Deşi mă dezgustă snobismul românilor care preferă orice maculatură semnată de un scriitor străin şi trece cu indiferenţă pe lângă un scriitor român, poate de zeci de ori mai bun. Până când nu vom fi în stare să iubim ceea ce este românesc, nu vom ajunge prea departe. Am un morman de fişe şi eboşele unei literaturi române concepute de Liviu, dar n-a mai avut timp să o scrie, aş vrea să găsesc pe cineva dornic să preia acest material si să meargă mai departe.

Îmi propun să fac câte un mic portret scriitorilor pe care i-am cunoscut, toţi s-au aproape toţi din generaţia ’70. Am să încep cu Petru Popescu, pe care l-am citit şi culmea, într-o vreme l-am şi iubit sau mai precis, aproape că l-am iubit.

În literatura de după anii 1967-68 dispăruse eroul comunist care se lupta cu burghejii răi rămaşi în viaţă şi dispuşi să facă rele. Apăruse eroul intelectual, cu probleme de conştiinţă şi iubiri neputincioase. Eroii lui Constantin Ţoiu, bunăoară sau ai lui Breban, sau ai mei. Mâine voi scrie ceva despre Petru Popescu.