Daniel Cristea Enache

Dabiel Cristea Enache e un critic serios fiindcă priveste cu seriozitate literatura română. Presupun că iubeşte literatura română. E mare lucru că mai sunt români care iubesc literatura română. Citeam pe undeva că UE a făcut atât de multe greşeli încât ar putea să se destrame. Nu se va destrăma în veci. Se va târî înainte. Acesta era drumul evoluţiei trasat de cei care au conceput existenţa lumii.
Ileana Mălăncioiu a devenit membru corespondent al Academiei Române. Un ideal spre care a privit fix până n-a mai văzut bine, i-au dat lacrimile. Numai cât a scris lăudându-l pe N. Manolescu. La drept vorbind e un semn de generozitate spirituală să crezi cu convingere că există un semen al tău mai merituos decât tine. Lucru acesta merită toate elogiile.
Ileana Mălăncioiu, oasele lui Ieronim vor fi tresăltând acum de bucurie, osul frunţii, mai cu seamă, că ai devenit cineva în România, ţara osemintelor glorioase.

Mâna Providenţei

Dintre toate romanele mele, Mâna providenţei îmi place cel mai mult. Îmi plac personajele. Îmi place felul cum evoluează epicul, felul cum se construeşte o lume, un univers alcătuit din oameni buni şi mai puţin buni, relaţiile dintre ei şi happy-end-ul. Îmi place chiar şi coperta.

MÂNA PROVIDENŢEI fragment din roman

    LA CAPĂTUL UNEI ALTE PERIOADE, CLAUDIU SE ÎNTÂLNI din nou cu Paul, convocat de Paul, la un restaurant şi, de cum se aşezară la masă, Paul prinse să-i reproşeze că nu-şi dădea silinţa şi nu făcea nimic ca s-o seducă pe Lidia şi, dacă nu se decidea şi nu acţiona rapid şi cu folos, îl va concedia şi-i va da asemenea calificativ că nimeni n-o să-l mai angajeze şi va rămâne muritor de foame.

            - De ce mă ameninţaţi?

            - Ai văzut cum arată Iustin?

            - Nu-i vina mea.

            - Nu te învinuiesc. Sunt disperat. Mă uit la el şi văd cum se prăpădeşte şi nu pot să fac nimic. Nici nu vrea s-audă de dezintoxicare, de tratament. Se sinucide şi nu ştiu cum să-l opresc.

            - Duceţi-l la spital în cămaşa de forţă.

            - Nu ştii ce vorbeşti. Nu-l cunoşti ca mine.

            Ceea ce era adevărat. Nimeni nu-l cunoştea pe Iustin ca Paul. Îl iubea şi era deznădăjduit şi se şi vedea că este. Expresia i se schimbase până într-atât că, ori de câte ori se vedea cu  Dan Doicescu, acesta îl întreba dacă suferea de stomac, dacă avea cumva ulcer de arăta atât de crispat. În privinţa lui Iustin, când Paul începea să peroreze că băiatul era victima basarabencei aceleia nebune, Dan obiecta că vina era a lui Iustin. „Nu mai e un băieţaş, pentru numele lui Dumnezeu, Paul trezeşte-te. Ar trebui să se poarte ca un bărbat, dar Iustin, iartă-mă c-o spun, nu-i bărbat, e o cârpă.” „Taci, nu ştii ce vorbeşti.”

Paul vorbea cu mânie. Îl iubea pe Iustin, mai înainte de toate îl iubea. Se lipise de inima lui, îl iubea necondiţionat.

            - Nu-l cunoşti ca mine, repetă Paul, privind fix în ochii lui Claudiu.

            - Nimeni nu-l cunoaşte ca dumneavoastră. Vă înţeleg.

            - Ah, nu, n-nţelegi...

            Când spunea asta, lui Paul îi veneau probabil în minte diagnosticele medicilor psihiatri pe care, spre deosebire de Gigi, el îi ascultase şi, mai cu seamă, ascultase verdictul propriului său părinte: „Iustin nu-şi preţuieşte viaţa. Pentru el fiecare zi e-un chin, pentru ce să trăiască. În sufletul lui s-a petrecut ceva ciudat, fiule, spusese marele doctor Baltazar, ai mare grijă, îmi vine să spun că-i chiar diferit de noi, de parcă Dumnezeu ni l-a trimis pe pământ ca pe o mostră de perfecţiune. Dar ce folos că-i bun, generos, sensibil, dacă îl apasă atât de tare conştiinţa neputinţei, a faptului că nu poate comunica nimic cu această lume reală şi, până la urmă, şi singura noastră lume. La ce bun? Nu poţi să-i dai pastile ca să semene cu noi şi să ne înţelegem. Din partea mea înfiază-l, nu mă opun, ai grijă de el, vezi ce poţi face, căci prea multe nu poţi.”

            Scurtă vreme după asta, tatăl lui Paul murise şi, dacă  nu l-ar fi avut pe Iustin, dacă n-ar fi trebuit să se ocupe de problemele lui, Paul ar fi înnebunit de supărare. Îşi adorase tatăl şi adoraţia fusese reciprocă. Doctorul muncise zi şi noapte ca să-i asigure fiului său o bunăstare materială notabilă.

            Nici Alberta, cea de-a treia soţie a lui Paul, nu se opuse înfierii lui Iustin. Îl văzuse de câteva ori înainte şi vorbise cu el şi se înfiorase de bucuria de a-l privi.  Băiatul nu se droga încă şi avea o expresie cu adevărat splendidă. Alberta păţise cam ca Lidia, se îndrăgostise de Iustin şi-ar fi vrut să aibă grijă de el. Dar n-a fost chip. Lidia nu se lăsase dată la o parte.

            Acolo, în restaurant, la masă, cei doi bărbaţi, unul încă foarte tânăr şi Paul, om la aproape şaizeci, se priveau cu o intensitate ieşită din comun, fiecare aşteptând de la celălalt un ajutor de dimensiuni cosmice, pe care numai Dumnezeu îl putea da. Paul repeta îndurerat că primejdia de a-l pierde pe Iustin era mare, cumplită, iar Claudiu gândea, cu un fel de speranţă îngrozitoare, că dacă Iustin ar ieşi din peisaj, fie prin moarte, fie printr-o paralizie totală, Lidia ar fi a lui, l-ar iubi, l-ar... Alunga gândul, devenise pentru el un calvar. Nu putea trăi cu Lidia, dar nici fără ea. Regreta nebuneşte că setea lui de bani îl aruncase într-o asemenea bolgie.

            - Ce comanzi?

            - Comandaţi dumneavoastră şi pentru mine.

            - Promite-mi că te vei însura cu Lidia şi-l vei salva pe Iustin.

            - Cum?

            - Sfătuieşte-o să nu se mai drogheze, să înceteze cu orgiile, să ducă o viaţă sănătoasă. Poate că trează îşi dă seama că tu eşti mai potrivit pentru ea decât Iustin.

După  întrevedere, Claudiu o porni pe jos pe stradă cu dorinţa de a se dezmorţi. Se trezi vorbind singur cu glas tare. Îşi spunea că nu mai avea mult şi o lua razna. Paul îi dăduse bani, o sumă remarcabilă, s-o invite pe Lidia la un restaurant scump şi-i venea să urle, răzbit de furie. Nimic nu se schimba. Îi treceau prin minte lucruri nebuneşti. S-o răpească  şi s-o ducă-n Cipru şi de acolo mai departe, în funcţie de evoluţii. Da, dar cum s-o răpească? S-o drogheze bine, s-o adoarmă şi s-o pună într-o valiză? Cum?

            Ajuns la uşa lui Iustin, simţi deodată că trebuie să reuşească. Presupusul majordom, acelaşi fost securist de pe vremea lui Gigi, respectiv un fost portar la unul din sediile Securităţii, îl informă că lumea încă nu începuse să vină, dar domniţa Lidia era în salonaş cu domnul magician Saturnus. În ce-l privea pe domnul Iustin, el nu era acasă. Plecase cu maşina, el ştia unde. Viaţa avea haz, îşi zicea Claudiu mocnit, când erai atât de bogat ca Iustin. Tatăl său furase averea poporului, ziarele îl înjuraseră la nesfârşit şi pe Gigi Coman îl duruse „drept în pix”, cum spuneau golanii. Iar fiul lui Gigi îşi permitea să aibă cele mai scumpe maşini: Porsche, Rolls-Royce, Maserati, Ferrari, să locuiască în trei vile, să aibă servitori ca la castelele de altă dată din lumea bună.

            După tentativa eşuată de a se face pustnic, Iustin se dedicase picturii, în vreme ce Dan Doicescu, se lipise de un maestru venit din Tibet care nu credea în sfârşitul lumii. Se lăsase influenţat de Oreste. Paul se simţea părăsit. Maestrul tibetan purta haine şi mănuşi verzi şi stătea încremenit în mijlocul camerei pe care Dan i-o oferise, câte o săptămână întreagă. Nu mânca, nu bea, nu vorbea.

            En passant Claudiu auzise povestea de la Paul. Se mirase oarecum de sminteala filosofului, cu mult mai senină decât a Lidiei combinată cu magul Saturnus. O iniţia, îi spunea că în altă viaţă fusese o sfântă şi trăise în sfânta cetate Shambala. Iar în această viaţă, beată moartă, îşi punea o coroniţă pe frunte şi cânta cântece deocheate din trecutul interbelic al Bucureştiului: Leliţă, leliţă,/ vino la portiţă/ ca să-ţi fur guriţă. Magul o învăţa despre karmă şi soartă. Iustin nu se enerva aproape niciodată. Spunea că nu va exista nici un sfârşit al lumii, milenariştii erau limitaţi, soluţia finală era în puterea lui Dumnezeu, lumea era o creaţie continuă, n-avea cum să dispară.

            Era un ceas din anul două mii şi ceva, globalizator de oameni şi bani şi făcător de bilanţuri. De o parte erau încrezătorii în sfârşitul lumii, de cealaltă parte propovăduitorii. Apocalipsa, spunea Oreste, va mătura ţări şi popoare, va primeni pământul, va veni Saturn cu coasa şi va cosi pe tot omul rău şi păcătos. Renaşterea credinţei va începe din Carpaţi unde se ascund cei mai vechi supravieţuitori din Atlantida. Pentru ca dezastrele să fie mai mici oamenii trebuie să se schimbe, să fie mai puţin setoşi de bani, să se alimenteze cu iarbă nefiartă şi cu apă de izvor.

            Mulţi credeau c-a şi venit sfârşitul lumii. Limitau lumea la fosta lume comunistă. Yoghinii coborâţi din Tibet examinau prăpădeniile naturale ce se ţineau lanţ: cutremure, inundaţii, incendii. Semne de la Dumnezeu, ziceau nepăcătoşii. Vremurile erau sălbatice. Bucureştiul se scufunda în orgii colosale. Claudiu se întreba retoric: Cum era posibil ca un oraş atât de mic să nască orgii atât de nemărginite? Abia de le mai puteai îndura. Se simţea demodat, depăşit. Old fashioned. Epoca internetului, globalizarea informaţiei, nicăieri, nicicum un secret nu mai era posibil. Spărgătorii de coduri ultrasecrete dezvăluiau toate celor ce voiau să ştie şi toaca-n cer. Suflete neştiutoare nu mai existau. Copiii, puţini şi precoci, plănuiau să preia în forţă puterea şi banii bătrânetului.

            Paul începea să devină o obsesie pentru Claudiu. I se părea că vocea lui se înălţa pretutindeni şi-l avertiza, bagă de seamă, trebuie să-l salvezi pe Iustin. Ei, bine, trebuia să întreprindă ceva.

             O găsi pe Lidia în braţele magului. Strigă de la uşă, ca să-i avertizeze că aveau martori, hello there, deşi nici unul dintre ei nu ştia ce înseamnă şi repetă hello there, după care începu să râdă forţat ca să-şi ascundă mânia excesivă. Îi venea s-o frângă în bucăţi, şi în momentele astea se întreba cum Dumnezeu de-o suporta Iustin? Şi dintr-o dată, îşi dădu seama că Iustin o suporta din milă, din silă, n-o iubea. Odată cu revelaţia secretului râse şi mai zgomotos şi Lidia îl întrebă ce mare fericire dăduse peste el de râdea aşa?

            - De ce râde omul, iubito? De bine râde. Şi eu râd de bine. Ce face marele maestru?

- Tirapii, răspunse Lidia. Mă vrăjeşti ca sî capît puteri mari, mari.

Magul era îmbrăcat într-un fel de sac din cânepă, iar pe piept îi atârna de un şnur gros o figurină din piatră, de forma unui paianjen. Cum nu se spăla mai deloc răspândea o duhoare ca de sconcs. Spunea că marii maeştri, aşa cum el însuşi era, nu aveau nevoie să se spele fiindcă erau păziţi de murdărie de curăţenia inimii lor. Şi el îşi închipuia că era curat ca un sfânt. Claudiu îl numi „mare maestru” şi magul rânji. I se văzură toţi dinţii lungi, îngălbeniţi de mizerii şi acoperiţi de piatră. Cu un aer conspirativ, Lidia îl informă că domnul mag, era de acord s-o ajute, să facă farmece şi să-l prindă pe Iustin de suflet şi s-o ia de soţie. Trebuia numai să-l vadă la faţă, fiindcă pozele nu mai erau de ajuns. Dar Iustin lipsea, plecase de dimineaţă. Îl aşteptau să se întoarcă.

Claudiu sughiţă brusc, speriat. N-avu însă vreme să mai obiecteze, lumea începu să sosească pentru marea destrăbălare. Magul rămase la petrecere. Mâncaţi, beţi, distraţi-vă, veseliţi-vă! Totu-i gratis. Tot ce era mai bun în viaţă se primea gratis. Chestiunea era că nu se mai ştia ce era bun. Din planul subtil coşmarul glisa în plan fizic. Orgia cuprindea pământul, domnilor, mai zicea ici colo câte un rătăcit. Preotesele desfrâului oficiau şi triumfau pretutindeni. Se vedea cu ochiul liber. Se transmitea totul pe televiziuni. Orgia se derula simultan în toate cele câteva lumi paralele. Yoghinii coborâţi din Tibet nu se tulburau nicicum. Înveşmântaţi în verde, căutau să tămăduiască natura.

            Dan Doicescu afurisea orgiile, anatemiza preotesele desfrâului şi cerea insistent ca vrăjitoarele de la noi, ţigănci sau femei albe, să fie arse pe rug. Prăseau pe necuratul. Aflase asta de la Oreste, care se declara apt pentru a accepta exterminarea ţiganilor. Chiar şi în anul două mii şi ceva se mai găseau în Bucureşti persoane culte, amatoare de conversaţii inteligente. Vorbeau în parabole: Să nu se tulbure inima voastră, credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine.  

             Dan, cel puţin,  se răzbea de lacrimi repetând ore în şir, ca rozicruceenii, primele paisprezece versete din Evanghelia Sf. Ioan. Năzuia la sfinţenie. Se ruga pentru el, se ruga şi pentru Freya-Clara Conti, despre care aflase că se măritase cu iubitul ei din tinereţe, dar refuza să creadă şi tot mai spera ceva. Paul îi reproşa variatele ţicneli şi-l îndemna să se însoare, să-l imite pe el, cui pe cui se scoate.

            Claudiu nu se ruga nici pentru el nici pentru alţii. Credea în loja solară. Şi pe deasupra mai credea şi că Iustin era un Senior Necunoscut. De asta nu reuşea magul să-l termine. Existenţa oamenilor pe pământ devenise numai sânge, orgie ticăloasă, globală, orgia triumfa pretutindeni. Cineva ca Hitler trebuia să-şi asume riscul să facă pretutindeni curăţenie. Să primenească lumea de jos şi până sus.

            Cu de la sine putere, magul se declara învăţător. Îşi asuma riscul îmbogăţirii. Pretindea că se pricepea să citească-n stele viitorul Americii. Tocmai America era târfa care călărea trei împărăţii; şi mai era încă dragostea, dorul, dorinţa eternă a tuturor cu excepţia londonezilor. By all means, America! America era lumea şi lumea era scena pe care magul povestea câte ştia despre Shambala. Maeştrii erau persoane sacre, spunea el. Materializau din cer pâine, peşti, palate şi căsuţe, temple înfipte în burta muntelui. Făceau mare caz de puterea iubirii. Stăteau în calea lupilor, şerpilor. Cu iubire anihilau cruzimea, violenţa, veninul.

            Marile ficţiuni de dragoste, epoca lor trecuse; voci din public:

            - Iubirea? Ha-ha-ha!

            - Cum ai ajuns în Shambala, şmechere? Cu trenul ori cu avionul?

            - Unde-i Shambala?

            - Ce fac maeştrii acolo?

            - Dacă zici c-ai văzut Shambala, mare lucru, înseamnă.

            - Domniţă dragă, nu mai cânta cântece porcoase când domnul vorbeşte de lucruri sfinte.

            - Da, da. Ai grijă femeie spurcată, nu-i spurca şi pe alţii. N-ai auzit, mata de SIDA?

            O voce din mulţime: Doamne, nu ne părăsi!

            Magii nazismului ţinteau către îmbunătăţirea rasei omeneşti, eliminarea cerşetorilor, globalizarea magiei precreştine sub conducerea liderului absolut ieşit din pântecul Germaniei. Deutschland über alles! Magii comunismului ţinteau către crearea unei lumi de sclavi, distrugerea, deterioararea rasei omeneşti, globalizarea comunismului sub conducerea liederului absolut ieşit din burta Rusiei, mormântul popoarelor. Rusia abisală.

             Claudiu credea că dibuise secretul nazismului, credea că dibuise şi secretul comunismului. Îi fulgerase Dumnezeu pe nazişti, dar nu-i omorâse. Era în asta un sens. Se vor întoarce. Viitorul va fi cum va fi spus Hitler cu limbă de moarte. Comunismul a distrus Europa de la un capăt la altul. Credinţă nu mai era. Pretutindeni droguri, decrepitudine, crimă. Nu se vor mai ridica în veci popoarele din Răsărit. Nici cele din Apus. Adio viitor. În felul acesta se vedea bine luminiţa de la capăt: moartea. Sfârşitul parţial şi sfârşitul total erau aproape. Semnele păreau destul de limpezi. Cine avea ochi să le vadă, le vedea. Depăşirea limitelor. Eliminarea tragediilor: moartea, frica de moarte, frica, în genere.

            Tot Claudiu credea în continuare că dibuise şi secretul lui Iustin Îl considera un Senior Necunoscut. Avea o idee şi nu se ruşina să-i caute ultimile consecinţe. Alchimiştii, Seniorii Necunoscuţi, clarvăzătorii, magii Răsăritului, magii Orientului, magi şi iar magi, toate se făceau cu voia lui Dumnezeu. Era un sens într-asta. Să-l laşi pe om să se ducă de râpă fără să clinteşti un deget. Să te faci că nu vezi. Să te faci că nu auzi. Să laşi să se distrugă miracolul, minunea, splendoarea universului: omul şi mintea omenească. Trebuia găsită o cale de salvare a omului şi-a minţii omeneşti. Realitatea virtuală. Din realitatea virtuală în realitatea reală. Creaţie dincolo de creaţie. Cum se putea realiza? Exista, fără doar şi poate, un ordin secret apt să cultive cultul trecerii dincolo de moarte prin realitatea virtuală.

La un moment dat, aproape de miezul nopţii sosi şi Iustin. Lidia i-l prezentă pe mag drept baronul Saturnus. Claudiu urmări scena, văzu cum magul împietrise speriat de parcă-l vedea pe sfântul Pavel. Iustin era înalt, se uita de sus în jos la omuleţul firav, legat cu sfoară peste halatul din cânepă. Sesizase duhoarea şi se dăduse un pas înapoi, se depărtase repede cerând ca omul să fie scos din casă şi spălat cu furtunul cu care stropeau gazonul. Să toarne pe el săpun lichid şi să-l cureţe. Magul auzi fiecare cuvânt, dar nu se ofensă.

Din acea seară, magul deveni o prezenţă constantă la petreceri. La îndemnul lui, tinerii învăţau să facă amor tantric. Seratele se transformau repede-n orgii. Magul era teribil de mare amator de sex tantric. Nu se mulţumea nici o dată cu o singură parteneră, voia trei, patru în acelaşi timp. Făgăduia tuturor, Puteri. Îi invita la cabinet şi le storcea sume bunicele.

Târât mai mult de Lidia, câteva luni mai târziu, ajunse şi Claudiu în cabinetul magului. Pacienţii acestuia aşteptau înghesuiţi într-un holişor. Într-un colţ era un tânăr beteag de picioare, într-un cărucior. I se  promisese o minune: se va ridica şi va merge la fel ca mai înainte de accident. Mama băiatului vânduse casa şi o parte din banii obţinuţi îi dăduse magului, convinsă că el îi va salva fiul. Magul pretindea că vindeca orice boală fiindcă deţinea puteri nemărginite. După ce luase banii începuse s-o amăgească spunând că tocmai lucra coerent la provocarea minunii.

Totul mirosea a sulf. Claudiu simţi că trebuie s-o rupă la fugă şi chiar schiţă gestul, dar Lidia îl prinse de mână şi-l trase după ea în cabinet. În acel moment magul avea mâinile sub fusta unei femei grase şi transpirate. La zgomotul uşii trântite de Lidia, se ridică în picioare încetând s-o mai pipăie pe femeie. Se uită lung la Claudiu şi rămase cu gura căscată respirând cu oarecare efort.

- Păi, ai venit.

- Da, am venit.

- Vrei să te fac să capeţi puteri, asta vrei?

- Da, asta vreau.

- Cât timp vrei tu să regulezi? O oră? Două? Trei? Mai mult?

- Asta nu mă interesează.

- Ce te interesează?

- Misterul universului.

Lidia prinse a chiţăi. Îi spuse că era un caraghios. De misterul universului îi ardea lui acum? Magul se ocupa de lucruri serioase, ca sexul, bunăoară, ori ghicitul în palmă.

- Să-ţi spună Lidia, doar n-a uitat c-am lucrat la ea neîntrerupt o noapte-ntreagă.

- Ceeeeeeee? Te-ai culcat cu spurcăciune ăsta?

- Ascultă bă, bouleanule, cui zici tu spurcăciune?

- Regulatu cu magu-i tirapii, nu ti opări aşa.

- Tirapiii, ha?

Era pus într-un prim contact cu o faţă a mizeriei. Felul brutal în care era izbit de mirosurile pestilenţiale, cât şi de spusele magului, anula în el orice idee despre ameliorarea sorţii prin practici yoga. Mai apoi, nu mai avu cum să fugă. Iar magul îl privea cuprins de cea mai amplă stupoare. Era un mincinos, un impostor, dar ceva, ceva tot cunoştea. Cum, necum, îşi  birui stupoarea în care îl aruncase inocenţa lui Claudiu şi se repezi în el cu o ploaie de întrebări, de genul: cine eşti? de unde vii? câţi ani ai? cât de des te duci la biserică? Ş.a.m.d.

- Ce-ţi pasă?

- Zici că vrei puteri.

- M-am răzgândit. Nu mai vreau decât un strop de aer.

Magul îl prinse de mână şi-i suflă în ureche:

- Ai răbdare. Vei atinge curând Nirvana, unde fericirea ta va fi veşnică. Nu fi laş, înfruntă viaţa ca un adevărat bărbat. Dacă te doboară simpla împuţiciune a locului, atunci nu eşti oţelit, nu eşti bun de nimic. Eu am locuit într-un aşram din Mombai, unde nimeni nu s-a spălat timp de un an, iar prin apropiere erau nişte mormane de gunoaie în putrefacţie şi împrăştiau în fiecare zi miros de cadavru intrat în descompunere. Am experimentat stări limită. Puterile se capătă răbdând, băiete. Capul negru al gurului, cu părul unsuros, se izbi de fruntea lui Claudiu cu o forţă ce-l ameţi. Amuţit, se lasă sărutat pe gură de Lidia, apoi chiar de mag. Pe urmă magul îşi înfipse ochii în ochii lui. Îl cercetă o vreme. Inima i se zbătea nebuneşte, de parcă voia să-i iasă din piept, aproape c-o luase razna. Avea senzaţia că o mână cu degete de fier îi strângea creierul ca într-o menghină. Începu să ţipe şi magul se alarmă pentru liniştea celorlalţi pacienţi aflaţi în aşteptare pe hol.

- Ce te-a apucat de zbieri aşa?

Claudiu ridică din umeri, hotărât să plece imediat. Avea la el multe sute de  lei, le scoase din portofel şi le aruncă pe masă.

- Asta-i tot ce am, spuse. Nu mai vreau să… Gata, nu mai rezist...

- Aşa e prima dată, spuse Lidia. Pe urmă, când capeţi puteri, începi să-l adori pe mag.

- Mă boule, răcni magul. Eu îţi vreau binele. Pe un alt prost ca tine l-am ajutat să-şi recapete virilitatea, l-am învăţat cum să reguleze, să le facă pe muieri să urle, şi te învăţ şi pe tine dacă nu eşti cel mai mare bou...

- Cum îndrăzneşti?

- De ce să nu îndrăznesc? Cine dracu te crezi? Vreun sfânt? Ha? Las că ştiu că nu eşti. Te ţii de Lidia deşi ea-i muierea lui Iustin şi-a mea. Ai văzut că-i bogat. Foarte bogat. Nu face pe deşteptul cu mine, c-o încurci.

- Nu zău? Dar cine eşti, mă rog?

- Sunt cine sunt, contele Saturnus. Am stat faţă în faţă cu regele lumii în Shambala.

- În Shambala, ha? Ai fost în Shambala?

- Am fost.

- Eşti tare, beton nu alta.

- Nu cumva eşti sarcastic?

- Nu, ferit-a sfântul. Şi unde-i Shambala asta?

- În Himalaya.

- În creierul munţilor?

- Cam aşa ceva.

- Şi în ce constă iniţierea ta, domnule conte, sau poate trebuie să-ţi spun your highness?

Ciudat, nu-i aşa, începuse să nu mai simtă duhoarea pestilenţială a locului şi accepta un dialog cu magul, la limita absurdului. La un moment dat, se ridică şi, cu iuţeala unei maimuţe, părăsi locul lăsându-i, pe Lidia şi pe mag, cu gurile larg deschise de parcă erau nişte creaturi fără aer.

- Ce-i asta, măi femeie??

- Nu ştiu. Tu ai zis că ai puteri. De ce nu l-ai vrăjit ca să poată să-l convingă pe Iustin. Trebuie să-l vrăjeşti. Mi-ai promis. Eu ţi-am dat destui bani.

- Chestia e că n-am mai întâlnit pe cineva ca Iustin. E ciudat de tot. 

- Nu fi tu bou. Mi-ai promis. Ţi-am plătit pentru patruzeci de descântece.

El plescăi din limbă, îşi supse un dinte sau mai mulţi:

- Şi ce dacă mi-ai plătit! Dă boarfele jos de pe tine, vreau să te văd tremurând!

O apucă de sâni şi-ncepu s-o frământe. Din expresia lui de psihopat, se vedea că era obsedat. Se desfrână cu Lidia până seara, în vreme ce pacienţii îşi pierduseră răbdarea şi prinseră să ţipe disperaţi.

                                                                 *

Claudiu nu se mai uită în urmă. Fugea de parcă îl alergau mii de duhuri rele. Pentru el debută un timp incalificabil. Se dispreţuia şi se autotortura. Dădu în cel mai neguros misticism. Mergea la mânăstirea Antim, unde cunoscuse un călugăr foarte priceput în aplicarea propriilor penitenţe. Claudiu i se spovedea aproape lunar, plângea şi cerea de la Dumnezeu îndurare. Călugărul îl îndemna să sufere crunt, numai astfel se mântuia. Era gata să-i recomande brâul cu ţinte care să-i intre în carne la cea mai mică mişcare. Îi interzise să se mai culce cu târfa. De parcă tot ce i se întâmpla nu era de ajuns, la răul de a fi obsedat de Lidia, se mai adăuga şi gelozia provocată de faptul că ea trăia cu magul. Ea însă considera că tot ce făcea cu magul era terapie. Scârbos, înnebunitor, striga sufletul său oripilat. Iustin încetase să se mai culce cu ea. Dormeau în camere separate. Lidia turba de gelozie. Îl voia înapoi, dar el încetase chiar să-i mai şi vorbească. Ea credea că el devenise inconştient din pricina băuturii şi-a drogurilor. La capătul unui an de vrăji de dragoste făcute de mag asupra lui Iustin, Lidia trăia tot cu magul, în vreme ce fermecatul se droga şi mai fără măsură şi parcă şi uitase cine era. O întreba pe menajeră  dacă ştia cine era el şi unde se afla. I se învineţise pielea de parcă sângele îi devenise albastru. Vomita aproape tot ce mânca. Slăbise mult, părea tuberculos. Viaţa lui se îndrepta spre finiş cu o viteză înspăimântătoare.

Fiecare zi era la fel. Se trezea la amiază, mânca şi după o saună prelungită, fie iarnă, fie vară, se apuca din nou de băut. Droguri lua mai rar, nu chiar zilnic, fiindcă Lidia nu-i mai procura aşa de des, stăpânită încă de speranţa că el o va lua de nevastă. Între timp căuta clienţi cu bani pentru mag ca să poată şi el să prospere. Deveni un fel de asistentă pentru mag şi mai toată ziua şi-o petrecea la cabinetul acestuia, Seara veneau împreună la Iustin şi însufleţeau orgia. Paul afla, bineînţeles, fiecare amănunt din gura lui Claudiu. Cu groaza-n suflet, ceru iarăşi sfaturi competente de la psihoterapeuţi şi primi aceleaşi îndemnuri la o intervenţie în forţă. Paul nu voia aşa ceva. Se temea să nu-l sperie, se temea să nu facă infarct şi să moară. Aşa că orgiile merseră mai departe, deşi se părea că Iustin era tot mai absent de la orgii. Lidia nu-şi explica, năvălea în dormitorul lui şi descoperea că în pat nu era nimeni. De când nu mai împărţeau aceeaşi pernă, treceau şi două, trei zile şi nu se întâlnea cu Iustin. Îl înjura în toate felurile,  dar îi punea drogurile pe noptieră.

Cel puţin în parte, Paul avea dreptate când susţinea că Iustin avusese ghinionul să încapă pe mâna basarabencei ăleia nebune, care-l droga şi-l toca de bani. Susţinea cu deosebită îndârjire că Iustin fusese curat ca un înger.

- A fost un adolescent cu capul în nori, zicea Paul.

Dan clătina din cap mefient.

- De asta a căzut în mâna Lidiei, continua Paul, cu glas tremurând de mânie, Dumnezeule mare, ce să fac să-l scap? Nenorocitul, blestematul de Gigi i-a lăsat-o plocon.

- Sunt de acord cu tine în privinţa Lidiei, achiesa Dan, dar numai până la un punct. Cu ea, Iustin a descoperit plăcerea anihilantă a beţiei. Beţia îi ia minţile, îi spală creierul, îl ajută să uite cine e şi-i vindecă toate durerile şi toate disperările. Numai că anestezia nu durează prea mult, şi a doua zi trebuie s-o ia de la capăt cu whisky şi cocaină sau opiu. Acum ştie că femeile nu-s ca mamă-sa şi nici măcar ca Matilda. Fata aia s-a purtat frumos cu el, dar n-a plăcut-o, vezi tu, pe Lidia a plăcut-o. De ce? Dac-o ştie cum este, de ce-o mai ţine pe lângă el? Poţi să-mi spui? Recunoaşte că şi Iustin e soi rău, face exact ce făcea şi tată-său. Cred că n-ai uitat ce făcea, Dumnezeu să-l odihnească şi pe el, sărmanul!

- Crezi că Iustin plăteşte păcatele lui Gigi?

- S-a dovedit genetic că păcatul strămoşesc acţionează până la a noua generaţie.

- Doamne, nu se poate! Dumnezeu e bun, nu pedepseşte pe nimeni.

- Da e bun, El nu pedepseşte, numai legile Lui pedepsesc. Dacă n-ar exista o lege imuabilă, universul s-ar prăbuşi în fiecare clipă. Dacă şi savanţii geneticieni admit că moştenim odată cu sângele şi păcatele părinţilor, ce să mai spunem de spiritualişti?

- Crezi că Iustin e sub puterea vreunui blestem?

- Nu cred nimic. E boală curată. Trebuie dus la doctori. Trebuie tratat, altfel moare. Nu mai holba ochii la mine. Morbul răului e în el. Ar fi putut fi Lidia de un milion de ori mai stricată, dacă el n-ar fi achiesat la droguri şi alcool, ea n-ar fi putut să-l oblige. Sau admit c-ar fi făcut-o o dată, de două ori, de nouă ori, dar s-ar fi oprit. Iustin nu s-a oprit, a plusat şi-acum e pe moarte.

- Termină, ţipa Paul.

 Dan ridica din umeri cu dorinţa expresă să nu-l supere.

- Mi-au trebuit mulţi ani de lecturi esenţiale să prind esenţa religiei şi cred că religia e una, şi Dumnezeu cu totul alta. Dar e bună, ne ajută să ţinem legătura cu Dumnezeu. Mă uimeşte naivitatea unor savanţi căutători de relicve arheologice. Vor dovezi fizice ale unor evenimente cruciale petrecute în plan invizibil. Sunt realmente uimit de atâta naivitate, de nu cumva e un complot împotriva lui Dumnezeu Însuşi, mă înţelegi, în fond ce-i prostia asta cu descoperirea unor morminte secrete care aparţin familiei lui Iisus, mi se pare ceva caraghios, tendenţios şi ofensator faţă de credincioşii creştini. Nu mai neagă nimeni existenţa lui Iisus, truda e să-l desacralizeze, să se spună că nu-i Fiul lui Dumnezeu, şi istoricii sunt destul de stupizi ca să considere că ceea ce nu poate fi dovedit cu înscrisuri se cheamă că nici nu există. Ştii ce scrie Descartes, superb altminteri, dau tot ce cunosc pentru jumătate din ceea ce nu cunosc. Eu unul jur c-aş fi fericit dac-aş căpăta certitudinea că nu suntem decât un produs al naturii, nişte dobitoace ceva mai evoluate şi, odată cu trupul fizic, moare totul în noi, eul şi sufletul, şi memoria şi se încheie totul şi nu mai trebuie să o iau de la capăt, să dau socoteală pentru eşecuri, pentru neîmpliniri ş.a.m.d. Mi-au trebuit mulţi ani să aflu că pe pământ abia începe un anumit gen de călătorie şi că e un mare noroc să fii om şi să te naşti şi să accepţi experienţa de pe pământ. În fine, ştiu ce-i important pe pământ şi în cer, începe cu iubirea, sănătatea, puterea credinţei, bogăţia, puterea înţelepciunii etc. Dacă ajungi să fii înţelept, viaţa devine o bucurie continuă.

Paul tăcea şi asculta cu nădejdea că până la urmă Dan va istovi tema şi vor putea vorbi despre Iustin. Chestiunea era oricum cumplită pentru inima lui. Din pricina lui Iustin, se certa aproape zilnic cu Smaranda, o adevărată nimfă, la urma urmei, o fostă miss plajă, sau miss Bucureşti, devenită apoi un celebru fotomodel, şi apoi o fostă celebră fotomodel şi o actuală prezentatoare de televiziune. Nu-i vorbă că-l iubea pe Paul, deşi număra vreo optsprezece ani mai puţini ca el, şi uneori se uita cu jind la Iustin şi gândea probabil că el era trufa la care râvneau femeile dar se săturau cu pâine. Când o vedea pe Lidia în ce hal ajunsese, constata că mâncând numai trufe îşi îmbolnăvise ficatul, splina ori vreun alt organ vital. 

- Relaţia omului cu Dumnezeu, continua Dan exasperându-l pe Paul, e teribil de complicată, şi religia are drept ţintă să o simplifice cumva pentru ca omul să poată înţelege şi, mai ales, să poată suporta despărţirea şi distanţa de Dumnezeu.

- Nu pricep deloc, recunoştea Paul şi pe faţa lui se instala expresia unui om zbuciumat. Ajunsese să vorbească zilnic la telefon cu Claudiu şi doar de la el mai afla ce se petrecea cu Iustin. Lui Claudiu puţin îi păsa de Iustin. S-ar fi bucurat dac-ar fi murit dintr-o supradoză. Faţă de Paul, jura că se lupta cu Lidia, reuşise s-o convingă să se mărite cu el, dar încă nu se hotăra să facă pasul. Era încă agăţată de Iustin. Cert era  că se separaseră, dormeau în camere diferite şi relaţia era pe terminate.   

Minţea şi avea inima strânsă. După trei ani de chinuri trăite pe lângă Lidia şi Iustin, Claudiu Tănase decise că nu mai poate îndura şi trebuie să acţioneze. Avea în minte un plan destul de bicisnic de a organiza un flagrant. Voia să-l dea pe Iustin pe mâna poliţiei ca dealer şi consumator de droguri. Vorbise cu un poliţist de la antidrog şi acela aranjase să fie secondat de doi procurori, fiindcă Baltazar avea o televiziune, o armată de jurnalişti care lucrau pentru el şi relaţii întinse, era tare pe poziţie şi trebuiau să lucreze cu deosebită grijă.

Nimic din ce se petrecuse mai înainte de noaptea flagrantului nu prevestise ce avea să urmeze. Cu vreo cinci-şase zile înainte de noaptea cu pricina, Iustin vomitase continuu şi încetase să mai bea. Luase numai drogul. Seara, petrecerea începu ca de obicei dar, pe la miezul nopţii, apăru Paul însoţit de ambele gărzi de corp ale lui Iustin. În câteva minute toţi petrecăreţii fuseseră încărcaţi în maşini şi duşi la casele lor. Claudiu rămase la Iustin. Lidia ţipa la Paul, îl înjura cu patimă şi-l ţinea pe mag de mână să nu plece. A doua zi la prânz, apărură toţi milenariştii nepricopsiţi care de obicei mâncau şi beau la Iustin. Erau cu totul vreo cincisprezece persoane, femei şi bărbaţi în număr egal. Claudiu îşi trecea privirea de la unul la altul şi se gândea că avea un coşmar, că nimerise într-un loc tranzitoriu care nu avea contact cu realitatea. Îndată însă ce voia să se ridice şi să plece, Lidia se întindea şi-l săruta îndelung pe gură, trezind în adâncul făpturii lui senzaţii pe care şi le dorea prelungite la infinit. La un moment dat se ridică, îl sili şi pe el să se ridice, intrară intr-o cameră şi se sărutară numai, îl provocase doar, şi toţi demonii reveniră la suprafaţa memoriei lui, înverşunându-se să-i ofere o plăcere nemărginită. Se întorseseră la masă tocmai când bucătarul servea înfometaţilor câte ceva de mâncare. Nimeni nu vorbea. Istovit peste măsură, Claudiu se gândea, cu un soi de paralizie sufletească, la sensul acestor momente. Lidia mânca icrele cu linguriţa, fără pâine şi fără unt. O privea şi arăta ca vrăjit. Putea să-l ducă oriunde, putea să facă din el orice. Se uita la ea mut şi învineţit. Ea îl făcea să uite pentru ce frecventa orgiile. Credea că nu se îndrăgostise de Lidia, că numai dorinţa îl chinuia. Şi nu pricepea de ce, dacă numai de dorinţă era vorba, nu apela la prostituate. În sfârşit, apăru şi Iustin. Încetase să mai vomite. Purta un tricou violet şi pantaloni albi, Nu era drogat şi arăta încă splendid, dar ca un tuberculos, la faţă devenise vineţiu. La apariţia lui, Lidia se smuci din scaun şi reuşi să-l sărute mai înainte ca el să se aşeze.

Îi salută, însoţind cuvintele cu un gest din mână. Tăcu vreo câteva secunde apoi continuă:

- Nu vă sfiiţi, distraţi-vă şi înveseliţi-mă şi pe mine.

Claudiu îl urmărea fascinat de felul cum clipea după fiecare vorbă, uimit de albeaţa dinţilor lui şi de forma buzelor. Văzuse în viaţa lui mulţi bărbaţi frumoşi, dar Iustin avea ceva ce nu părea să aparţină unui pământean. Pe faţa lui Claudiu încremenise un zâmbet tâmp. Căuta parcă să înţeleagă ce-i cu el şi nu reuşea. Odată cu apariţia lui Iustin la masă, şampania începu să curgă în valuri. Unul dintre actori, puse un cd în cdplayer şi din două boxe uriaşe se revărsă o melodie cântată de celebra formaţie Chris, foarte la modă, alcătuită şi condusă de copiii lui Marcel Demetriad. Combinau mai multe genuri muzicale şi aveau un succes monstru. Lidia îl trase pe Claudiu în mijlocul camerei şi începu să danseze. Nu mult după aceea mai veni o fată la dans, după ce convinsese pe unul dintre tineri să-i fie partener.

Toată ziua, toată seara şi apoi toată noaptea petrecură cu dans şi băutură. Claudiu nu-şi amintea să mai fi fost vreodată atât de beat. Nu realiza cum de se îmbătase dacă nu băuse decât un pahar de şampanie. Ceva nu fusese în ordine şi îşi propuse să afle. Se trezi abia a doua zi spre amiază. Lidia era tot lângă el. Peste noapte i se dăruise, susţinea ea,  numai lui. Din spusele ei trebuia să creadă că se dovedise insaţiabil şi infatigabil. Cunoscuseră plăceri colosale. Dar nu-şi amintea absolut nimic. Bănui că fusese drogat. Imediat după prânz, Lidia insistă, până-l convinse, să meargă la mag.

Foarte curând, de la mag reveniră la Iustin pe care-l găsiră în compania unui pictor, unul care pretindea că-l iubea pe Iustin şi-l considera cel mai mare pictor al lumii post moderne. Pe Iustin nu-l flatau laudele şi se vedea bine din felul cum îi zâmbea. De altfel, Iustin arăta a fi genul disperat care nu mai credea în nimic şi în nimeni. Nu mai nădăjduia că noaptea vieţii lui va mai ajunge la zi. Furia de a se trezi în fiecare dimineaţă la fel de nefericit îl devastase. Tot grupul din jurul lui, cu excepţia lui Claudiu, se droga, dar nici groaza, nici sordidul unei asemenea existenţe nu-l îndepărtă de Lidia. Continua s-o dorească absolut irezistibil. Traversa momente când trăia cea mai adâncă nefericire. Îi venea să pună mâna pe un revolver şi să se împuşte. Credea că descifrase intimitatea sufletului Lidiei, că-i descoperise secretul şi tot lui îi stătea în putere să descopere şi leacul care s-o vindece de enorma şi înspăimântătoarea ei decrepitudine. Cu sufletul şi mintea pustiite, încerca să-şi răspundă la întrebări care, prin natura lor, nu prea îşi găseau răspuns. Se înfiora din cap până în picioare de spaimă că se îndrăgostise de Lidia. Regreta că făcuse greşeala să intre în grupul lui Iustin, că se culcase cu Lidia. Ea îl împingea la pierzanie la fel ca pe Iustin. Ajunsese la capătul puterii de a mai îndura. Din deznădejde, închipui un scenariu salvator. Îl denunţă pe Iustin şi aştepta să se facă dreptate. Traficant de droguri, consumator de droguri, pedofil şi proxenet, erau acuze grave, îl puteau curăţa pe Iustin de pe lumea asta. Spera că fără Iustin, sursa banilor şi-a răului, magul o va lăsa pe Lidia în pace. Aranjase cu poliţia să pice într-una din nopţi şi să-i aresteze pe toţi.

În acelaşi timp, Paul vedea şi el că Iustin era terminat, şi cum voia să-l salveze cu orice preţ, tremurând de spaimă şi de enervare, îşi luase inima în dinţi, angajase încă o gardă de corp şi, fără ştirea nimănui, îl luase pe Iustin din pat, îl legase burduf şi-l dusese direct la el acasă. Aici îl aşteptau doi medici psihiatri cu medicamentele pregătite. Printre altele recomandau tratament într-o clinică excepţională din Elveţia. Toate documentele necesare călătoriei erau pregătite, paşaportul cu vizele necesare, iar la aeroport îi aştepta un avion particular închiriat de Paul. Însoţit de ambii medici, de bodyguarzi, de Paul şi de Smaranda, Iustin fusese urcat în avion şi în scurt timp avionul decolase. Paul făcea, în fine, ceea ce trebuia să fi făcut de multă vreme. Îl internă într-o clinică de psihiatrie.

În seara ultimei orgii, fatală oarecum prin consecinţe, nici Lidia, nici Claudiu şi nici măcar personalul casei nu ştiau că, în urmă cu două zile, Iustin fusese dus de Paul în străinătate. Lidia  organizase, ca de obicei, petrecerea. Pentru Claudiu noaptea începuse destul de straniu. Mai devreme băuse câteva pahare de şampanie, să-şi alunge spaima. Se uita după Lidia, n-o vedea nicăieri. Crezu  că era încă în dormitor cu vreun nenorocit şi făcea dragoste. Presupunerea îl chinui, îi dădu furnicături, un tremur al trupului imposibil de stăpânit, deşi nu-i era frig. Ajunsese să-l urască de moarte pe Iustin. Şi Lidia îl ura pe Iustin, dar din cu totul alte motive. Îl tot implorase zadarnic să se însoare cu ea. El n-o făcea părtaşă la averea lui.  Îl implorase să-i dea măcar o casă, vila din Cotroceni, cea în care locuiau împreună şi unde aveau loc orgiile, dar Iustin nu clintise un deget. Nu se putea trezi, să discute cu un notar public.

Relaţia Lidiei cu Iustin se complicase an de an. Lidia voia bani şi iubire şi Iustin nu-i putea da nici bani, nici iubire. Paul încetase să le mai dea bani, angajase o menajeră care se ocupa de facturi şi cumpărături şi Lidia turba că nu mai avea cu ce cumpăra droguri şi trebuia să vândă pe ascuns câte un tablou din cele pe care Iustin le păstrase pentru el. De asta îl voia pe Paul mort, dar magul nu reuşea să-i facă o vrajă serioasă ca el să moară şi să scape de el.

In noaptea ultimei orgii, invitaţii soseau în valuri, ca de obicei, dar Iustin continua să  fie absent, spre îngrijorarea fetelor care întrebau mereu de el. În locul lui Iustin  musafirii erau întâmpinaţi de Claudiu şi de majordom. Mai târziu sosi şi magul, însoţit de o tipă ai cărei ochi strălucitori căutau cu fervoare la chipul magului, de parcă omuleţul negricios, mărunt ca un estropiat, ras în cap şi răspândind o împuţiciune greu de îndurat, era un zeu atotputernic de la care aştepta mântuirea. Îşi ţinea o mână în dreptul inimii de parcă-l durea sau avea acolo o rană ce nu trebuia să fie văzută. Cineva îl întrebă unde era Iustin şi Claudiu strigase din răsputeri că probabil făcuse vreo nouă cucerire şi se drăgălea cu ea. Îl încerca o durere cu adevărat mare, insuportabilă. Cu îndrăzneala timidului sau a disperatului, conştient că nu mai avea nimic de pierdut, la un moment dat o dădu la o parte pe tipa care se holba la mag şi porni în căutarea lui Iustin, decis să-l omoare dacă-l găsea făcând dragoste cu Lidia. Trecu dintr-o cameră în alta şi cercetă de aproape orice pereche care făcea amor. Într-una din camere îi găsi pe Lidia şi pe pictor şi, cuprins de o scârbă nesfârşită, începu să strige:

- Ticăloşilor! Să te ia dracu de târfă!

Cei doi se opriră o clipă din activitatea lor, dar imediat îşi reveniră şi nici nu se mai sinchisiră de strigătele lui. El în schimb înţelese că viaţa i se terminase şi că, într-un fel sau altul, va pieri în noaptea aceea. Suferinţa îi era cu adevărat imensă de parcă se ivise anume ca să-l doboare. În chiar momentele când striga, era torturat de emoţii severe la gândul că viaţa i se isprăvise şi n-apucase să se bucure de libertate. Ştia că începuse să moară din clipa în care simţise că nu mai vrea să trăiască fără Lidia. Mâna destinului îl împinsese în braţele Lidiei ca într-o fântână. “Ăsta e sfârşitul,” murmură şi se întoarse în salonul de dans. Văzu că magul îşi intrase în rolul de prezicător. Se uita în palma câte unuia şi-i prevedea un viitor cu o femeie sexy, dornică de sex, în stare să-i potolească lăcomia. Repeta întruna, oricui îl întreba, că va dezlega toate secretele destinului fiecăruia, la cerere, toate secrtele vieţii pământene şi extrapământene până la marea finală, până la data când sufletul va atinge fericirea eternă. Îi va conduce pe culmile extazului şi plăcerii, deoarece plăcerea devenise de multă vreme singurul ţel major al vieţii. Lidia reveni în bal, se lipi de mag şi scandă după el: plă-ce-rea! Îşi dădea ochii peste cap, în vreme ce magul o pipăia peste tot şi rânjea arătându-şi dinţii lungi, galbeni, acoperiţi de tartru şi rău mirositori. Un tânăr vru să ştie dacă magul putea să-i spună cu cine şi când se va căsători, la care un altul începu să zbiere că nu mai era la modă să te căsătoreşti, că în toată lumea se practica numai amorul liber, fără obligaţii, ca să nu-i mai îngraşe pe avocaţi cu atâtea divorţuri. Cum de se ajunsese atât de departe? Întrebarea ţâşnise din gura vreunui novice, picat la bal din vreo greşeală. Da, tuna magul cu forţa unui Jupiter Tonans, vor intra cu toţii în valurile plăcerii totale cu arta vechilor zei. Vocea lui răsună puternic deşi omul era mărunt, uscat, negricios şi ras în cap. Purta un soi ciudat de haină, un fel de pânză albă şi groasă, legată la mijloc cu o sfoară verde sau poate maronie. Se pregătea, aşa cum îl sfătuise Lidia, să stea ochi în ochi cu Iustin, să-l descânte, să-i spele creierul. Nici el, nici Lidia nu ştiau că Iustin nu mai era în casă. Credeau că va apărea la miezul nopţii. La ora aceea însă Iustin se liniştise sub efectul medicamentelor, dormea şi se visa călătorind pe undeva printr-un oraş alb ca de fildeş. Sufletul era un călător singuratic, dar de data asta Iustin simţea până şi în vis că încetase să mai fie singur, că era cu iubita lui, că străbăteau un spaţiu plin de muzică. Totul devenise într-atât de frumos că-i venea să plângă, răzbit de o fericire exatică. În vis, iubita lui din toate timpurile îl ţinea de mână şi un zâmbet îi lumina chipul şi-i spunea ceva, nu-i auzea cuvintele, dar i se părea că le trăieşte şi se minuna că putea simţi o bucurie de o asemenea calitate. Îi răspundea cu vorbe simple, era mulţumit de călătoria lor.

Plină de venin, de o furie intensă şi cumplită, Lidia îşi închipuia că Iustin se încuiase prin vreo cameră cu vreo nouă cucerire. Îl ura, dar îl şi iubea într-un fel catastrofal, tremura de nerăbdare să ajungă din nou în pat cu el. În faza în care se găsea distracţia, prezenţa lui Iustin era importantă numai pentru Lidia. Pentru ceilalţi chiar nu mai conta. Cei mai mulţi se drogau sau o şi făcuseră deja, şi apoi, la îndemnul magului, începuseră să se dezbrace aruncându-şi hainele în toate direcţiile. Rămaşi în pielea goală, se prinseră de mâini formând cerc în jurul a trei sau patru perechi căzute pe spate. Îndemnurile celor de pe margine, ca la fotbal, erau de admiraţie sau de dispreţ. Se auzeau şi vorbe deosebit de triviale. Fata lui Toma, Noemie, complet goală, complet drogată, dornică de senzaţii tari, îl căuta pe Iustin strigând în gura mare că vrea să-l aranjeze, şi cum Iustin nu era de găsit ca s-o satisfacă, se aruncă în braţele magului ţipând, cerându-i să o călărească fiindcă era o iapă nărăvaşă. Ca să încingă spiritele, magul striga cele mai abjecte îndemnuri la destrăbălare, daţi-vă drumul, satisfacţia trebuie să fie maximă, curaj, lucraţi.... desfrânati-vă, relaxaţi-vă, daţi-vă drumul.. O altă fată, mai potolită, mai snoabă, îl solicita pe Claudiu:

            - Make me love, please, I want you, handsome. Hello! Speak earth to moon! I’m in love with all world.

            - Fă-i ceva, ţipa Lidia, îndemnându-l pe mag să încingă atmosfera.

            - Good Lord, exclamă un altul. What’s up?      

            - Who cares, darling? Nobody.

            - I want to be cool.

            - Well, big deal!

            - Shitt!!

            - Fuck you, asshole!!

            - Why do you speak to me English?

            - I hate Romania and the Romanian people, I hate everything, I want to kill someone,  to do something horrible. Where is Nino?

            - He’s dying somewhere far from here. Who cares?

            - Me…

            - Dear Lord, no!

            - Well, if you want so, fă o crimă, taie-i gâtul lui Iustin şi fii fericit pentru totdeauna. Ori omoară-l pe mag, he’s so ugly, kill him and finish the work. You’ll be saved. You’ll be happy.

            - I want to kill Justin. That’s my big wish now and I’ll never wish nothing else. Help me God.

Noemie Toma continua să ceară unuia sau altuia să o iubească, iar magul o prinse de sâni şi-o trase după el spunând că în corpul ei pătrunsese o fantomă rămasă între două dimensiuni, inaptă să se înalţe în sferele înalte din pricina ataşamentului bolnav pentru alcool şi bărbaţi. Cercetase chestiunea ei, deoarece, începuse prea brusc să se comporte cu totul altfel decât până mai acum un ceas, că într-un moment de neatenţie, se prea poate să fi venit nechemată acea teribilă entitate şi să fi intrat în ea ocupându-i toate cele trei corpuri, impunându-i-se, alungând cu desăvârşire ceea ce fusese al ei. Şi acum trebuia să-i dea lui libertatea să alunge din trupul ei, cu trupul său, fantoma. Un tânăr din categoria pierduţilor spuse că după ce priza o bună doză de cocaină, putea vorbi cu un fost rege mayaş, un fel de uriaş care-i povestea că rătăcea prin lumea subumană a vrăjitorilor din pricină că dăduse ordine greşite şi omorâse mulţi oameni.

            - Taci bă boule, îl repezi Lidia, folosind cu plăcere, cu frenezie chiar, limbajul insultător al magului. Te-ai găsit să faci confesiuni! Cui crezi că-i pasă? Bouleanule!

            - Eşti o fată rea, foarte frumoasă, răspunse insultatul cu bonomie. Buzele tale, o, cât doresc să mă atingă! Fă-o şi cu mine! Sunt mai bun ca Nino. Lui i-a apus steaua.

            Grupurile gemeau pretutindeni şi Claudiu avea halucinaţii, o vedea pe Lidia în braţele tuturor şi pe obrajii neraşi de câteva zile prinseră a-i curge lacrimi sărate care-i ajungeau pe buze şi pe limbă şi totuşi se uita la toate grupurile din sala de dans care se giugiuleau în cele mai aberante poziţii şi simţea furnicături în stomac şi în creştet.

            Magul încă o mozolea pe Noemie Toma, fata lui  Traian Toma, făcând-o să urle. Curând Lidia veni lângă el, se lipi de el, îi prinse buzele într-un sărut menit să-i ia minţile şi-l încolăci cu picioarele. El însă o respinse. Lidia nu se ofensă, zbură drept la mag şi Claudiu, încă prostit de surpriză, de oroare,  privi cum magul o răsuci provocându-i nişte gemete teribile. Priveliştea îl cutremură şi-i stârni o istovire profundă. Simţea dorinţa să moară, să dispară, să nu mai existe. Cu un efort suprem, ajunse în hol. Văzându-l pe majordom îi spuse că se ducea acasă şi-l rugă să-i comunice asta Lidiei în caz că voia să ştie. Apoi, ca unul ce tocmai afla că suferea de-o maladie fatală şi va muri în foarte scurt timp întrebă într-o doară:

            - Poţi cumva spune cât e ceasul?

            - Da, o clipă numai să mă uit…

Nu mai avu timp să cerceteze ora. Doi poliţişti, doi procurori, plus vreo trei mascaţi  sosiră la faţa locului, îl dădură  la o parte pe Claudiu şi pătrunseră în bal.

            Între timp, cei din salon care făceau dragoste reuşiră, spre mulţumirea tuturor, să-şi finalizeze treaba. Un individ negru, deosebit de gras, cu plete slinoase, începuse să împartă doritorilor câte o tabletă de extazy. Întors din drum, flancat de poliţişti, Claudiu privi lung la cel ce împărţea drogul şi se îngrozi. Magul împreună cu alţi doi inşi, făceau ceva rău cu Lidia, fiecare dintre ei ocupându-i câte o parte din trup. Claudiu întoarse faţa ca să nu mai vadă şi să scape totodată de privirea complet nesănătoasă a unuia dintre cei ce activaseră pe podea. Un poliţist lovi în ceva metalic şi zgomotul fusese năprasnic. Petrecăreţii care dansau încetară să mai ţipe, vacarmul potolindu-se lent, ochii tuturor, se îndreptară spre oaspeţii mascaţi. Unul dintre poliţişti le ceru să se îmbrace imediat şi să facă linişte. Îi anunţa că erau toţi arestaţi şi dacă se opuneau îşi îngreunau soarta. Cetăţeanul Baltazar Iustin era poftit să iasă în faţă. Numai că el era absent. Poliţia îi duse la secţie doar pe cei prezenţi în casa lui Iustin. La acea oră Iustin dormea într-un pat de spital şi visa că era mire şi trăia o fericire extatică. Nu mai asistase la etapele orgiei, nu mai avusese şansa unică, de altfel, să vadă ceva unic, şi-anume să-l vadă pe Claudiu, ziaristul de scandal, cum se uita paralizat de spaimă la Lidia, în timp ce ea se împărţea la trei bărbaţi, unul dintre ei fiind tocmai magul. O bună parte dintre invitaţi, istoviţi de droguri, de  excese, adormiseră, prea puţini putând să ţină pasul cu magul, apt să fericească toate femeile, făcându-le să ţipe şi să aibă manifestări cu adevărat înfricoşătoare. Prezenţa poliţiştilor dădu lucrurilor o întorsătură sălbatică. Treji sau adormiţi, petrecăreţii erau încărcaţi de-a valma în dube şi duşi la secţie.

Unul câte unul trebuiră să se trezească, să scrie o declaraţie şi s-o semneze. Claudiu fusese audiat imediat, fiindcă era treaz şi nici nu se drogase. La sfârşitul interogatoriului, poliţistul, destul de uimit de adevarata lui identitate, îl întrebă într-o doară cum de nimerise într-o asemenea bolgie. Amuţit de ruşine şi disperare, spuse că lucra sub acoperire, că trebuia să informeze unele autorităţi despre toate, îşi semnă declaraţia şi părăsi locul cu sentimentul că adunase pe el o mizerie lipicioasă de care nu se va mai putea spăla decât prin moarte.

Cu gândul confiscat încă de imaginile oferite de desfrânarea  Lidiei cu magul, care nu-i mai părăseau mintea, ieşi din secţia de poliţie şi traversă în fugă strada. Nu ţinu cont sau nici nu văzu că semaforul era încă roşu. Cu un scrâşnet cumplit al roţilor, un automobil stopă chiar în faţa lui, reuşind să nu-l lovească. Cuprins de spaimă şi mânie şi, probabil, şi de oboseala unei nopţi nedormite, şoferul ieşi din maşină, îl înhăţă pe jurnalist de gât, îl sudui şi-i trânti doi pumni în faţă, spre stupoarea şi distracţia unui grup de cheflii postaţi pe trotuar: “Dă-i, învaţă-l minte! Bă, idiotule, puteai fi dus pe copârşeu, bă tâmpitule.” Avu încă o dată noroc şi scăpă şi din mâna furiosului şi nu se mai opri din alergătură decât în Piaţa Romană, unde se rezemă de o coloană să-şi recapete respiraţia. În minte i se făcuse gol, părea să nu-şi mai amintească nici măcar cine era şi ce căuta în lumea asta. Se tot uita în jur şi încerca să-şi adune gândurile, să ia o decizie, să se salveze. Gemetele Lidiei răsucită de mag, imediat după ce ea răcnise şi se zvârcolise cu altul, îi răsunau în cap cu o violenţă insuportabilă. Simţea, cu toate fibrele sufletului, diferenţa dintre a privi pasiv un film porno şi cutezanţa de a trăi tu însuţi o experienţă orgiacă, o dezlănţuire animalică. Simţea că avea nervii întinşi la maximum, gata să plesnească. Se străduia să-şi alunge din memorie scenele oribile, să realizeze că nu-l văzuse deloc pe Iustin. Nu era sigur dacă fusese arestat sau nu.

Lidia şi magul rămăseseră la poliţie şi  nu avusese când şi cum să discute cu ea. Simţi că trebuie s-o vadă, să se asigure că nu i se întâmplase nimic şi se întoarse la poliţie. Credea că va muri, dar măcar va muri mulţumit că se răzbunase pe Iustin. La întrebările lui repetate dacă Iustin Baltazar era arestat, un poliţist îi spuse că nu-l găsiseră. Din ultimile informaţii culese de oamenii legii, reieşea că Iustin nu avea nimic de-a face cu drogurile şi destrăbălăciunile, că se afla undeva în străinătate împreună cu familia sa, iar că în casa în care se operaseră arestările locuia numai o basarabeancă detracată care fusese măritată cu Gigi Coman. Iustin Baltazar nu ştia ce făcea fosta nevastă a tatălui său biologic. Femeia aia va ispăşi pentru toate relele săvârşite şi-anume, consumul de droguri, prostituţie şi comercializarea drogurilor. Între timp intervenise cineva de sus, intervenise în favoarea celor arestaţi şi aveau să fie, probabil, eliberaţi.

            Poliţistul vorbea clar şi răspicat, dar lui Claudiu îi vâjia ceva în cap, îi dădea senzaţia că era un motoraş care-ar fi luat-o razna în eventualitatea că şi l-ar fi clătinat. Plecă după un timp, de data asta cu o dorinţă şi mai mare de a muri, blestemându-l pe Iustin, văzând pe viu cum fapta sa menită să facă dreptate, să-l distrugă pe Iustin, socotit stâlpul răului, se abătea asupra Lidiei şi, prin ricoşeu, asupra lui însuşi. Când ajunse din nou în Piaţa Romană, se opri şi se aşeză pe treapta unei scări de la metrou. De oboseală, de disperare plânse ca un copil rătăcit de părinţi. La un moment dat, o femeie miloasă îi întinse cinci lei, pomană.