ABISUL MAGIEI

                                                    Fragment din romanul ROLURI PE SCENA VIEŢII

                     PE NUMELE SĂU REAL TERENTE BĂLOSUL, MARIAN Adamescu venise pe lume şi crescuse în mahalaua Ferentari. Îndurase de mic alchimia violenţei şi-a sărăciei de după război. Auzise strigătele şi blestemele babelor faimoase pentru vrăjitoriile lor. Înţelese repede resorturile disperării. Ca să scape de teamă îşi concentră eforturile spre înţelegerea dictaturii comuniste. Totodată gândi că esistau ceva şanse pentru propria înălţare. Voia să aibă putere asupra celorlalţi. La şcoală cei slabi erau bătuţi şi umiliţi de băieţii puternici şi, după opinia lui Marian, şmecheri. Asta era ordinea, asta avea să înveţe. Cei neputincioşi şi speriaţi, trebuiau să-i slujească pe cei puternici. Voia să conducă, nu să fie condus. Alese drumul politicii. Tocmai în acei ani, zelul activistic nu mai era suficient. Trebuia şi ceva şcoală, studii politice, mai ales. Plin de mari idealuri şi speranţe se înscrise la liceu. Deveni imediat utecist şi activă cu zel răspândind printre elevi învăţătura comunistă şi teroarea. Mai târziu, la facultate, îl însoţi faima dobândită în liceu, de mare activist. Accedă la calitatea de membru de partid şi secretar al organizaţiei de partid din Politehnică. Urcă treaptă după treaptă spre vârf. Chiar dacă nu răspundea prea bine la examene, necunoscând în amănunţime secretele tehnicii, profesorii se intimidau de gloria lui de comunist, se temeau şi-i dădeau note maxime.

Din studenţie fusese recrutat de Securitatea comunistă, acea teribilă poliţie politică,  şi silit să-şi schimbe numele din Terente Bălosu în Marian Adamescu. I se pierdu totodată şi urma.

Era brun, înalt, atletic, fusese un bun sportiv, înnotase, făcuse baschet şi avea o ţinută frumoasă, cu umeri laţi ce degajau un aer de forţă. Faţa lui brună cu trăsături armonioase, contribuia de asemeni la farmecul său personal, mai ales că avea ochii mari, migdalaţi, beznoşi, plini de mistere. În bărbie avea o gropiţă şi sub nas o umbră de mustaţă. Din forma şi grosimea buzelor se vedea că era un bărbat senzual şi viril, şi arătos. Femeile îl considerau, pe bună dreptate, frumos şi suspinau în prema lui dornice să-i cadă în braţe. Recrutase cele mai multe informatoare din rândul femeilor pe care le răsplătea pentru munca lor cu partide minunate  de sex.

În cea mai mare parte a timpului avea aerul satisfăcut al bărbatului îndestulat. Rareori căpăta expresia unui om jignit de exigenţele unei lumi care nu i se supunea, motiv pentru care îşi promitea s-o îngenuncheze când i-o veni la îndemână. Voia să aibă Putere, să fie cel care decide de viaţa ori de moartea oamenilor. Uneori, noaptea se visa führer, ca Hitler, şi se trezea buimac de plăcere. Solicitat să lucreze în Securitatea statului, să conducă din umbră, sub acoperire, o uzină de utilaj greu, unde se produceau componente pentru tancuri, Marian acceptă, destul de dezamăgit. Voia o funcţie mai mare, voia să devină general de Securitate. Nu mai avea răbdare. Doi ani mai târziu, Pascal Popescu, prin şefii ierarhici, îi încredinţă misiunea de a se căsători cu o studentă de la Conservator care, în opinia lor, se desfrânase cu un american şi voia să plece din ţară. Porunca, ori directiva, de sus era să fie reţinută cu orice preţ. Marian se simţi insultat, însă nu crâcni. Nu-i era limpede ce urma să facă şi aşteptă să se aleagă apele. Ţintea Puterea supremă, ceva similar cu un şef de stat şi nici decum să fie paznicul unei “desfânate”. Voia bani, glorie, putere nemărginită, nu femei. Din astea avea din plin, câte dorea şi când dorea. Îşi dorea acum putere politică, puterea rangului social, bani şi relaţii privilegiate cu cei din vârful piramidei sociale.

După ce toate formalităţile căsătoriei civile fuseseră îndeplinite, Pascal Popescu îl preveni să fie discret, să n-o vrăjească pe fată, să nu care cumva să se apropie de ea. Îi spuse, în termeni destul de vulgari, că “fătuca aceea” îi aparţinea lui. O  aştepta de mult. Şi după ce ea va scăpa de rodul desfrânării cu americanul,  va face din ea amanta personală.

            - Să nu te atingi de dânsa. Mută-te în casa  Steriade, fii acolo om de credinţă şi păzeşte-o pentru mine. O aştept de multă vreme, de când era micuţă. Puteam s-o am înaintea americanului, am aşteptat să se mai încropească niţel, era cam prea slabă şi, într-un fel, n-am vrut să mă pun rău cu Steriade, l-am lăsat s-o logodească, puţin îmi păsa, vezi tu, am şi eu curiozităţile mele, dacă nu mi-ar şifona dosarul de revoluţionar de profesie, m-aş însura eu cu ea. Cea mai bună desfrânare o faci cu femeia ta, cea care ţi-e supusă, face tot ce-i ceri de frică să n-o abandonezi. Aşa că, vezi tu, am să-i arăt bărbăţia unui revoluţionar, nu a unui poponar britanic, mumos, nevoie mare, arde-l-ar focu’!

            Continuă să descrie în termeni obsceni, de cea mai joasă speţă, cum o va  face el pe Ariana Steriade să-l uite pe muzicianul american. Vorbea ca un obsedat sexual şi-l blestema pe Patrick Campbell. Revoluţionarul de profesie arăta cuprins de energii intense, ochii îi luceau ca la drogaţi.  Marian asculta şi se umplea de cea mai vastă ură. Memoră fiecare propoziţie rostită de Pascal cu o mânie vecină cu demenţa. Se stăpâni însă. Tot de la şcoala Securităţii învăţase cum să disimuleze. Când îl devora furia trebuia să zâmbească şi să pară cel mai blând, să aibă răbdare şi să lovească duşmanul acolo unde îl durea mai rău. Cum îndrăznea Pascal Popescu să-l folosească în felul ăsta, când făceau trup comun pentru aceeaşi cauză? Ce frăţietate era asta? Nu mai existau şi alte femei? Trebuia negreşit să-l înşele tocmai pe el, să-l însoare, fără voia lui, cu o femeie pe care nici măcar n-o văzuse la faţă şi apoi să i-o ia? Femeia lui, a unui comunist şi tovarăş de luptă? Discuţia cu Pascal îi limpezi lui Adamescu natura tovărăşiei comuniste. Cert, nu exista nici o tovărăşie. Comuniştii erau oameni duri. Se urau între ei şi-i urau de moarte şi pe ceilalţi. Nu cunoşteau omenia, frăţia, bunătatea. Pentru comunişti exista numai lupta de clasă şi numai duşmanul care trebuia ucis. De aceea conta doar rangul şi puterea. Un comunist fără putere, gândi el, era sluga celor care aveau putere, cei ca Pascal. Hotărî să nu meargă mai departe până nu descoperea calea prin care putea avea acces la o Putere mare asupra tuturor, indiferent unde s-ar alfa pe scara ierarhiilor comuniste. Visa, din adolescenţă, cum să devină puternic. Îşi dorea aprig să îngenuncheze lumea din jur şi să aibă comori şi palate ca Rasputin. Uneori noaptea stătea cu ochii în tavan şi se visa împărat peste o lume biruită de foame şi de sete. Şi-atunci simţea cea mai intensă plăcere.

            Socoti bine şansele. După ce se stabili în reşedinţa lui Steriade, şi după ce o văzuse pe Ariana, soţia sa de drept, dar nu de fapt, gândi şi decise că în casa lui Steriade nu era loc decât pentru el. Dacă Pascal va încerca să i-o ia pe Ariana, îl va ucide. În drumul său spre putere, primul pas  însemna să scape de Pascal. Şi nu oricum. Gura lui Pascal trebuia închisă pe vecie. Mai înainte de a găsi calea prin care să-l termine pe Pascal, vru să se asigure că Ariana era reală, nu vreo închipuire, nu un vis. Îi stătu în cale, o salută. O informă că el era soţul ales de autorităţi. Şi meritau o întâlnire, să se cunoască reciproc. Spera, îi spuse el zâmbind, că va fi pe placul ei, că-l va alege chiar ea după ce îşi va da seama ce fel de om era şi cât de devotat. Ariana îi întoarse spatele şi dispăru în una din camere. El rămase în loc prostit de parcă văzuse o stafie, o zână din basme. În sinea lui hotărî că se va ocupa de ea mai târziu. I se impunea, să înlăture mai întâi, obstacolele dintre el şi ea. Primul era Pascal, al doilea doctorul Steriade. De american nu trebuia să-şi facă griji atâta vreme cât autorităţile îi refuzau intrarea în ţară. Putere, bani şi din nou putere şi bani. Viaţa, îşi spunea el, nu însemna nimic, dacă nu cucerea puterea. Să trăiască asemenea unui împărat. Puterea, atât cât şi-o putea el închipui de mare, deveni ţinta sa imediată. Cum pe căi naturale nu putea deveni, în cel mai scurt timp posibil, general de Securitate şi ministrul Securităţii, se gândi la o cale magică. Prin magie îşi putea accelera înălţarea. Trecu imediat la acţiune. Uneia dintre colaboratoarele recrutate din ţigănime, prin tehnici numai de el ştiute, îi smulse informaţia despre puterea vrăjitorilor din rândul lor. Ţiganca îi prezentă un vraci care stătuse multă vreme în India şi i se spunea indianul. Discutând cu vraciul, Marian înţelese că acesta avea Puteri mari. Vorbea cu morţii, zbura, se decorpora, oprea vântul şi ploaia şi dezlănţuia uragane. Curios, Marian îl întrebă:

- De ce nu te repezi asupra unei ţări s-o cucereşti,  să-ţi asiguri conducerea şi averile toate.

Ţiganul răspunse prudent:

- Nu-mi doresc aşa ceva.

- Eşti prost? Cum să nu-ţi doreşti?

- M-aş deconspira. Şi demonii mai puternici decât mine, m-ar ucide. În lumea nevăzută rigoarea şi disciplina sunt legi peste care dacă treci, mori.

Marian nu pricepu. Ţiganul îi explică.

- La Puteri se ajunge greu şi după ce le capeţi trebuie să ştii să le foloseşti. Nu-ţi închipui că eşti singurul care are Puteri. Sunt demoni furioşi care te mănâncă. Eu pot să te învăţ multe, tot ce ştiu. Să mă asculţi orbeşte. Să înveţi disciplina. Calea pe care te duc spre puteri e contra naturii şi contra lui Dumnezeu. Lui nu-i place să luăm cerul cu asalt.

- Eu vreau doar magie, să termin pe unul care-mi stă în cale.

- Nu fi prost. Magia e una singură şi e contra naturii şi contra lui Dumnezeu. Dacă nu eşti atent, Dumnezeu te trăzneşte ca pe Lucifer.

Îi promise să-l înveţe tot ce ştia. Începură lucrul. Evoluau însă încet, iniţierea nu putea fi accelerată. Nu trebuia sărită nici o verigă. Dar ţiganul se uimea permanent de zelul ucenicului, de talentul, forţa şi cruzimea lui. Marian înjunghia câini, pisici, cocoşei roşii şi iepuraşi albi, cu pasiune. Sângele victimilor îl împroşca în faţă, pe piept şi astfel căpăta puteri. În fiecare săptămână, într-o poiană din pădurea Snagov, la miezul nopţii fix, dezlănţuiau ritualul, descântau şi invocau puterile nevăzute. Sufletul lui Marian se oţelea în faţa chinurilor celor înjungheaţi. Între timp, Pascal muri de unul singur. Adamescu benchetui trei zile la rând.

            Referitor la Steriade, gândea că trebuia să-l îngenuncheze ca pe un scav. Nu ştia şi nici nu-şi putea închipui că Steriade era dintre cei despre care  vrăjitorul spunea c-aveau Puteri şi mai mari.

            O vreme, Marian fusese cuminte, răbdător. După ce muri Pascal şi în casă apăru Silvia Oprişan, începu să acţioneze. Se lipi de Silvia, o cuceri repede. Cum avea dormitor separat de soţ, se strecură în patul ei. Silvia se revoltă, dar nu-l respinse. Semăna cu o găină ameţită. Nu ştia ce-o lovise.

            Ariana născu un băieţel şi cel ce fusese doar un soţ fictiv, se trezi cu mari pretenţii asupra casei Steriade. Îl alungă pe Sorin Enoiu, veşnicul logodnic al Arianei, care încă mai umbla năuc dupa ea. Îl ameninţă că-l castrează dacă-l mai prinde în apropiere. Deveni un spion activ, cotrobăi prin toate colţurile casei, descoperi intrările secrete şi mai ales în ce cameră dormea Ariana. Pătuţul copilului era lângă al ei. Doctorul Steriade ocupa încăperea de alături, ca un câine de pază. Silvia, tânăra soţie,  dormea singură. Steriade o luase, la insistenţele Arianei, de nevastă, dar îi era soţie doar cu numele. Nu se culcase cu ea nici măcar o dată. Şi se părea că nici nu intenţiona s-o facă. Avea alte gânduri, alte treburi.

Silvia, asemenea lui Marian, făcea cercetări, afla, spiona. Se lămuri aspra rosturilor lui Marian, descifră misterul prezenţei lui în casă şi se umplu de invidie şi temeri faâî de Ariana. De la Lucreţia smulse povestea lui Patrick. Şi încă o dată, se umplu de invidie pentru norocul Arianei de a fi atât de iubită.

Patrick  fusese desigur informat de autorităţi că Ariana renunţase la el şi se măritase cu altul. Corespondenţa dintre cei doi fiind controlată şi modificată de autorităţi, Patrick n-avea de unde afla adevărul. Umbla doar deprimat prin Asia şi Africa, dornic s-o uite, nedumerit că n-o uita, că dorul de ea făcea ca viaţa să-i pară un chin şi-o zădărnicie. Acel altul devenit soţul preferat de Ariana în locul lui Patrick, aşa cum îl asigurau cei care-i imitau scrisul şi-i trimiteau lui Patrick false scrisori, era, nici mai mult nici mai puţin, Marian Adamescu. Îi stătea Arianei în cale de mai multe ori pe zi sub pretext că vrea să-i admire copilul despre care spunea că nici nu mai văzuse ceva mai frumos pe lumea asta. Ea se crispa şi pleca mai departe. Într-o seară o pândi pe coridor şi când apăru îi tăie calea.

- Putem vorbi câteva minute? Nu te superi, nu?

- Da, te rog!

- Ştii cine sunt, ştii, nu?

- Nu.

- Sunt soţul tău, te iubesc şi vreau să fiu soţul tău din toate punctele de vedere, un adevărat soţ, nu doar o umbră. Vru s-o ia în braţe, s-o sărute, dar imediat, fără ca ea să fi spus vreun cuvânt sau să se fi ferit de el, simţi o durere mare în plex şi aproape se sufocă. Preţ de zece minute avu impresia că plămânii îi luau foc. Între timp Ariana şi copilul se retrăseseră în camera ei, a cărei uşă era acum larg deschisă. Adamescu uitase însă şi pe ce lume era. În jur de zece noaptea porni spre camera Arianei cu gând să se culce cu ea. Apucă mânerul uşii  şi începu să-l zgâlţie. Uşa nu era încuiată, dar nu reuşea s-o deschidă. După numeroase încercări, renunţă. Furios şi nedumerit se duse la Silvia. Transpira zăpăcit de mânie şi de dorinţă. Silvia era trează, nu adormise. Auzise tot scandalul. Marian se aruncă peste ea şi începu s-o frământe. Prea năucită de somn şi de sărutările lui sălbatice, nu mai avu putere să se lupte cu el. Se întâmplase o dată şi nu voia să se mai repete. I se părea revoltător. Se strădui să-l respingă. Nu reuşi. O ferici de-a lungul nopţii de mai multe ori, provocându-i mari plăceri  dar şi mari suferinţe morale. Trei zile mai târziu, Steriade o întrebă dacă voia să trăiască în continuare cu Adamescu,  după care, de ruşine, de spaimă, bolise o săptămână.

Cu un aer de greaţă supremă, Ariana o privise îndelung, după care o sfătui să fie prudentă, să se protejeze, să nu ia vreo boală de la omul acela. 

Imediat după moartea lui Pascal, avocatul Arianei întocmi dosarul de divorţ şi-l depuse la tribunal. Marian se împotrivi. Se îndrăgostise de Ariana şi era cu totul disperat la gândul c-o pierde. Nu prevăzuse că i se va întâmpla una ca asta, dar i se întâmplase. Transpira de emoţie ca un licean şi-i adulmeca parfumul. I se confesa Silviei şi-i cerea ajutorul ca s-o cucerească, după ce o gratula, noapte de noapte, cu  partide interminabile de sex. Silvia se împătimi dramatic. Avea impresia că Adamescu îi făcuse farmece. Deşi se opunea din răsputeri dezmăţului, ceva mai tare decât voinţa ei, acţiona şi o arunca în braţele lui, deşi o chinuiau cele mai rele remuşcări. Nu-l iubea, dar nu se putea abţine. Când nu venea la ea, se ducea ea în camera lui şi dacă nu-l găsea, nu mai dormea toată noaptea. Începu să-l suspecteze că se culca şi cu Ariana şi cu Melania Voiculescu. Zadarnic îl implora să-i spună adevărul. El hohotea, hă-hă-hă, ca un idiot ori urla cu patimă.

Câtva timp mai târziu, convins că Silvia era complet dependentă de el, începu să fie sincer, să-i spună că se culcase cu ea, doar ca să stârnească gelozia Arianei, s-o facă să-l dorească şi să-l roage în genunchi să se culce şi cu ea. Vremea însă trecea şi speranţele lui nu se împlineau. Folosea un limbaj obscen, de-o cumplită vulgaritate. Silvia înţelese. Vomita de ură, de spaimă. El în schimb, continua să delireze pe tema cuceririi Arianei, povestind cum o va face să-l adore, să se târască în genunchi după el. Spunea  c-avea un plan ce nu va da greş. Noaptea plângea c-o voia pe Ariana şi-o muşca mărunt pe Silvia, umpând-o de semne, iar ziua se ocupa de copilul Arianei, de Edward. Îl descânta zadarnic. Asupra copilului vrăjile lui nu acţionau, era protejat.

În acceaşi perioadă, Adamescu o cuceri şi pe Nora Naum. Nora fusese angajată pe post de bonă pentru micuţul Edward. Absolvise facultatea de engleză, secundar germană, fusese repartizată la o şcoală sătească şi refuzase să se ducă acolo. Prin bunăvoinţa unei prietene a Melaniei Voiculescu, ajunse la Ariana şi aceasta o angajă să aibă grijă de copil. În scurtă vreme Nora se trezi bolnavă de dragul lui Sorin Enoiu, veşnicul logodnic al Arianei.  Era ca într-o comedie a erorilor, fiecare părea îndrăgostit şi alerga după persoana nepotrivită. Marian credea c-avea nevoie şi de Nora şi de Silvia, pentru a stârni gelozia Arianei. După ce-l alungă pe Sorin, o antrenă pe Nora pentru o patimă clocotitoare. Ştiuse cum s-o facă dependentă de el, o adusese până acolo că ea accepta să participe la partide de sex împreună cu Silvia. Silvia simţea cum murea de durere, dar accepta toate perversităţile lui. Curând reşedinţa lui Steriade se transformă într-un fel de straniu bordel. Imaginaţia lui Marian în materie de pornografie era nelimitată. Timp de un an, Steriade îndură silnicia. Ariana intentase proces de divorţ şi aştepta să se finalizeze. Marian tergiversa punerea pe rol şi judecarea cauzei. Vrăjile lui nu aveau efect asupra Arianei, era protejată, prea multe nu putea face, dar împiedicarea divorţului  încă îi mai stătea în putere.

Silvia îl ruga să accepte divorţul şi să-şi reca viaţa împreună.

- Suntem tineri, plângea ea, avem toate şansele.

- Tâmpită mai eşti! Nu dau doi bani pe tine.

Îi trăgea câteva palme, o bătea bine şi-i recomanda să dispară din ochii lui.

Din pasiune pentru Adamescu începu s-o deteste pe Ariana. O întreba cu răutate de ce-l acceptase de soţ.

 - De ce-l faci acum să sufere? Ce nu-ţi place la el? Cum poţi fi atât de încăpăţânată? Renunţă naibii la divorţ şi acceptă-l de soţ. Altele şi-ar da şi-un ochi pentru el.

Ariana nu replica. În schimb, Stériade o rugă să-şi facă viaţa cu al ei “Tery”, (un diminutiv de alint de la Terente, probabil,)  undeva, în altă parte, şi să nu mai îndrăznească să-i de-a sfaturi Arianei. Silvia i se plânse lui “Tery” şi el se supără şi-l ameninţă pe Stériade cu moartea dacă mai intervenea. Silvia rămase în casă şi continuă să trăiască în braţele lui. O bătea, noapte după noapte, reproşându-i că nu reuşea s-o convingă pe Ariana să renunţe la divorţ. Dacă reuşea, îi promisese că se va răzbuna pe Ariana şi-o va iubi numai pe ea şi se va culca sub ochii Arianei, numai cu ea. Silvia crezuse fiecare cuvânt. Până la victorie, o bătea bine, ca să nu uite de misiune, o excita şi-o poseda furios muşcând-o de sâni.

Viaţa lor se complica de la o zi la alta. În ciuda bătăilor unlimited, vorba Melaniei, Silvia tot îl mai dorea. Ajunsese să-l implore să accepte divorţul şi să rămână împreună, să-şi facă viaţa lor. El nici nu voia s-audă. Îi plăcea că stârnise în Silvia o durere torturantă. Dorind s-o împingă la sinucidere, o părăsi în favoarea Norei. Prin anii 1968, divorţul se finalizase, el însă continua să locuiască în reşedinţa Steriade sub pretext că n-avea unde să se mute. Reveni la Silvia ca să poată controla încă viaţa Arianei. Din disperare Silvia accepta orice formulă propunea el. Ajunseseră să facă orgii. Şi ea şi Nora acceptau şi cele mai deboşate experienţe. Cu fiecare an grupului lor li se alătura încă o femeie. Marian părea nesăţios. Spunea că numai astfel uita de faptul că soţia lui hărăzită lui de stele, se desfrâna cu un imperialist pe care-l toca de bani, dar de iubit, numai pe el îl iubea şi vroia să-i mai facă nişte copilaşi, să aibă mai mulţi care să fie la fel de frumoşi ca el. Femeile îl credeau. N-aveau de unde cunoaşte povestea.

În 1967, Nora se căsători cu Sorin Enoiu şi se depărtă complet de Marian. Silvia continuă însă să rabde toate ororile în speranţa că se vor alege apele. Asta până în 1977 când Marian se cuplă cu Gina Iordache. O abordase într-o seară pe stradă. Era împreună cu ţiganul vrăjitor. Participaseră la o orgie. Era golit de energie şi voia să se încarce din nou cu energia unui suflet curat. Gina era studentă la filologie. Ieşise de la un film de pe bulevard şi se ducea pe jos la căminul de fete unde locuia. Evident n-a mai ajuns acolo. Deşi avea nouăsprezece ani şi era inocentă nu se sperie de rapiditatea cu care ajunsese în pat cu un necunoscut. Voia să se apere de forţa seducţiei lui, dar nu reuşea. El juca rolul îndrăgostitului cu mare artă. Era prinsă, orbită, gata să-l urmeze oriunde ar fi dus-o.  Îl considera norocul vieţii ei.

După prima noapte urmară altele şi altele. O poseda într-un fel brutal şi jignitor ore în şir, până o lăsa aproape leşinată din braţe. Ea însă nu fugea de el. Nu vedea în manifestarea lui o tulburare de comportament, o certă dereglare. Se autoflata, convinsă că el se topea de dragul ei. O dorea cu asemenea fervoare, fiindcă o iubea dincolo de orice limite. Dacă, prin absurd, i-ar fi spus adevărul, ea nu l-ar fi crezut. Oricum, Gina era decisă să se mărite cu el. Rămăsese însărcinată şi se tot pregătea să-i spună, să împartă bucuria cu el. Amâna continuu fără să realizeze de unde-i venea teama să-i spună. Aştepta, poate inconştient, s-o ceară el de nevastă. Şi i se păru că norocul îi surâde. Imediat după Anul Nou, 1978, Marian veni după ea, o luă şi, ca nici o altă dată, o duse în Casa Moisescu. La acea dată vila Moisescu era reşedinţa din Bucureşti a Arianei. Patrick murise  în vara lui 1977. Ariana încă trăia, dar locuia mai mult cu taică-său. Adamescu aştepta să se recăsătorească. Era sigur că, de îndată ce Patrick murise şi ea rămăsese văduvă, nu mai avea nici un motiv să-l respingă. În 1978, de Anul Nou, Ariana era plecată la sky cu Sorin Enoiu. Marian se simţea în siguranţă. Chiar şi sub ninsoarea ca o perdea albă, prea compactă, Gina văzu locul şi grădina din jurul vilei şi pe urmă interiorul plin de comori. El o purtase în braţe pe scara largă spre un dormitor, culcând-o într-un pat plin de blănuri albe, în căldura căruia Gina îşi trăise ora ei de extaz şi de fericire pe acest pământ. Fireşte nu ştia în patul cui nimerise, a cui era lenjeria intimă pe care Adamescu o silise s-o folosească şi nu-l suspectase că el încerca un experiment, dorind să ştie dacă în patul Arianei îşi putea livra sieşi convingerea că femeia posedată era Ariana însăşi, cea la care râvnea de prea multă vreme, care ajunsese să-l chinuie ca foamea şi ca setea. Mai apoi de la acelaşi Marian, Gina afla ce însemnau violenţa şi cruzimea. Îl anunţă atunci că rămăsese gravidă, că nu-şi dăduse seama, că sarcina era prea avansată şi nu mai putea avorta.

- De ce să nu poţi?

- E o primejdie de moarte. Aş putea muri.

- Te sfătuiesc s-alegi moartea decât să crezi că îmi legi mie pietroiul de gât. Tăcuse câteva clipe apoi începuse să urle: Sunt însurat, îmi ador nevasta, am deja un băiat mare. Să-ţi intre bine în cap, tu eşti târfa mea,  făc cu tine tot ce vreau, târfă, nu soţie.

            Gina fugi din Bucureşti, se ascunse într-un sat dornică să moară la naştere, iar în caz că nu murea să abandoneze copilul şi să-şi continue facultatea. Destinul programase pentru ea altceva. În august 1978, Marian o găsi. Veni după ea, se declară întâi văduv şi mai târziu, după ce se căsători cu ea, recunoscu că era de multă vreme divorţat de Ariana, deşi Ariana îl adora şi nu putea trăi fără el. Dar se combinase cu un străin şi cum el nu tolerase adulterul, divorţase de ea. Îi livră Ginei o dramoletă menită s-o convingă că de îndată ce divorţase de el, Ariana se stinsese de dorul lui şi de tristeţe.

- Merita să moară, gângurea Gina în extaz, cum şi-a permis să te înşele? Nenorocita!

Schimbarea era teribilă, neverosimilă şi Gina, uitând cruzimea cu care o respinsese mai înainte, îl urmase la starea civilă şi devenise soţia lui. Se mută în vila Moisescu, moştenită de Edward, fiul Arianei şi-a lui Patrick, dar purtând încă numele lui Marian. Norocul Ginei de a se se bucura de iubirea soţului, de eleganţa şi luxul casei, fusese scurt şi păgubos, nici măcar un an întreg. Apărură, ca dintr-un trăznet tăcut, avocaţii care îi reprezentau pe bunicii americani ai băiatului. Cereau custodia şi adopţia lui Edward. Gina îl întrebase pe Marian, ce însemna istoria asta şi el o plesnise cu o pasiune fierbinte, până când văzuse sângele ţâşnind din nasul şi din gura ei. Gina se prăbuşise de mai multe ori, dar de tot atâtea ori se ambiţionase să se ridice  şi el de tot atâtea ori o pocnise cu sete. În ciuda durerii şi-a spaimei c-o va omorî, insistase, vrând să ştie adevărul.

            Puse cap la cap, secretele lui începeau s-o înfricoşeze. Avocatul Horia Pavelescu, cel care-l ajutase pe Adamescu la divorţ şi la respingerea paternităţii, chemat să lucreze din nou, de data asta, pentru a respinge pretenţia lui Francis Archibald Campbell, era şi el îngrozit. Purta în suflet convingerea că slujea un demon. La dosarul instrumentat de avocaţii americani găsise copiile a patru scrisori trimise de Ariana, lui Francis, socrul ei, în care îl implora să-l adopte pe Edward şi să-l salveze de ura şi cruzimea comuniştilor din România. Lectura documentelor îi dăduse avocatului senzaţia smulgerii unghiilor. Îi conferise certitudinea că Adamescu îl va omorî pe băiat şi el nu avea curajul să-l denunţe. De altfel cui ar fi putut să-l denunţe? Cine ar fi vrut să facă dreptate unui orfan din România? Cu groaza-n suflet, Pavelescu acceptă să-l asiste pe Adamescu şi să câştige procesul, ceea ce se şi întâmplă. Se duse acasă la Adamescu, care locuia ca un  paşă în casa Moisescu, situată în bulevardul Aviatorilor, să-i anunţe victoria înainte să-i vină vestea prin poştă. Deschise poarta mică, se înscrise pe aleea ce şerpuia printre arbuştii pitici spre intrarea somptuoasă. La apelul soneriei, cum Adamescu încă nu ajunsese la domiciliu, îi deschise noua stăpână a casei, respectiv doamna Gina Adamescu. Speriat de splendoarea interiorului, pe atunci om la 40 de ani, trăit prea puţin în anii de dinainte de comunism, pentru a avea idee în ce lux extravagant trăiau bogaţii din Bucureşti, simţi dorinţa imperioasă să se descalţe, aşa cum făceau musulmanii când intrau în templele de rugăciuni, sau japonezii, cunoscuţi maniaci ai curăţeniei. Din vestibul larg, placat cu lemn exotic, intră într-un salon de recepţii, de asemeni vast, din mijlocul căruia pornea spre etaj o scară de dimensiuni notabile. Privi în jur şi înţelese fără vorbe de prisos, de ce se crampona Adamescu de băiatul fostei lui soţii, devenit, după moartea maică-si, singurul moştenitor al tuturor bunurilor ei. Gina îl privi printre gene căci se simţea rău. Era însărcinată a doua oară, în luna a şasea, deşi primul ei născut, Florin, abia împlinise un an şi câteva luni. În seara zilei ce trecuse fusese straşnic de rău bătută de soţ. Avea un obraz umflat şi vânăt şi o mână nici nu şi-o putea mişca. De când începuse procesul cu americanii, de parcă Gina purta vina, Adamescu o bătea sistematic, se năpustea cu pumnii asupra ei, lovind-o fără alegere, fără să ţină cont că îi purta în pântece, copilul. O lovea crâncen: “crăpi, căţea,” urla la ea, “plesneşte o dată, să scap de tine, du-te-n iad şi putrezeşte acolo.”

            Între timp sosi şi Adamescu şi în vreme ce Pavelescu îi povestea cum câştigase procesul, din pricina durerilor Gina se prăbuşi. Dacă Adamescu ar fi fost singur probabil că n-ar fi telefonat după Ambulanţă. Se convingea că ea juca teatru ca să-l facă să se simtă vinovat. Avocatul se alarmă, se repezi să-i vină în ajutor trecând discret cu vederea vânătăile de la ochi şi de pe gât. Hemoragia puternică şi bruscă impunea ajutor calificat. La insistenţa avocatului, Adamescu chemă Salvarea. Până seara Gina născu un băiat de şase luni, mort, şi se îmbolnăvi destul de grav. Două săptămâni stătu sub un pled ascunzându-şi capul, nevoind să mai vadă pe cineva. Nu înghiţi decât ceai şi pilule. Nu avea puterea să refuze medicamentele, deşi nu mai voia să trăiască, sau cel puţin asta credea. Îngrijirile medicale o readuceau la o viaţă despre care îşi imagina că se cam încheiase. Se simţea ca o femeie ajunsă la finalul existenţei, fără strop de vlagă, deşi era tânără, nici nu împlinise treizeci de ani. Îşi repeta că se prăbuşise din înaltul cerului şi descoperise durerea, ura, cruzimea unei existenţe plină de duşmănie. Privise feţişoara celui de-al doilea prunc născut mort şi credea că n-ar fi trebuit să se uite la acel chip, i se imprimase prea adânc în memorie, părea atât de mic şi de uimit, şi de neajutorat, părea că nu ştia de ce nu apucase să meargă mai departe in a such a cruel world. Durerea resimţită de Gina când îl privise, fusese nemiloasă. Îşi dorise să moară dacă numai astfel suferinţa înceta. Se vedea ajunsă într-o fundătură şi nu zărea nici o portiţă de scăpare. Dar era încă foarte tânără şi foarte frumoasă. Avea un păr blond, lung, mătăsos şi ochii de un verde intens ca de catifea. Doctorul care-o îngrijea suspina ori de câte ori o privea.

            Când se trezi cu adevărat, după vreo cincisprezece zile, pe pat lângă ea era maică-sa. Desfăcuse o pungă cu portocale şi mirosul lor se răspândise în jur. Gina îşi scoase capul de sub pled şi se uită la mama sa cu senzaţia că săvârşise, faţă de ea, o crimă. Maică-sa îi luă o mână şi şi-o lipi de obraz.

            - Nu te am decât pe tine, spuse începând să plângă.

            Gina întoarse faţa la perete, să nu-i vadă obrajii scăldaţi de lacrimi.

- Nu te am pe lumea asta decât pe tine, repetă maică-sa, trebuie să te ridici şi să-ţi faci ordine în viaţă. Celălalt copil, Florin, trăieşte şi are nevoie de tine şi plânge şi te cheamă.

            Întrebările de genul cum am putut fi atât de tâmpită, împietriseră inima Ginei. După plecarea maică-si plânse, îşi jeli soarta, dar cu mai puţină profunzime. Chipul pruncului pierdut stârnea în inima ei o la fel de aprigă durere, dar şi o mânie aspră, o dorinţă sălbatică de a se răzbuna pe Adamescu.

            O lună mai târziu părăsind spitalul plecă pentru alte două luni într-un sanatoriu de boli psihice, timp în care nu-l mai văzuse pe Adamescu. Florin fusese luat de maică-sa şi îngrijit cum se cuvine. Revenind acasă, în vila Moisescu, îl găsi pe bravul ei soţ, într-o formă deosebită. Tandru şi drăgăstos, părea chiar mai înfricoşător decât înegrit de furie. În genunchi, plângând, puţin băut, îi ceru iertare şi-i sărută picioarele, declarându-i că ea era iubirea vieţii lui, că din clipa când o văzuse, în noaptea aia sfântă, sufletul lui a tresărit, a simţit ceva, cum să numească bucuria, fericirea, speranţa de a simţi de-a pururi numai aşa ceva. O voia, nădăjduia ca ea să fie a lui, o dorea ca un nebun, îi spuse şi i-o şi dovedi şi Gina trecuse dintr-un abis de beznă în altul. Deşi nu se vindecase după avort, şi nu-i erau permise actele sexuale, Adamescu se năpustise asupra ei şi-o posedase cu nesaţ. Printre sărutări şi poziţii chinuitoare îi ceruse să-l ajute, să ia la rând persoanele care-o cunoscuseră pe Ariana şi să le convingă să vină la tribunal şi să depună mărturie în favoarea lui, să spună că Ariana îl adora ca pe Dumnezeu, că pe străin îl toca doar de bani.

            Pe moment Gina refuză să pornească în cruciada discreditării Arianei, dar nu stărui, nu rezistă poruncilor lui Adamescu şi se trezi lansând, printre persoanele cărora probabil le păsase de Ariana, versiunea lui. Şoptea ici şi colo că Ariana, “femeia aia stricată“ fusese nebună, altminteri nu se explică felul ciudat în care hotărâse să-l despartă pe băiat de tatăl său, “de bunul, generosul, minunatul “Tery”. Începu să-l asigure de nebunia maică-si chiar şi pe Edward, care avea deja probleme psihice, ce ameninţau să devină din ce în ce mai mari. Gina netezea asprimea hotărârii de a-l interna pe băiat, pe viaţă, într-un spital de boli mintale. Pe vremea aceea, vila Moisescu şi mai ales colecţiile de artă constituiau o miză destul de bună pentru a scăpa de el. Seară după seară Silvia Steriade şi Nora Naum, ambele foste, de voie de nevoie, amantele lui Adamescu, erau solicitate de Gina, să ia parte la decizii, le cerea sfatul, ce măsuri se impuneau, întreba ea cu o ciudată lipsa de măsură, pentru a salva băiatul, doar şi ele erau mame şi  ştiau ce înseamna dacă un copil plângea neconsolat, asta devenise nevroză şi boală curată şi bietul fiu al lui „Tery” şi al acelei criminale, nu trebuia neglijat, conchidea Gina cu un acelaşi straniu aplomb. Curând Silvia începu să sufere cumplit la gândul că Adamescu  îl v-a omorî şi pe Edward, aşa cum îi omorâse pe Patrick şi pe Ariana. Gina pregătea terenul chemându-le pe Silvia şi pe Nora, martore la nevroza băiatului, la disperarea lui fără margini, lovit de dorul maică-si cât şi de groază faţă de Adamescu  care-l pocnea ori de câte ori îl vedea. Adamescu îi ceru Silviei să vină la tribunal să jure că Ariana fusese nebună, de aceea nu mai ştia a cui era băiatul. Dar mai trebuia un martor. Solicitată, Nora Naum refuză spunând că dacă Adamescu  o silea să depună mărturie, o va face, dar împotriva lui. În loc s-o bată pe Nora, el tot pe Gina o stâlcise şi-o torturase cu pasiune, până când ea acceptase să se ducă la Sorin Enoiu cu hotărârea fermă să-l convingă să-i ajute, să mărturisească la proces că Ariana fusese nebună. Gina nimeri însă un moment prost. Pictorul nu era acasă. Gina fusese primită de Diana Enoiu, cea de a doua soţie a lui Sorin. Prima soţie fusese Nora Naum, cu care, dintr-o greşeală, rămăsese căsătorit câţiva ani la rând. În fine, Diana Enoiu, îl iubea teribil pe Sorin şi era plină de ranchiună împotriva Arianei, pe care Enoiu n-o putea uita şi la portretul căreia se uita şi suspina şi-o enerva peste măsură. De la soţia lui Enoiu, Gina aflase mii de amănunte preţioase.

- Sorin a fost şi mai este încă îndrăgostit de ea, dar mă întreb de ce? Uită-te şi tu la portretul ei! O snoabă, o femeie cam dusă. Oricum făcea parte dintr-o lume pe cale de dispariţie. De la Steriade a aflat şi Sorin că populaţiile ce vin vor fi cumplit de vulgare şi rapace, numai rataţi, numai hoţi şi criminali. Sorin îşi arată deznădejdea faţă de urâciunile acestui timp, pictând un tablou cu titlul cel mai sugestiv: Orgia Mutanţilor. Nu-l arată nimănui de teamă să nu i se facă proces de intenţie. Personajele din tablou sunt pitice. Vrei să-l vezi?

- Da, vreau.

            Tabloul, de dimensiuni impresionante, era plin de pitici, bărbaţi şi femei în pielea goală, ele erau surprinse în mişcări obscene, iar ei, în erecţie, alergau după ele să le încalece. Feţele piticilor erau toate la fel şi semănau cu Adamescu, în variante din ce în ce mai sinistre, mutre deosebit de contorsionate, libidinoase, cu capete mari de persoane normale, dar cu trupuri bicisnice şi prinse de pofta împerecherii. Câte trei, patru pitici, călăreau frenetic vreo piticanie de femeie, oribilă, vomitivă ca poziţie. Soţia lui Enoiu făcuse o indiscreţie şi-i arătase Ginei tabloul ascuns de Sorin într-una din camerele pe care le folosea câte o dată drept atelier. Intenţia pictorului era limpede şi dacă doamna Enoiu ar fi ştiut cine îi slujea pictorului ca model, nu i-ar fi pus Ginei sub ochi scena de iad ce îl imortaliza pe minunatul Tery în poziţia unui monstru, multiplicat la infinit, cu penisul în mână. Sorin era probabil plin de ură faţă de Marian Adamescu, dar şi scârbit de epocă, de cultul cacofoniei, a urâtului în formele lui cele mai sinistre, de parcă oamenii nu mai aveau nimic altceva decât un sex flămând ce trebuia hrănit.

-Spune-mi, îi ceru Gina întorcând faţa de la tablou, ţi-a vorbit vreodată Sorin de Ariana Steriade?

- O dată? Doamne! Numai despre Ariana îmi vorbeşte. Chiar şi astăzi, după atâta vreme.

- Şi care-i povestea?

- Ca-n poveste, vorba aia. Sorin se crede singurul vinovat, nu-şi poate ierta că n-a făcut ceva s-o salveze. O cunoştea de tânăr, era îndrăgostit de ea, doctorul Steriade îi logodise, îl îndemna s-o iubească, să se culce cu ea, să nu aştepte convenţionala noapte a nunţii, că nu se supăra dacă o lăsa gravidă, important era ca ei doi să fie fericiţi. Dar Sorin se pierdea cu firea, era prea timid, îl intimida ea, zicea că Ariana era neobişnuit de frumoasă, dar austeră, nu zâmbea şi era limpede că nu-l plăcea, dar îl accepta ca să nu-l supere pe tatăl ei. Sorin nu îndrăznea să fie îndrăzneţ cu ea, deşi avea toată libertatea, numai că Ariana nu suporta nici măcar un sărut inocent pe obraz. Asta durase ceva timp. Şi pe urmă, deşi aştepta să se însoare cu ea, s-a trezit că Ariana a venit de la Praga cu un pianist american după ea, un tip care o voia de nevastă şi partea tragică era că şi ea îl voia şi-l voia într-atât de fără măsură că nu mai aşteptase binecuvântarea nunţii. Ce să-ţi spun? De Sorin uitase cu totul. Cum să-ţi spun că autorităţile nu vedeau cu ochi buni entuziasmul fetei. Cum să-ţi spun că securiştii care-l urau pe doctorul Steriade, au făcut ceva înfiorător, l-au zdrobit pe doctor şi-au nimicit-o şi pe fată, căsătorind-o formal cu Adamescu. Vreau să-ţi spun că l-am suspectat pe Sorin că ficţionează şi i-am verificat istoria cu Silvia Steriade. Ea mi-a confirmat spusele lui Sorin. Adamescu a fost călăul Arianei, cel mai nemilos cu putinţă. Când s-a schimbat garda dictatorilor şi iubitului Arianei, acel legendar Patrick, i s-a îngăduit să vină la Bucureşti, Adamescu a orchestrat, cu securiştii lui oribili, cea mai cruntă conspiraţie, nu te supăra, dar Adamescu a fost mereu suspectat c-ar fi securist. Silvia mi-a povestit cum Adamescu a reuşit să împiedice timp de trei ani divorţul pe care Ariana îl intentase din 1965. Abia în 1967, toamna târziu, s-a dat sentinţa de divorţ, imaginează-ţi, din vina Arianei, motiv pentru care minorul Edward a fost încredinţat tatălui, adică lui Adamescu. Or Edward era copilul lui Patrick. Silvia zice că Edward seamănă cu Patrick ca două picături de apă. Clar, limpede, Ariana deşi măritată legal cu Patrick, nu putea pleca fără băiatul ei. Adamescu i-a spus Silviei că deşi Ariana divorţase de el, era încă amanta lui, că se măritase legal cu Patrick doar pentru bani, dar acum se culca cu dânsul şi-l adora şi lui i se făcea milă de ea şi-i administra câte o partidă sănătoasă de sex. Că se vedea de la o poştă că Ariana nu era regulată ca lumea, că muzicianul ăla nu era bun de nimic. Îţi închipui ce furioasă şi jignită era Silvia, că şi ea era moartă după american. Moartă, da, topită după Patrick, dar noaptea se regula până-i venea rău cu…

- Cu cine?

- Cu drăguţul tău soţ, dragă, cu nimeni altul.

- Silvia!!! Cu Tery?!!

- Tery? Dumnezeule mare, da!

- Nu se poate!

- Nu ? De ce ? Ce-i împiedica? Doctorul plecase de acasă de teamă să nu-l omoare pe Adamescu, că monstrul umbla s-o violeze pe Ariana şi biata de ea, tremura de spaimă şi de scârbă, făcuse un fel de psihoză, i se părea că toată casa puţea ca o drogherie ambulantă, din pricina apei de colonie folosită de Adamescu, ca o duhoare identificabilă.

- Acum înţeleg ura lui Tery pentru Steriade. L-au umilit dragă, s-au crezut mai buni ca el, dar să stii, Tery miroase bine şi-i un adevărat bărbat. Ce drept avea Ariana să râdă de el? Şi pe urmă, copilul era al lui. Se culca cu toţi, dar făcea pe sfânta.

- Crezi ce vrei, puţin îmi pasă. Nu mă bag. Dacă Sorin vrea să vină martor, eu nu-l voi opri. Nu vreau să-l cunosc pe soţul tău. N-are decât să-l fiarbă-n ulei pe copilul Arianei şi să-l mănânce aşa cum fac canibalii cu duşmanii lor.

            De la doamna Enoiu, tot mai înfricoşată, Gina se trezi în vizită la Delia Protopopescu, fostă colegă cu Ariana şi chiar mai mult, martoră a aventurii ei, de la Praga. Una dintre cele trei concurente fusese Delia. Ani mulţi mai târziu, în 1978, Delia era măritată cu Mihai Protopopescu şi angajata orchestrei simfonice. Avea nevoie de un statut social fără pată pentru a beneficia de paşaport şi a putea călători în Occident. Nu avea nici un motiv să-l înfurie pe Adamescu, Ariana murise şi adevărul, credea ea, nu-l mai putea salva pe Edward. Delia era convinsă că Adamescu îl va omorî fiindcă nu era fiul lui şi prea era împătimit de vila Arianei şi de bunurile din interior. La întrebarea Ginei, dacă o cunoscuse pe Ariana şi-i putea spune câte ceva, Delia îi răspunse că da, o cunoscuse pe Ariana cu multă vreme în urmă, la clasa de pian a Melaniei Voiculescu. Nu ştia s-o descrie, n-avea cuvinte potrivite pentru felul cum era, cum arăta sau forma ochilor ei, sau felul cum se mişca aproape coregrafic, sau nuanţa glasului ei. O asigură însă pe Gina că:

- N-am văzut o femeie mai frumoasă, un chip mai serafic, nişte ochi mai frumos puşi pe faţa cuiva, de o formă minunată, niţel oblici, şi părul ei lung, bogat, voluminos. Nu ştiu dacă, în fond, Ariana era frumoasă ca o femeie sex bombă, deşi era probabil, dar asta numai bărbaţii o puteau spune, doar ei aveau calitatea să aprecieze. Pe lângă ochii ei minunaţi, mai avea ceva în plus, un mister, un farmec ce făcea din ea o prezenţă încântătoare. Nu avea aerul unei cochete deşi era mereu cumplit de elegantă. Orice punea pe ea căpăta personalitate, strălucire, stil, se putea vorbi că avea un stil cumva retro, care-o prindea, o făcea să semene cu principesele din filmele de epocă. Avea un fel aparte de a fi distantă, părea arogantă, dar nu era, se temea  de lume. De la Ariana, femeia care tocmai a murit, pe care Mişu, soţul meu, încă o iubeşte prosteşte, ca un idiot hipnotizat, da, dar de la Ariana am învăţat să nu judec pe alţii înainte de a mă judeca pe mine. Ariana învăţase să-i evite pe cei pe care nu-i înţelegea, se proteja, gândind că existau câteva persoane pentru care merita să trăiască, să lupte pentru fiecare an din viaţă. Îmi amintesc înfiorată că în micul nostru cerc de la Conservator, Ariana a apărut ca o vedetă. Venea însoţită de faima celei care câştigase câteva concursuri de muzică şi era cea despre care Melania Voiculescu nu înceta să spună că era eleva ei cea mai bună dintre cele mai bune. Adevărul era că Ariana era inegală. Ori se încumeta să interpreteze partituri uriaşe, zicând că trebuia să le stăpâneşti bine pe cele grele înainte de a te lăsa încântat de cele uşoare şi, printr-o concentrare de voinţă, reuşea imposibilul, ori claca pe teme simple pe care şi un începător într-ale pianului le biruia. Şi pe urmă Praga, un eşec pentru carieră, dar un alt gen de trofeu cam înfricoşător. Nimeni nu bârfea, nu îndrăznea să afirme ceva sigur. Celebritatea pianistului Patrick Campbell vorbea de la sine, depăşea chiar şi marea tăcere impusă la Bucureşti. Patrick venise aici, da, dar nu pentru concerte, venise pentru că se îndrăgostise de Ariana şi voia să se însoare cu ea. Se spunea, sotto voce, şi se şi vedea că erau nebuni unul după altul şi mai ales făceau o pereche superbă. Curând s-a aflat cum că lucrurile nu stăteau tocmai roz, că nu li se dăduse aprobarea, nu se puteau căsători, oricum, se zicea că în ziua când primise răspunsul negativ la cererea ei de căsătorie, de supărare Ariana îşi sfâşiase rochia şi alergase pe stradă goală puşcă şi că miliţienii ar fi dus-o la Miliţie. Poate că lucrurile se petrecuseră altfel, dar pe seama Arianei ficţionau şi cei care ţineau la ea şi cei cărora le-ar fi plăcut s-o vadă cu botul în ţărână. Indiferent de toate, un lucru nu se prea lega. Dacă Patrick o părăsise, aşa cum se spunea, de ce revenise la ea, şi apoi, de ce tot misterul legat de motivele pentru care se răzgândise. Totuşi ceva se va fi petrecut între Ariana şi Patrick, probabil din pricina lui Adamescu. Şi deşi Adamescu  spunea că el e soţul Arianei, nimeni nu-l credea, părea ceva destul de aiurea, oricum. Scuză-mă, Gina, te rog, nu te supăra, dar Adamescu e ca un ţigan primitiv despre care se ştie că-i rău, sinistru chiar, şi şi-a pus în gând să scape de Edward.

            - Nu-i adevărat, se grăbi Gina să-l apere, deşi aflase din experienţă cât de sinistru era, e un bărbat hotărât şi ce anume a făcut-o pe Ariana să declare că Edward nu-i copilul lui, când Marian adoră baiatul. Cum a reuşit să trimită aşa scrisori cumplite la familia Campbell, fiind încă în viaţă şi culmea, cu perspectiva de a mai trăi mult şi bine? Nu înţeleg cum a putut s-o facă chiar sub nasul lui Marian?

- Se mutase înapoi, în casa tatălui ei. Steriade o apăra ca un Cerber. Iubirea de mamă, convingerea că Adamescu îl va omorî pe Edward, dacă ei i se va întâmpla ceva. Oricum după moartea lui Patrick, nu că n-a mai vrut să trăiască, părerea mea e că n-a mai putut. Sunt convinsă că şocul suferit la moartea lui Patrick a ucis-o.

            Timpul, fie că se oglindea în fapte bune sau rele, nu stătea în loc, trecea şi încă prea repede. Deşi dese, termenele de judecată, la fel ca în timpul divorţului, se amânau sine die, spre disperarea avocaţilor americani care nu mai pricepeau nimic. La una din întâlnirile de la tribunal, Gina le văzu prezente pe Delia Protopopescu şi apoi pe Nora Naum. Mai toţi cei chemaţi ca martori în favoarea familiei Campbell, îl luau în braţe pe nu ştiu, sau  nu-mi amintesc. Steriade se afla din nou într-un sanatoriu din Elveţia, chinuit de stări de anxietate şi depresive, iar Silvia trecea dintr-o disperare mai suportabilă în una de nesuportat. Îşi petrecea tot mai mult timp în compania Lucreţiei, bea cu ea vodcă şi deplângea moartea Arianei, ceva atât de fără măsură c-o făcea să se lepede de Dumnezeu. Chemată să depună mărturie, susţinu cu îndărătnicie, că Edward era fiul lui Patrick Campbell, chiar când Horia Pavelescu, avocatul lui Adamescu, începu s-o ridiculizeze cu întrebări derizorii, gen nu cumva ai stat ascunsă sub patul lor, ea nu se intimidă, spuse cu hotărâre adevărul. Mai pe urmă Adamescu o vizită pe Silvia de mai multe ori asigurând-o că dacă se lupta cu el, se putea socoti deja moartă şi putrezită. De supărare Silvia începu să-şi domolească crizele de conştiinţă cu doze mari de vodcă. Împreună cu Lucreţia, se învârteau năuce prin imensa locuinţă în aşteptarea unor zile mai bune şi plângeau, bete moarte, nu de mila celor morţi, îşi plângeau lor însele de milă.

            Înfricoşată de moarte, Gina dori să fugă de la Adamescu, să scape de el. Nu izbuti. Procesul cu Campbell se sfârşi în favoarea lui Adamescu şi în calitate de părinte şi de tutore, continua să ocupe vila Moisescu. La  scurtă vreme însă se reveni asupra sentinţei, procesul se rejudecase la Curtea Supremă şi Edward fusese încredinţat bunicilor Campbell, care-l şi adoptaseră. Gina şi Adamescu trebuiră să părăsească vila Moisescu şi să se mute într-un apartament din Calea Moşilor.

An după an, viaţa Ginei deveni cel mai inexplicabil calvar. Îl ura de moarte. Îşi provoca avort după avort, de frică să mai aibă vreun alt copil cu el. Pe Florin îl dăduse mamei sale să-l crească pentru ca ea să-şi termine facultatea şi să aibă o slujbă. Oriunde se ascundea, Adamescu o găsea, o obliga să se culce cu el şi o aducea înapoi acasă. În vara lui 1981, absolvi facultatea şi fugi din Bucureşti, hotărâtă să scape de el. Dar până toamna el o găsi şi, contrar altor dăţi, o aduse la Bucureşti, o legă de pat cu curele şi-o biciui până o acoperi de sânge. Viaţa Ginei semăna cu a ocnaşilor. Adamescu mai voia un copil, o fată, zicea că-şi dorea o fetiţă mică şi frumoasă. Gina, după numeroasele avorturi provocate  nu mai putea păstra sarcinile. Avorta spontan. Adamescu se decise să înfieze o fetiţă şi într-o seară o aduse acasă. Îi puse numele Suzana. După câteva scandaluri, mama Ginei plecă împreună cu cei doi copii în provincie. După vreo trei ani, Adamescu se îmblânzi oarecum dintr-o stranie  adoraţie pentru micuţa Suzana. Îi era dor de copilă, o voia lângă el şi-atunci o toleră şi pe soacră în casă. N-o mai schingiuia prea tare pe Gina. O bătea la fel de des, la fel de crâncen, dar cu orecare grijă să nu-i lase urme. În toamna lui 1989, mama Ginei muri. Jalea copiilor, a Suzanei mai ales, deveni nemărginită. Curând însă Adamescu, tăticul, începu să o consoleze pe fetiţă, o mângâie şi luă locul bunicuţei. Gina nu văzu nimic rău în dragostea lui pentru copilă. Era convinsă de monstruozitatea lui, de neputinţa ei de a-l părăsi, dar nici în cel mai sever coşmar nu şi-ar fi îngăduit să-l creadă în stare de o atât de primitivă cruzime, de o atât de grea fărădelege, ca siluirea unui copil.

            Când Adamescu o luă pe Suzana prima dată în patul lui, fata avea doisprezece ani. Se întâmplase într-o noapte de iarnă după ce el o bătuse pe Gina şi-o lăsase pe cimentul din baie. Suzana şi Florin se strângeau în braţe, în patul Suzanei, îmbărbătându-se reciproc, convinşi că de data asta, Adamescu reuşise s-o omoare pe mama lor. Atunci el intrase în cameră, izbise uşa de perete, îl izbise apoi pe Florin în cap cu un pumn şi pe urmă îl prinse ca pe un pisoi şi-l aruncase pe coridor. Suzana tremura ca frunza de plop. Groaza ei stârni în Adamescu dorinţa. O ridică în braţe, îşi lipi buzele de gura ei, o sărută înăbuşind-o. O duse în camera lui, o culcă şi se culcă peste ea. Suzana leşinase, motiv pentru care n-o deflorase, o trezise doar din leşin şi-o învăţase să facă sex oral. Preţ de trei ani, o convinse că trebuia să se culce cu el, că toate fetele erau amantele perfecte ale tăticilor lor, înainte de a se mărita. Prin urmare, de două ori pe săptămână, Adamescu aştepta ca Gina să adoarmă după ce-i punea un somnifer puternic în mâncarea de seară, apoi se strecura în patul Suzanei şi-o chinuia până dimineaţa. O deflorase în chiar ziua când fata împlinise patrusprezece ani. Se dusese după ea la liceu, o luase de la ultimile ore şi-o dusese acasă. Pe atunci mai locuiau încă în apartamentul din Calea Moşilor. Îndată ce urcară în apartament, Adamescu îi smulse bluza, îi dezgoli sânii şi începu s-o sărute. Suzana era atât de speriată încât începuse să tremure şi să ţipe. Afară se pornise o furtună cumplită. Cerul se înegrise, iar fulgerele păreau că prevesteau ruperea norilor şi sfârşitul lumii. Tatăl o ridică atunci în braţe şi-i şopti că venise vremea să-i facă un cadou frumos, s-o facă femeie, să o pregătească să afle cum era când intra în ea un bărbat. Ţipetele ei disperate, “tăticule, nu-mi face asta,” se pierduseră în tunetele cerului. Cum ea se zbatea el o pocni de câteva ori şi ea se domoli. După prima penetrare violentă sângele îi ajunsese pe coapse. Dar tatăl o dori încă o dată şi încă odată ambiţionându-se s-o facă să-i placă.  Suzana se crispă toată şi el o lovi zadarnic. În nopţile ce urmară, ca s-o facă să participe, recurse la cocaină. Îi dădu o porţie zdravănă şi fata deveni cooperantă şi mai degrabă adormită îl lasă să facă tot ce voia cu ea. După teribila aventură, îi ceru să nu vorbească niciodată cu nimeni, că acesta era secretul lor cel mai dulce. De teama bătăilor, Suzana tăcu mâlc. Ştia că tatăl ei ar fi sfâşiat-o în bucăţi, dacă îi spunea ceva mamei.

            Adamescu venea la fiica lui în puterea nopţii, după ce Florin şi Gina adormeau. O trezea din somn, dar ca să nu ţipe, înainte chiar de a fi conştientă, îi acoperea gura cu palma şi-o făcea să se zvârcolească. O culca pe vreo masă şi-o viola. Suzana începu să creadă că aşa trebuia să fie. Îi era o scârbă imensă de taică-său şi se gândea că trebuia să-l omoare.

Dintre toate femeile avute de-a lungul anilor, şi avusese multe, nici una nu i se cuibărise în memorie, în simţuri, în inimă aşa cum i se întâmplă cu Suzana, fiica sa. Ea devenise pentru el un fel de divinitate, în care s-ar fi dizolvat fericit ca să scape de torturantul gând că ea îl va părăsi, că într-o bună zi va fugi de la el cu altul. Până la Suzana, cunoscuse desfătări dintre cele mai ciudate şi mai perverse, dar Suzana era ca un balsam pentru inima lui. După ce o deflorase şi trăise cu ea, abia dacă îşi mai amintea de vreo altă femeie, dacă îi mai plăcuse vreo una, dacă mai trăise vreodată ceva atât de intens, cum trăia cu Suzana. Îndată ce Gina şi Florin adormeau el se strecura lângă Suzana în aşternut, o lua în braţe şi-o săruta ore în şir, o mângâia şi pretindea că numai aşa o învăţa toate secretele prin care o femeie putea să provoace extazul unui bărbat.

            În noaptea de opt spre nouă februarie, 2006, Adamescu avu un coşmar. Se trezi în zori, pe la patru, cam la aceeaşi oră la care se trezi şi doctorul Steriade. În apele coşmarului Adamescu era zguduit de un univers confuz. Vedea cum Suzana murea într-o baltă de sânge. Scăpă un ţipăt, sări din pat şi, bolnav de frică, alergă în camera ei. Ea era în pat şi el suspină revenindu-şi. Fata dormea adâncită în somn. O privi îndelung cum respira, bucurându-se de un somn sănătos. Se strecură în pat lângă ea, încet să n-o trezească. Dar Suzana tresări şi se trezi, dori însă aprig să readoarmă. Strânse pleoapele mormăind: lasă-mă, mi-e somn. Când ea se opunea, Adamescu simţea cea mai intensă dorinţă de a o pătrunde, singurul moment când trăia certitudinea c-o stăpânea cu totul, că ea se afla în puterea lui, că viaţa ei depindea de el. Îi trase pijamaua şi-şi lipi buzele umede de sânii ei. Începu s-o sărute peste tot, fata scâncea, voia să doarmă, dar iubitorul şi pătimaşul ei părinte, o dorea cu sălbăticie şi n-o lăsa din braţe. O chinui îndelung, în diverse poziţii învăţate mai de curând din filmele pornografice. Din pricina coşmarului care-l adusese ceva mai devreme decât de obicei în patul Suzanei, el n-o mai lăsa din braţe, rămase lângă ea şi moleşit de plăcere şi fericire, adormi cu ea în braţe. Cum de cu seară Suzana o rugase pe maică-sa s-o trezească, dacă nu apărea în bucătărie, până la şapte, fiindcă avea de mers la un interviu pentru o slujbă, Gina îşi făcu datoria, intră în dormitorul fetei şi, după câteva momente de muţenie, scăpă un urlet prelung, cu adevărat înfiorător care zgudui vila Moisescu. Adamescu se trezi, vru s-o pocnească, dar nu mai avu timp. Urletul Ginei se frânse brusc şi ea se prăbuşi grămadă pe covor. Cândva, Gina fusese o femeie foarte frumoasă, azi însă era cam grasă pentru statura-i mică. Şocul descoperirii o îmbrânci pe Gina  în adâncul morţii, îi provocă infarctul şi totodată moartea. Suzana sări din pat şi-o scutură cu convingerea că nu murise totuşi. Dar Gina murise. S-a întâmplat în 9 februarie 2006. Nu împlinise încă 44 de ani. Vila Moisescu se umplu de plânsul Suzanei. Adamescu se aplecă peste Gina să-i controleze starea. Din primul moment simţi o bucurie extatică. Nu şi-o exterioriză decât o clipă. Se temea că Suzana îşi va da seama de motivul extazului său.

            - A leşinat, doar, fugi şi cheamă salvarea!

            Florin se trezi şi el. Vru să ştie ce se întâmpla, dar nici Suzana, nici tatăl său nu păreau dornici să-l informeze.