Superba zi de mâine, fragment din roman

Nimic nu distrugea mai temeinic un popor, spunea Britton, decât batjocura de a fi sub călcâiul celor mai josnice lepădături. Umilirea popoarelor, ridiculizarea demnităţii popoarelor, transformarea gloatelor în călăi anonimi, fusese ţinta celor ce lucrau la eliminarea identităţii naţiunilor. Forţe invincibile priveau fix spre o omenire preschimbată în turmă fără Dumnezeu, fără speranţă. Gellu se uita la Briton şi, poate printr-o bizară asociere de idei, îşi amintea de ultima zi petrecută cu tatăl său, la hotelul Scribe, din Paris. AmedeoCortez o rugase pe Eleonora Duca, invitată la dejun tocmai în acest scop, să-i vorbească despre Henriette.

Eleonora Duca o cunoscuse bine, fusese în relaţii de vizită cu familia Vlădescu. Spuse mai întâi că  nu-şi dădea seama dacă Henriette fusese realmente frumoasă, poate că nici nu fusese într-adevăr o frumuseţe, dar avea ceva care atrăgea privirile ca un magnet, părea senzuală, avea un trup expresiv, cu forme obraznice, săreau în ochi în ciuda îmbrăcăminţii ei care încerca să mascheze rotunjimile, bustul generos, picioarele lungi şi perfecte. Din pricina felului cum arăta nu părea cochetă, deşi era una dintre cele mai elegante femei. Orice ar fi făcut o prindea, avea un stil al ei, o alură care-o distingea de restul lumii şi poate că în asta consta farmecul ei, fiindcă, da, poate nu era frumoasă după tipic, dar avea mult farmec, era o prezenţă ravisantă. Nici măcar nu încuraja bărbaţii, nu-i lua în seamă şi totuşi bărbaţii erau nebuni după ea şi înnebuneau şi mai tare în faţa răcelii ei, un fel aparte de a fi distantă, n-ar fi putut spune că era arogantă, nu, dar nici accesibilă, prietenoasă nu, vai, nu. Îşi amintea că în micul lor cerc, când Henriette îşi făcuse apariţia în lume, cum se zice, făcuse valuri uriaşe. Avea şaptesprezece ani şi tocmai se întorsese de la un pension, un liceu de fete din Germania, unde erau admise numai fetele nobilimii germane, cu nesfârşite titluri princiare. Mircea Vlădescu, tatăl ei, se prevalase probabil de descendenţa Aglaiei. Un an, sau doi mai târziu, Henriette se măritase cu prinţul Mavrody, dar mariajul lor n-a ţinut şi-aici a fost ceva de neînţeles, în ciuda splendorii ei şi-a averii pe care Vlădescu i-o pusese ginerelui său, Mavrody, la picioare, după nici doi ani, Mavrody a fugit la Paris şi-a lăsat-o pe ea să ceară divorţul. Curios, nu-i aşa, bărbaţii roiau în jurul ei, dar n-aveau curajul să se însoare cu ea, după ce se aflase că Mavrody plecase pentru că nu mai putuse efectiv îndura s-o privească doar, pretinzând firesc drepturi de soţ, refuzate însă de Henriette cu o îndărătnicie care-l făcuse să renunţe, în cele din urmă. Presa de scandal a delirat destulă vreme pe tema asta. N-a existat bărbat care s-o vadă pe Henriette şi să nu se gândească la căsătorie, dar numai unul a mai avut curajul să se aventureze, după experienţa lui Mavrody, un tip interesant, fără istorie, militar de carieră, care fusese scurtă vreme şeful gărzii la Palat, Iuliu Bălănescu. Imediat după nuntă mirii plecară la Veneţia, să-şi petreacă luna de miere. La numai câteva zile după plecarea lor, Vlădescu primi telegrama care-l chema la Veneţia. Vestea căzu peste el ca un fulger. Mirele se împuşcase în cap sub ochii miresei.

          De teama scandalurilor de presă, Vlădescu o duse pe mult iubita lui fiică într-o călătorie în jurul lumii, iar la întoarcere izbucnise războiul şi nimeni nu mai punea atât de mare preţ pe aventurile Henriettei. Oricum ea îşi revenise şi se măritase din nou, se găsise un bărbat şters şi inofensiv ca ŞerbanCortez, care se încumetase să se însoare cu ea. Deşi Vlădescu, persoană publică, ministru în slujba mareşalului, dorea ca Henriette să nu mai treacă prin vreo experienţă traumatizantă, ea nu l-a ascultat şi nunta s-a făcut. Dacă Şerban a iubit-o sau nu, după părerea Eleonorei, era ceva greu de ştiut. De data asta, în plin război, cu graniţele ţării închise, lumea nu mai bârfea chiar cu atâta patimă, nu se mai spălau public rufele murdare. Vlădescu îşi răsfăţa ginerele, i-a cumpărat vila maură de la Şosea, i-a dăruit apoi primului născut, Valentin, un bol de argint plin cu cocoşei de aur. Poate că tocmai ştersul şi delicatul ŞerbanCortez reuşise cumva să ajungă la inima Henriettei, s-o smulgă din lumea iluziilor ei mereu spulberate, să-i ofere bucuria maternităţii, a familiei.  Indiferent de câte se spuseseră, sau se crezuseră despre Henriette, ea şi Şerban fuseseră nedespărţiţi până la data cumplitei lor arestări. Ultimele lucruri despre cuplulCortez, Eleonora le aflase de la norocosul Cambrea care ajunsese la Istanbul ascuns în cala unui vapor.

          Ascultând-o, AmedeoCortez se gândea atunci la demonul urcat în lume din lumea lumpenilor generaţi de mahalaua Bucureştiului; la demonul care se întrupase în Groapă, lăsându-i fiului său Gellu o grea moştenire.

          Zece ani mai târziu, după mai multe întrevederi cu persoane importante, factori de decizie, GelluCortez era numit consilier economic la ambasada Angliei din Bucureşti. De data asta, la întrebarea lui Britton: Ai un plan? răspunse: Da, am. Şi tu vii cu mine.

          - Vin!

          - Şi încă mai ai ceva de făcut.

          - Ce???

          - Toate la timpul lor.

          GelluCortez, cetăţean britanic, diplomat, trăia la Londra de multă vreme, dar mai avea o reşedinţă la Paris şi alta la Florenţa. Venit la Bucureşti în calitate de diplomat, se întâlnea destul de des cu profesorul Grigore Otescu, marele orientalist, academician, savantul în domeniu cu cea mai impresionantă carte de vizită. Cum Radu Hariton era mâna dreaptă a lui Otescu, într-o împrejurare i l-a prezentat lui Gellu, cu precizarea expresă că, dacă ar avea vreo problemă şi nu l-ar găsi pe el, în absenţa lui avea libertatea să rezolve toate urgenţele cu Radu. În timp, între Radu şi Gellu, în ciuda diferenţei de vârstă şi a opreliştilor de tip comunist, se cimentă  o relaţie dintre cele mai agreabile, cu devoţiuni şi dovezi de loialitate mişcătoare. Gellu dori să cunoască familia lui Radu şi astfel, o cunoscu pe Marta Hariton, fostăCortez, soţia lui Radu, apoi pe Valentin şi pe Voichiţa, respectiv cumnatul şi cumnata lui Radu. Nu-i sigur că Gellu a văzut chiar imediat în Valentin şi Marta pe copiii fratelui său Şerban, n-a crezut până n-a făcut ample cercetări şi n-a găsit dovezile legale, dacă se poate spune aşa, căci pe cele spirituale le putea accepta mai uşor. Văzându-l pe Valentin, îl izbise din primul moment asemănarea lui cu Amedeo.

Curând Gellu avu în faţă toate documentele care atestau identitatea lui Valentin şi-a Martei. Era în toamna lui ’74.  Secretarul ambasadei Marii Britanii la Bucureşti îi puse în faţă toate actele doveditoare. Erau adunate de specialişti în servicii secrete, Gellu a plâns, el care nici nu ştia ce-i plânsul. Lor însă, lui Valentin şi Martei, nu le-a spus multă vreme adevărul. Dar începând de la acea dată, de câte ori venea la Bucureşti, nu pleca până nu-i vedea, iar după ce se născuse Noni, începuse să caute o cale prin care să-i scoată din România, fără să-i tulbure din rosturile lor cu dezvăluiri inutile. Se desprindea însă din ce în ce mai greu de micuţul Noni. O certa pe Izabela ca un bunic sfătos, nu era bine, zicea, să-l lase pe băiat să se joace cu păpuşile, devenea superficial şi, în genere, nu era bine să-i arate o atât de nemărginită iubire. Mai târziu, în viaţă, va căuta aceeaşi iubire totală, necondiţionată şi cum n-o va găsi, se va revolta şi împotriva vieţii şi a iubirii. Nu se putea stăpâni, recunoştea Voichiţa, Noni era soarele, aerul, sufletul ei.

          Valentin şi Izabela Cortez erau oameni cu multă dragoste pentru cultură, pentru semeni, cultivând în ei şi în elevii lor ideea că, prin educaţie şi învăţătură, fiinţa umană avea acces la marea taină a lui Dumnezeu, altminteri de ce ar mai fi lăsat Dumnezeu ştiinţa pe pământ dacă n-ar fi fost o cale de cunoaştere a unei mari părţi din secretul Creaţiei. Valentin era genul de om învăţat, pătruns de credinţa că în univers mai important era ceea ce nu se vedea, ba şi mai mult, avea certitudinea că, într-o bună zi, se va dovedi cu armele ştiinţei că Dumnezeu făcuse lumea şi o păstorea după un Plan care se dezvăluia numai celor aleşi. În inima lui socotea ateismul, pozitivismul, materialismul exacerbat canale prin care răul se extindea ca un cancer pe toată suprafaţa pământului. Răul, teoretiza el, era o emanaţie şi un accesoriu ineluctabil al chiar sfintei existenţe a lui Dumnezeu, de aceea păcatul nu avea o existenţă în sine. Pofta de păcat însemna pofta de profanare a virtuţii fără de care n-ar avea din ce izvorî. Cu alte cuvinte, păcatul consta din folosirea libertăţii pe care Dumnezeu trebuise să o acorde celui rupt din Sine, împotriva sfinţeniei, iar pietatea şi virtutea însemnau folosirea pe căile binelui a libertăţii. Solemn, sobru, Valentin, pedagog înnăscut, nu lăsa educaţia religioasă a adoratului său copil la voia soartei. Îl pisa, vorba Izabelei, mărunt, mărunt, cu discursuri despre libertate, cât de cumplit de importantă era libertatea pe care Dumnezeu a dat-o omului, preferând să-i lase, atât pe oameni cât şi pe îngeri, expuşi păcatului, decât să-i lipsească de libertate. Ar fi mers şi mai departe şi dacă nu i-ar fi fost frică de posibilele consecinţe i-ar fi vorbit fiului şi de marea crimă pe care o săvârşeau necontenit comuniştii, sfidând voinţa lui Dumnezeu, răpind fiinţelor omeneşti liberul arbitru, transformându-i în turme aproape animalice, pentru că, nu-i aşa, un om care nu gândeşte câtuşi de puţin la sensul vieţii lui în lume, decade automat din condiţia umană, se tâmpeşte, ajunge o simplă unealtă. Copilul rostea, privindu-şi părintele cu ochi inocenţi: libertate. Cuvântul suna destul de straniu în gura lui mică şi frumoasă; lui Valentin i se punea un nod de lacrimi în piept şi fugea atunci în birou, se aşeza la lucru pornind iarăşi şi iarăşi în căutarea absolutului, a dimensiunilor ce trebuiau să existe dincolo de frontiera dimensiunii a patra, lumea de dincolo, paralelă cu cea de aici. Căuta certitudini transmiţând fiului său, poate telepatic, sau mai degrabă prin forţa ADN-ului, aceeaşi irepresibilă dorinţă de a găsi Inteligenţa Supremă, absolutul. Izabela era cu mult mai cuminte, mai înţeleaptă, dacă se poate spune aşa, se mulţumea să-l adore, să-l îngrijească să-l ştie sănătos şi puternic.

Străbunii lui Noni-Gabriel-AmedeoCortez fuseseră exterminaţi de regimul comunist. Valentin uitase şi iertase. Marta nu. Ea visa la ziua dreptăţii, care trebuia să vină, de îndată ce în univers totul lucra pe principiul după faptă şi răsplată. Marta nu spunea niciodată adevărul despre nimeni, dar mai ales despre maică-sa, pe care o adorase şi la moartea ei, voise să moară şi ea. Se culcase peste trupul ei îngheţat şi minute în şir strigase, mămico, nu mă lăsa, nu mă părăsi, mămico, vino înapoi să vezi cât sunt de disperată. Vlădescu trebuise s-o smulgă de lângă mama ei moartă şi să fugă încotro văzuse cu ochii de frica torţionarului Groapă.

Ani buni mai târziu, se aflase, cum toate se aflau pe lumea asta, că prinţul Mavrody, primul soţ al Henriettei lăsase şi el un jurnal păstrat de sora lui, stabilită de multă vreme la Paris, jurnal în care scria că o prinsese pe Henriette de nenumărate ori  înşelându-l cu alţi bărbaţi, ceea ce devenise intolerabil. Dar asta nu însemna că încetase s-o iubească, o iubea şi considera că era una dintre cele mai frumoase femei văzute vreodată. Pe ŞerbanCortez nu-l înşelase, mai mult chiar  îi făcuse doi copii, ceea ce, din punctul ei de vedere, era o jertfă supremă. Mai erau şi alţi bărbaţi care credeau că Henriette fusese rarisim de frumoasă. Marta nu putea uita chinul maică-si. Aproape în fiecare noapte era bătută şi violată şi unori dimineaţa avea faţa plină de vânătăi. Viaţa lor cu Traian Groapă fusese cel mai chinuitor iad şi atunci când Henriette murise, Vlădescu jurase în faţa lor şi-a lui Dumnezeu că-i va răzbuna moartea. Dar nu mai apucase. În locul lui o făcuse destinul.

Fragment din romanul MANA PROVIDENŢEI

                                       INOCENŢA PRESCHIMBATĂ ÎN CUNOAŞTERE ŞI prin cunoaştere în  sfinţenie din iubire faţă de Dumnezeu, într-aceasta consta misterul şi ideea de mutaţie a rasei, gândea Paul aflat singur în bucătăria casei sale, în jur de ora nouă, dornic să mănânce ceva. Din iubire faţă de Dumnezeu care era adevăr, libertate, sfinţenie, alfa şi omega şi mai era şi mirajul, fantasma, Fata Morgana către care oamenii, pelerini în deşert, întindeau mâinile torturaţi de boală, de sărăcie, de singurătate. Cât de nemărginită trebuie să fi fost supărarea lui Dumnezeu dacă l-a alungat pe Adam, cel rupt din Sine, în pustiul arid şi fierbinte al sclaviei? Imaginea îi dădu fiori, îl făcu să strângă din umeri cutremurat de spaimă.

            Fusese la Paris. Revenise acasă de numai o săptămână. Se simţea aiurea, străin şi singur. Boala, singurătatea (neiubirea) şi sărăcia, tot ce era  mai rău în viaţă, transforma fiinţele omeneşti în sclavi şi slujitori ai infernului sclaviei. Boala, neiubirea şi sărăcia se înălţau în faţa ochilor lui Paul înspăimântându-l de moarte. Tania îl părăsise. Nu vreau să fiu bolnav, nu vreau să fiu neiubit, nu vreau să fiu sărac, striga sufletul său din temniţa prezentului. Nu vreau să fiu sclavul bolilor, al foamei, al mizeriei. Vreau să fiu liber, sănătos, iubit şi bogat. Înfrigurat, îngrozit, se întreba întruna: cu ce-am greşit, Doamne, de ce sunt atât de nefericit şi atât de singur?

            Dimineaţa foamea îi provoca dureri ulceroase. Chinuit de suferinţă, singur în bucătăria luminoasă îşi zicea c-ar fi fericit dac-ar avea acum la micul dejun un biftec uns cu puţin unt, presărat cu mărar tocat mărunt. Mărarul conţinea fier, bun pentru sânge. Aşa credeau medicii. Mai zilele trecute, se lamentase în faţa lui Dan că-i era atât de dor de Clara, încât îi venea să se arunce în faţa trenului, să scape de toate. 

            În frigider găsi numai o bucată de ficat cumpărată de Dan. În absenţa nevestei, Dan se oferi să-i fie de ajutor, să-i cumpere una şi alta, de-ale gurii. În realitate nu se pricepea la nimic, ba mai şi încurca totul într-un chip mizerabil.

            Tania, a doua fostă soţie neiubită, îşi luase lumea în cap, după ce, mai înainte, îi reproşase lui Paul c-o înşelase. Plecase de la el, căutase un aer mai bun, nepoluat. Bucureştiul, pe zi ce trecea, devenea un cuptor încins, o catastrofă, regat al gunoaielor, loc neprielnic vieţii, în general, şi femeilor în particular.

            Nimic pozitiv, mângâietor nu-i venea în minte. Noxele, susţineau savanţi, contribuiau la idiotizarea indivizilor. Vremuri urâte, infernale veneau, dăinuiau, se eternizau. Începea să-i creadă pe esoteriştii de teapa lui Oreste, susţinătorii fervenţi ai sfârşitului lumii. Oreste presupunea că ritualurile naziste au reuşit să deschidă porţile iadului rămase de atunci deschise. Explica pe îndelete cum după cataclismul din deşertul Gobi deţinătorii cunoaşterii, adevăraţii stăpâni ai lumii, s-au aşezat într-un imens sistem de caverne de sub munţii Himalaia. În interiorul cavernelor s-au scindat în două grupuri; primul a urmat calea mâinii drepte şi-şi avea centrul în Agharta, loc de contemplare, cetate a binelui, templu al neparticipării la evenimentele lumeşti. Al doilea grup urma calea mâinii stângi, îşi avea centrul în Shambala, regat al violenţei şi-al forţei grăbind ajungerea umanităţii la răscrucea timpurilor. Magul Hitler fusese ales conducător al popoarelor. I se înlesnise pactul cu Shamballach, căruia i-a jurat slujire şi credinţă şi şi-a respectat jurământul. A deschis porţile iadului şi l-a eliberat din lanţuri pe anticrist care-i liber. Umblă pe pământ şi batjocoreşte creaţia lui Dumnezeu.

            Paul suspină înfricoşat oarecum de slăbiciunea ce pusese stăpânire pe el. Ajungea să creadă că Dumnezeu îşi întorcea scârbit faţa de la el lăsându-l pradă şi hrană demonilor. Erau vremuri de restrişte, infernale chiar. Niciodată, dar absolut niciodată, credea el, România n-a cunoscut o atât de nemăsurată ruşine, umilinţă, corupţie etc.

            Căută tigaia, obiect străin, tefal ori teflon, garantat, nu scotea fum, nici miros de prăjeală, zicea reclama, numai bună de fript ficatul luat din frigider şi pus pe masă. Încotro se putea găsi un strop de  mângâiere? Nicăieri, la drept vorbind. Inocenţa preschimbată-n cunoaştere, ideea în sine năştea mii de gânduri, unul mai disperat ca altul într-o ordine crescătoare, făcându-l să ajungă la concluzia că viaţa lui era o cruntă inutilitate în planul lui Dumnezeu, că ori cu el, ori fără el, lumea era aceeaşi şi mare scofală nu era dacă-şi trăgea un glonţ în cap.

            Dezgustul de a prăji ficatul era evident. Prezentul se arăta duşmănos. Tatăl său plecase de la Paris cu o echipă de chirurgi în Australia, la Sidney. Paul credea că va muri aici singur. Dan striga că România se scufundă. Bărbaţii români, cu puţine excepţii, erau făcuţi după chipul şi asemănarea pedesereului pe care nici un cuvânt nu-l mai putea cuprinde. PDSR-ul purta României o ură viscerală şi nu se ruşina de puterea lui de a o distruge. Făcea bucuria răilor, ştergea România de pe hartă.

            Trânti bucăţile de ficat în tigaia încinsă pe aragaz. Cândva, de mult, în altă viaţă, dejunase de câteva ori la Capşa cu Clara. Între felurile de mâncare, îi spunea că piramidele erau temple construite de extratereştri. Iniţial ideea aparţinuse alchimistului James Thanner. Ea se arăta mereu mai dispusă să-i creadă pe clarvăzători decât pe oamenii de ştiinţă. O natură religioasă, mistică; trăită în lumea cărţilor. De la Homer la Shakespeare, de la Balzac la Dostoievski, probleme de conştiinţă, tragedii şi comedii.  Scăpa astfel de mizeria de zi cu zi a existenţei. Îi povestea de asemeni cum se îndrăgostise de Marcel, cum se logodiseră şi cum el era singura fiinţă de care-şi va aminti şi în clipa morţii.

            Se bucura nu atât de spusele Clarei cât de inflexiunile glasului ei, un mister, ceva inexplicabil care făcea din ea o prezenţă copleşitoare. N-o putea uita. Tot ce aparţinea femeii acesteia îl făcea să vibreze de bucurie. Ca o plantă fără apă, fără Clara se usca. Murea. În ciuda strădaniei de-a face copii cu Ingrid, prima lui nevastă, nu-i reuşise. Se gândise  numai la Clara.

Simţea că-i vine acum să vomite de foame şi de durerea ulceroasă.

            Vremurile grele scoteau la iveală tot ce era mai rău în oameni. Firea josnică a românului ţâşnea, de zece ani încoace, în jeturi vulcanice. Ucidea tot. Distrugea tot. Sâcâit de durere, aranja bucăţile de ficat în tigaie, întorcându-le cu furculiţa.

            Era bine ca Oreste, care-i promisese că-l va ajuta s-o uite pe Clara, să nu sune tocmai acum la uşă. Dar Oreste, dornic să-i fie de ajutor, tocmai acum apăsă îndelung butonul soneriei. Se duse şi-i deschise. Oreste stătea în prag cu o franzelă sub braţul stâng. În ochii lui Paul, el apăru ca o catastrofă naturală, ceva similar cu moartea Cartaginei.

            - Am adus pâine proaspătă.

            Nu descifra expresia lui Paul. Stătea în prag, numai piele şi os, şi se străduia să zâmbească.

            - Intră odată, nu mă ţine-n uşă, îl grăbi

            Din tigaie urcau trâmbe de fum negru, mirosuri greţoase de carne arsă. Se repezi să salveze tigaia în flăcări şi ce se mai putea din ficatul ars. Separă partea carbonizată de cea rămasă bună. Aranjă feliile subţiri pe o farfurie frumos lucrată din porţelan fin, amintire din timpuri străvechi, moştenire de la vreun străbunic plin de demnitate, înconjurat de obiecte scumpe, pline de lumină. Lumină şi căldură, o zi toridă se înălţa afară pretutindeni.

            - O bucătăreasă mi-ar trebui şi un cont în bancă, spuse Paul rupând, după o vreme, tăcerea.

            Mesteca atent, îndelung, fiecare dumicat trecându-l dintr-o falcă în alta, scârbit peste măsură de amărăciunea ficatului prea înecăcios, prea aspru; mai cu plăcere ar fi mâncat un cartof crud şi gata. Se uita totodată la Oreste cel căzut cu totul în patima vegetarianismului, ajuns un pachet de oase, vorbind întruna despre binefacerile ierburilor şi ale vieţii în sărăcie şi înfometare. Înceta să mai simtă omeneşte, ceva la nivelul cărnii, obţinuse mortificarea la care năzuise. Dumnezeule mare, nu aşa, nu cred că asta-i dorinţa Ta, gândea Paul în adâncul disperării, prizonier încă al tuturor slăbiciunilor umane.

            Firimituri de ficat îi rămâneau în gât. Trebuia să bea ceva. Prinse ceainicul burtos de toartă, îi smulse capişonul  şi-şi turnă o ceaşcă plină, împingându-l apoi spre Oreste.

            - Bea şi tu măcar un ceai cu zahăr, îl sfătui.

            La rându-i puse în ceai două linguriţe cu vârf de zahăr amestecându-l îndelung.

            - Dulcele combate cu eficienţă deprimarea, spuse suspinând.

            - Eu nu-s deprimat, spuse Oreste. Sunt fericit. Clipă de clipă sunt fericit.

            - Serios?

            - Da.

            - N-ai vrea să faci o baie minunată după o saună şi să stai undeva în Hawaii, mângâiat de briza oceanului?

            - Orice prost ştie să dorească, numai deştepţii ştiu să renunţe.

            În trecut, în amintire, undeva într-un teritoriu interzis rămăsese adolescenţa lui Paul, sufletul său plin de dor, de iubire de viaţă, de orizonturi nemărginite. Visuri nebune. Lux şi fericire undeva în Spania, în Caraibe, în Palma del Mallorca, la Barcelona; tinereţea era singura, dar absolut singura pagină interesantă din romanul vieţii. Fiecare era şi zeu şi om şi trăia din plin convingerea nemuririi. Paul se crezuse cândva nemuritor. Azi se vedea a fi sarcastic, ulceros, rămas în afara lumii. Cine gonise bucuria de a trăi din inima lui? Cine-l jefuise? Cum de se simţea atât de singur?

            Din perspectiva acestui prezent plin de jale, văzută ca printr-un binoclu întors, viaţa sa, in imagini vii, îl cutremură. Înmuiat de spaimă deveni brusc mistic, imploră în gând: Doamne, dacă mi-ai schimbat într-atât viaţa, schimbă-mi şi sufletul ca să pot îndura pedeapsa.

            - Ce-i cu tine, întrebă Oreste. Nu cumva eşti bolnav?

            - Mi-e bine, nu te îngriji, sunt sănătos tun.         

- Ai un aer cam dus.

            - Mă gândeam.

            - Nu te mai gândi, trăieşte şi tu un pic, prea gândeşti mult. Mănâncă nişte pâine proaspătă cu miere, face bine la ficat.

            - Îmi răscoleşte stomacul, nu pot. Numai grătar, numai carne friptă pe grătar atât pot.

            - Nişte exerciţii fizice, un pic de sfinţenie nu ţi-ar strica. Ţi-ar mai alunga păcătoşenia gândurilor.

            - Iar începi cu sfinţenia şi păcătoşenia?

            - Dar sunt realităţi, omule. Sfinţenia şi păcătoşenia sunt realităţi la care, ce-i drept, n-ajunge omul natural, omul nici rău nici bun, criminal şi ucigaş de ocazie şi sfânt tot de ocazie.

            Aşa vorbea şi Dan. Înscrisuri akashice. Hălci de istorie, hălci de vis din care Răzvan se smulsese prin moarte. Se smulsese şi Marcel păstrând intactă splendoarea tinereţii sale. Acum Marcel iubea soarele acestei vieţi, fiindcă era cu Clara, o iubea  pe Clara, îşi iubea şi copiii, o iubea până şi pe Anelise, soacra sa, care venea mereu în vizită, numai şi numai din iubire pentru noua familie a Clarei. Uita să se mai întoarcă la ea acasă, în Germania. Era din nou fericită. Iubea şi era iubită. Bazil Conti descoperise comoara din sufletul Anelisei. Nu mai avea nici o amantă. Se uita numai la Lise, femeia sa, unica. Se iubeau unii pe alţii, tacit, se înţelegeau  fără măcar să scoată o vorbă. Stufoşenia amănuntelor nu trebuia luată în seamă. Ducea la disperare până şi pe cei mai iscusiţi istorici. Disperările ştiinţei atingeau infinitul. Popoare întregi de oameni deveniseră popoare de viermi. Se târâseră prea multă vreme pe burtă; n-au mai putut să se ridice pe picioare.

            - Spune-mi, ai cercetat băiatul?

            Luă farfuria cu ficatul uscat de-a binelea şi o puse în chiuvetă.

            Dimineaţa trecea, curând va fi amiază, apoi după-amiază, apoi amurg şi uite-aşa timpul, pe aripile porumbiţei, se ducea. Unde? Numai inteligenţii ştiau. Nu fi trist etcetera. Don’t be angry, a silly man. Mai profitabil era să fii fericit. Be cool! Cool and happy.

            - Iustin s-a născut plângând, lucru foarte rar, începu Oreste.

            - Ce să fac, de unde să încep, cum să-l conving pe băiat că-i vreau binele?

            - Iubeşte-l! Cu tot sufletul. Iubeşte-l şi arată-i că-l iubeşti. Iubirea generează iubire. Te va iubi şi el. Nu-i ca Gigi. Are altă stofă. E diferit de noi, să ştii.

            Paul reţinu fiecare amănunt, deşi îl dispreţuia pe Oreste.

                                                                      

                                   

AL DOILEA VIS DE MĂRIRE

                

                           Cu un efort notabil, Bartolomeo Tizmană se urni din pat. Ajuns în balcon, se uită în sus, spre cer, apoi scuipă de mai multe ori. Neputincios. Epuizat. Nu prea dormise. Văzuse filme pentru adulţi, porno, altfel spus. Nu s-ar fi uitat în vecii vecilor la asemenea orori, dacă n-ar fi fost însărcinat de şefa sa, managerul principal al unei asociaţii  care se ocupa intens cu protejarea inocenţilor, a abstinenţilor, a  dezadaptaţilor şi-a copiilor, să susţină o conferinţă despre pornografie cu titlul, moarte pornografiei. După atâtea filme şi orgii virtuale, îi era atât de rău că abia se mai mişca. Henrieta, nevasta sa, mare chiromantă şi tot mare ghicitoare şi în stele, îl strigă, el o auzi, dar se prefăcu a nu fi auzit şi continuă să privească lumea dimineţii de sus din balconaşul său, neînchis cu geamuri termopan, nu avusese destui bani. Cineva suna la uşă. Probabil un client de-al Henrietei.

Într-adevăr, era un tânăr. Visase un porumbel verde. Îi povestea Henrietei visul şi insista că porumbelul fusese verde. Ceva, nu-i aşa, cu totul ieşit din comun. De la o vreme, spunea tânărul cu oarecare entuziasm, visa numai păsări şi credea că asta înseamna noroc. Se simţea fericit în vis. Asta până când povestise fiecare vis doamnei Vârlan, aia de la etajul şapte, cu strungăreaţă şi ochi şaşii, faimoasă în chestii de tălmăciri de tot felul, astrologice, mai cu seamă. Unei doamne din Popeşti, i-a tălmăcit un vis cu raţe călătoare şi i-a spus că bărbatul ei se lasă de italianca roşcată şi vine înapoi la ea. Drame contemporane, gândise Henrieta, după ce mai ghicise câtorva bărbaţi părăsiţi că vor avea parte de surprize. Şi aşa a fost.

Bartolomeu se aşeză la birou să scrie despre răul pe care îl provoca pornografia şi cum distrugea aceasta viaţa inocenţilor. Scrise prima propoziţie: Inocenţa preschimbată în subcunoaştere... Se opri, oftând adânc. Era un bărbat obosit. Se agăţă de cuvântul subcunoaştere. Oare de ce-l folosise, de ce-i venise în minte tocmai acest cuvânt? Nici nu ştia ce însemna. Poate că nici nu exista în dicţionar. Subcultură, poate că da. Şterse repede prima propoziţie. O începu pe a doua: Filmele pentru adulţi sunt distructive. Acţionează asupra tuturor ca o otravă. Se opri din nou încă şi mai nemulţumit. Presupuse că o plimbare prin parc i-ar face bine. Aţipi gândind că a ieşit din casă şi s-a tot dus. Visa că fusese răpit de nişte pământeni sălbatici, veseli, bine băuţi. Îl duceau undeva. Nu-i spuneau unde. Vigilent, văzuse totuşi înscrisul de pe frontispiciu clubului în care intrau: Introibo ad altare dei, locul  plăcerilor eterne. 

Evenimentele se petreceau în planuri paralele. Bartolomeu Tizmană, om sobru, sever, auster ca un călugăr privea atent faţa maestrului de ceremonii, dar vedea inelul lui cu ametist. Se întâmpla cu adevărat. Un băiat se logodea cu o fată. Dintr-o virtualitate se transforma în ceva palpabil: gura şi inelul maestrului de cermonii care anunţa logodna cu surle şi tobe. Şi perechile de părinţi gata să leşine. Un tată avea faţa albă şi inexpresivă. O ocolea pe mama băiatului. Nu ştia cum s-o îmbărbăteze. Cum să domolească gândul ei nebun că-şi pierdea fiul. Cum s-o facă să vadă partea plină a paharului: câştigau o fiică, fata pe care n-au avut-o, iată, exista, jumătatea lui spirituală, sufletească. O găsise şi ăsta era cel mai mare noroc al vieţii. Ceasul regăsirii. Un tată trăia singur momentul. Nu-l împărţea cu nimeni. Nici măcar cu soţia sa, cea care zămislise rodul.

            Vacarmul se potolea lent. Ochii tuturor se aţinteau pe chipul maestrului de ceremonii.

            Poate visez, îşi calma Bartolomeu durerea. Poate dorm şi visez şi în vis stau în faţa unui lucru născocit de mine pus să umple toate golurile. Te crezi bun până când fapta cuiva îţi cerea să-i răspunzi cu o altă faptă. Semnificaţia logodnei, reacţia în lanţ pornită din minte. Mama, năpădită de gânduri, crea o realitate nereală, nepalpabilă. Unirea mistică, taina sufletului, trăire simultană în câteva lumi. Poate că sensul vieţii omului era iubirea şi nu liberta tea, poate că Dumnezeu Tatăl l-a făcut pe Adam din iubire inocent, dându-i atotputernicia iubirii. Prin iubire deveneai liber. Un gând venea din alt gând. S-o iubesc pe ea, iubind-o voi afla ceva ce n-am ştiut niciodată. Să-l iubesc pe mire, îşi poruncea în tăcere mama fetei. Numai iubirea era baraj contra disperării. Nu-l plăcea, nu ştia cu ce măsură să-l măsoare. Mama fetei era departe de-a gândi: Introibo ad altare Dei. Se temea de ziua de mâine. Şi fiindcă frica era mare nu putea trăi nici ziua de azi. Nu se putea bucura de bucuria fetei.

            Ceremonia se desfăşura după un plan, nimeni, afară de maiestru nu ştia ce va urma. Nici măcar regizorul, nici măcar logodnica. Într-o zi, cândva, într-alt timp cosmic mirele s-a pogorât din înaltul cerului întrupându-se. Însuma însuşirile genetice ale multor generaţii din neamul său, dornic de experienţă pământească. Poetul făcea din existenţa lui o poemă în universul suprasensibil, suprasubtil. Mirele era venit în împărăţiile lumilor de jos, dar nu era unul de-al lor. Miruit şi sfinţit venea să răscumpere sfinţenia unui popor întreg, cocârjat sub biciul corupţiei, îngheboşat, îngenunchiat de ispita răului, robit magiei negre, ah, da, numai şi numai demoni, patimi pervertitoare, un popor de nerecunoscut, buimac de somnul morţii, prin mire azi, prin milostenie şi iubire căpăta un răgaz, să-şi lingă rănile, să se răscumpere şi să se înalţe. Introibo ad altare Dei. Intra-va el  în altarele îngerilor ducând cu sine şi poporul său zidit din demnitate şi onoare, prin fapte.

            Cei din bal nu erau poeţi; îl priveau pe mire cu cinism. În şoapte aspre vestejeau ideea devoţiunii.

            - Ce mofturi, ce zarvă, ce snobism! Cine îşi închipuie el că este?

            Un preot în odăjdii aurii împreună cu doisprezece diaconi, după buna rânduială a amfitrionilor, începu ceremonia religioasă care consfinţea logodna mistică. Unirea bărbatului cu femeia sa ţinea de tradiţia sacră şi de veşnicia vieţii. Rânduiţi invitaţii se străduiau să participe la bucuria legămintelor. Cei mai mulţi, biruiţi de mâncare şi de băutură plecau acasă dornici să doarmă. În vasta sufragerie unde era bufetul se pregăteau mesele pentru dineu. În bucătărie încă mai era loc pentru lumea care încă mai comenta.

            - E chiar sfidător, spunea o doamnă îndesată, să-ţi etalezi bogăţia când atâta lume moare de foame.

            Muşca dintr-un picior de pui fript după ce cântărise cu ochi critic opulenţa balului. Aparţinea mulţimii care îndurase alchimia comunismului. Devenise o mutantă. Avea creierii spălaţi; nu mai gândea; noi muncim, noi nu gândim. Gură colectivă din care ieşeau vorbe negative. O voce din popor, când şi când, glăsuia despre imensa corupţie a Occidentului, imensa îmbuibare şi bogăţie a occidentalilor; robii banului, robii răului cu majusculă. Tot ce era mai rău în Occident trecea frontiera, venea în România, ţară de dor, ţărişoara noastră mioritică, ţară carpatină; aşa, avea oricine dreptul la metaforă.

            - Nu există dreptate pe pământ, nici aici, nici în altă parte, zvâcni cineva lângă urechea lui Tizmană.

            Nu asista la ceremonialul religios. Nu-i plăcea de preoţi. Nu-i plăcea nici logodna. Nu-i plăcea nimic din ce făceau semenii săi.

            - Suntem un popor damnat, spuse profesorul de istorie.

            - Ba te înşeli, tinere, sări un domn ateu, liber cugetător, adept darwinist. Noi românii suntem un popor inteligent.                                                                                    

- Tu nici nu ştii ce-i inteligenţa, râse istoricul. Suntem inteligenţi să cerşim. Ştim cum să viclenim şi să cerşim. Ştim o grămadă de lucruri străine popoarelor bine educate. Ştim cum să jefuim văduvele şi orfanii, ştim al naibii de bine cum să ne omorâm semenii care încearcă să iasă la lumină. Timp de două milenii nu s-a închegat nimic bun pe pământul românesc. Asta spune mult despre un popor. Sărăcie, jaf, minciună. Românul moare dacă nu fură, dacă nu minte, dacă nu jefuieşte pe văduve şi orfani. De ce m-aş mândri că sunt român? Să fugă de mine ca de un ciumat orice alt neam de pe glob?

            - Grecii sunt la fel de răi ca noi.

            - Grecii? Mă-ndoiesc.

            - Şi tu eşti un mutant. Şi tu ai profitat de oribila lume comunistă! Ţi-a fost bine sub comunişti! Ce mai vrei?

            Era femeia pervertitoare, o fiinţă prinsă în zona gri. Slujise răul, demonul  îşi aveau în ea un om de nădejde. Personalul angajat pentru bal se mişca agil, meseriaşi, puţini dar buni. Aranjau mesele pentru dineul ce avea să urmeze logodnei. Dar slujba religiosa nu se mai sfârşea. Zorile noii zile erau aproape. Femeia în verde omorâse multe suflete, dar continua să fie fericită. Avea o karmă bună, cum ziceau esoteriştii, sau acei învăţăcei sacerdoţi ai budismului. Se bizuia pe karmă şi reîncarnare, dispreţuia milostenia. Ei toţi îşi exaltau mândria de a fi puternici prin ei înşişi. Se priveau în inimă şi sădeau acolo tăria de a ucide. Ucide în tine pofta de a trăi, glăsuia Budha prin adepţi. Ucide în tine, ziceau adepţii, pofta de a fi tată. Nu prăsi sclavi. Nu lăsa să se nască prin tine un alt sclav. Vorbeau de sclavie. Ce-i de făcut? Cum să ieşim la liman?

            În marea sală de ceremonii, fostă sală de bal, preotul în odăjdii aurite consfinţea acum logodna zicând:

            -Se logodeşte robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu., 

Mirele puse pe degetul fetei inelul de logodnă simbolizând măreţia legământului.

            - Îţi dăruiesc acest inel de aur şi diamant, semn al sentimentelor mele pentru tine, tari ca diamantul, durabile precum aurul este.

            Înalţă-te, femeie, la înălţimea bărbatului tău! Frumos îndemn. Cu adevărat religios; nimic de obiectat.

            Părinţii, copleşiţi de emoţii, plângeau de bucurie pentru copiii lor.

            Vreun binecredincios visa la palatele pe care credea că şi le făcuse în cer: din aur, din sardiu, din jasp, din smaralde, din opal, din vrednicia inimii, din milostenia inimii, din iubirea lui de Dumnezeu. Visa un vis în realitate ştiind că nu ştia cât de adânci erau prefacerile hărăzite.

            În bucătărie se încălzea cearta între oaspeţii nesăturaţi, sclavi ai foamei lor. Ştiau că gura le era dată pentru mâncare şi băutură.

            Femeia în verde căuta persoane pe care să le nimicească. Îşi avea menirea ei: să inducă celorlalţi frica. Puse ochii pe Bartolomeu:

            - Mie îmi place, spuse, cum suntem noi românii. Împuţiţi, laşi, vicleni, linguşitori. Îmi plac la nebunie românii, pe onoarea mea.

            - Francheţea ta e dezarmantă.

            - Nu-s împuţiţi chiar toţi românii. Mai sunt şi câţiva curaţi, spălaţi, se vârî pe fir un alt tânăr.

            - Americanii şi englezii au înălţat împărăţiile acestei lumi. Merită să le şi conducă, vorbi încă unul aflat la cumpăna dintre două vârste.

            - Pe noi românii ne vor arunca la groapa istoriei. Ceva ca-n Deşertul tătarilor.

            - De ce crezi asta?

            - De aia. Că ştiu.

            - Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, poftiţi la masă, spuse majordomul venind din sala de ceremonii unde tocmai se sfârşise ceremonia; Mirele şi logodnica lui primeau acum felicitările celor ce doreau să le ureze casă de piatră, fericire, prosperitate, viaţă lungă, rodnică în bucurii.

            Era un ceas cum altul nu va mai fi; ceas de început.

            - Aş da orice, aş face orice pact să fiu din nou tânăr, spuse un anonim..

            - Ai da orice din ce ai. Dar n-ai nimic. Nimic din tot ce este nu-i al tău.

            - Ai prins gustul filosofării! Nu cumva devii şi tu un mistic?

            - Ai da orice? Dar ce ai ca să dai?

            - Sufletul! Viaţa! Mă doare inima de o disperare fără seamăn.

            - Mai las-o şi tu baltă.

            - Ce-o fi cu Tizmană? Ia te uită! Ori e beat ori tocmai a primit o veste catastrofală. Nu l-am mai văzut niciodată atât de cărbunit la faţă.

            -It takes all sorts to make a world, spuse istoricul, cercetând curios grupul ocultiştilor.

            -Absolutely, consimţi prietena lui.

            Erau snobi, vorbeau limbi străine.

            Un anonim către altul:

            - What’s the matter with you?

            - Why do you ask me?

            - You’re looking disturbed.

            Femeia-n verde pândea cu ochi de vampir. Cică vampirii erau toţi de origine română. Foarte fecunzi, se prăseau pretutindeni ca iepurii.

            Ziaristul de la Deutsche Welle către femeia-n verde:

            - Voi românii sunteţi foarte interesanţi.

            - Ce-i drept, aşa-i.

            - Fiecare doamnă, domnişoară şi domn îşi are locul său rezervat la masă. În dreptul tacâmului se găseşte cartea de vizită cu numele, mai preciză majordomul.

            Chelnerii aşteptau să servească.

            Maestrul de ceremonii dispăruse în adâncul casei împreună cu mirii. Nimeni nu i-a mai văzut de-atunci. Mor, presimt că voi muri şi mi-e o frică îngrozitoare de moarte, gândea un anonim. Scenarii sumbre, se năşteau şi stăruiau la suprafaţa conştiinţei. Cu nimic nu se compara o conştiinţă încărcată. Prezentul devenea o eternitate de suferinţă. Femeia în verde se pisicea pe umărul lui Bartolomeo. Se lipise de el şi-l îndemna să se destindă.

            - Doar nu iei în serios chestiile astea popeşti, zicea, cu cel mai dulce glas de sirenă, da, dar Bartolomeo era un Ulise recondiţionat. Se uita într-una la uşa pe care credea că va intra o femeie frumoasă,  va veni lângă el, îi va încălzi şi consola inima. Cel care nu credea în Dumnezeu, spunea cândva un Domn, locuia singur într-un univers chinuitor, mai întunecat decât întunericul. Amintiri, frânturi, ca nişte luminiţe. De ce dispăruse mirele? Îi venea să plângă. Nu auzea nimic din ce-i spunea femeia în verde: divorţată, singură; dispusă; bogată, da, destul să-şi umple singurătatea nopţilor cu feluriţi gigolo. Era o meserie nouă pentru bărbaţii români, dar de mare viitor. Drumul gloatei nu era şi drumul ei, fiindcă ea ştia să trăiască viaţa din plin, zicea.

            Un adolescent blond, cu ochi albaştri, angelic ridică paharul de şampanie zicând încet:

            - Să închinăm pentru miri, să fie fericiţi, etern fericiţi. Viaţa să le fie un drum presărat cu azalee, cu magnolii, cu tot ce poate fi mai bun!

            - Nu te amăgi, n-am rămas de dragul tău, am băut şi-am mâncat şi ne-am hulit unii pe alţii, biruiţi de invidia cea păcătoasă, plănuind noi cum să te jefuim, furioşi că tu ai şi noi nu avem.

            Se auzi glasul unui bărbat cult.

            - Mirele cunoaşte adevărul, asta l-a eliberat din toate mizeriile şi meschinăriile vieţii pe pământ.

            - Pari răzbit de consideraţie, de admiraţie, ceea ce mă miră.

            - În viitor cei buni vor purta pe frunte pecetea bunătăţii, iar cei răi pecetea răului din ei. Lepra răului va ieşi din suflet afară, va fi semn trupesc.

            - N-aş face afirmaţii categorice. Nimeni nu poate şti cum va fi viitorul şi dacă va fi, pentru simplu motiv că nimeni nu cunoaşte Planul ultim. Căci există un Plan. Nu ştiu mai mult. Dar un Plan presupune logic o finalitate. N-aş vorbi, dacă n-aş cunoaşte, zise bărbatul cult.

            - Care-i adevărul care te face liber?

            - Să nu aştepţi, să nu ceri niciodată nimic de la semeni. Să nu-ţi gândeşti existenţa în funcţie de ce vei putea smulge de la ei.

            - Dar e utopie. Cum să trăieşti fără să le smulgi semenilor inima, rinichii, ficatul şi banii?

            - Să trăieşti gândind să le dăruieşti semenilor inima, rinichii, ficatul, averea şi puterea. E undeva în Evanghelii ceva în genul ăsta: Dacă cineva îţi cere haina dă-i şi cămaşa. E ceva subtil aici.

            Era un ceas prezent, dedus din lunga eternitate. Bartolomeu Tizmană adormi instantaneu şi se trezi în patul său. Vru să-i povestească nevestei visul. Ce semnifica dacă te visai la o nuntă? Mărire şi glorie şi bogăţie cât cuprindea mintea omenească. Henrieta i-a repetat de două ori că visul semnifica multe, dar trebuia să fie grijuliu, că s-ar putea să semnifice şi moartea.

PARADISUL FALSIFICAT

          

                                           Grigore Pascu se trezi din somn şi constată că era singur în pat. Pe moment nu-şi închipui că Suzana plecase. Apoi găsi biletul şi se linişti. Avea de rezolvat câteva probleme, îi spunea, dar după prânz se va întoarce. Prânzul veni şi trecu. Se făcu pe urmă seară şi Suzana tot nu apăru. Viaţa lui Grigore era când extaz, când agonie. După trei zile de aşteptare trăia numai starea de agonie. Femeile specializate în prostituţie care lucrau în club şi se culcau şi cu el, spre consolare, nu i-o ştergeau din suflet, nu-i ameliorau aproape deloc foamea sălbatică de Suzana. Dorinţa de a fi cu ea devenea o durere continuă, o adevărată obsesie. Plănuia ca de data asta, după ce va reveni la el, s-o încuie într-o cameră şi să nu-i mai dea drumul. În clipele de luciditate realiza că o iubea, că se îndrăgostise de ea şi îşi nutrea din plin speranţa că va deveni soţia lui. În nopţile petrecute cu ea o privise nebun de iubire dorind ca fiecare clipă să-i rămână în memorie drept hrană pentru bătrâneţe când va trebui să trăiască doar din amintiri. De-a lungul săptămânii trăi într-o tensiune extremă. Suzana nu mai apăru. În absenţa ei realiză că nu era vorba numai de dorinţa ciudată a trupului. Dincolo de foamea cărnii era plăcerea oarbă a minţii, mai vie, mai durabilă, mai nemiloasă decât memoria simţurilor, plăcerea şi durerea, genul de fericire care făcea din dragoste un chin, un lucru smintit, interzis, o aventură copleşitoare. Se convinse repede şi singur că nici o femeie nu putea mima la perfecţie pasiunea trupului, vraja provocată de extaz, bucuria netrucată a fiecărui moment de agonie şi zbor către înaltul cerului; nici o femeie n-o putea înlocui pe Suzana. Hazardul, haosul, neprevăzutul i-o aferise şi vroia s-o păstreze. Sigur că îl înspăimânta realitatea conţinută în faptul că viaţa îi fusese schimbată de o întâmplare pe care n-o putuse controla. Dar îi oferise şansa să simtă că moare de bucurie.

            La capătul celei de a doua săptămâni de aşteptare Grigore apelă la un detectiv particular care s-o caute şi s-o găsească. Se săturase de spusele lui Florin Adamescu, considerate minciuni. De altfel Florin venea la club, se droga, se lăsa agăţat de babalâci bogaţi şi Grigore se înfiora de scârbă. Uneori se trezea cutremurat de frică la gândul că şi Suzana se droga.

            Detectivul angajat se numea Felix iar firma sub care lucra: Felix Security. Era un bărbat relativ tânăr, misterios şi bun profesionist. Conveni cu Grigore pentru o sumă fixă, drept plată, dar dacă se iveau cheltuieli neaşteptate acestea vor fi achitate conform chitanţelor. Întrebările detectivului, indecente şi indiscrete, îl scoaseră din sărite, cum însă nu avea alternativă, nu mai spuse nimic. A doua zi însă, gândi că nu avea sens să cheltuiască atâţia bani, când putea să se ocupe singur de găsirea Suzanei. Îi telefonă lui Felix şi cum nu-l găsi îi lăsă mesaj pe ambele reţele. Încredinţă apoi problemele clubului fetelor lui de mare nădejde şi o porni către vila Moisescu unde credea că o va găsi pe Suzana şi-o va lua prin surprindere şi nu-i va mai da timp să se ascundă. Trecuse puţin de ora trei după amiază când ajunse în faţa vilei Moisescu. Îşi parcă maşina pe o alee laterală şi după ce se propti de uşa de la intrarea principală sună îndelung şi zadarnic. Nimeni nu se obosi să vină şi să-i deschidă. Mai înainte, ori de câte ori sosise în vizită, Florin îl întâmpinase încă de la poartă. De data asta locuinţa părea pustie. Dar nu era, nu încă. O femeie însoţită de doi îndivizi, ce semănau a fi avocaţi mafioţi, coborâră dintr-o maşină şi veniră la uşă. Femeia avea cheile casei aşa că descuie şi pătrunse înăuntru. Îl întrebă pe Grigore dacă era şi el un virtual cumpărător al vilei.

            - Cum adică, nu înţeleg, răspunse el cam speriat.

            - Eu personal, îl lămuri femeia, am cumpărat vila pentru fondul de imobile al agenţiei imobiliare Digital Dreams, cu sediul central la Luxemburg. Şefii companiei Digital Dreams cumpără tot ce mişcă în zonă în materie de imobile. Nu se uită la preţ. Pentru vila asta am plătit un milion de dolari.

            - Un miliooon deee dolaaari?!!!

            - Da, îl lămuri femeia. Este o construcţie rarisimă, în stil italian, nu te uita la ăştia doi, nu pricep ei nici o boabă româneşte, sunt veniţi în numele unei firme americane care vrea să cumpere tot asa nebuneşte ca şi Digital Dreams. Am cerut un milion şi  jumătate şi ăştia sunt gata să dea.

            - Doamne Maica Domnului, exclamă Grigore copleşit de spaimă. De la cine aţi cumpărat casa?

            - De la proprietara ei, o domnişoară Adamescu, da, Suzana Adamescu. Au trecut deja zece zile de atunci.

            - Cu bani cash sau cum?

            - Tranzacţia s-a făcut prin transfer de bani. Din contul agenţiei am vărsat în contul Suzanei Adamescu un milion de dolari plus comisionul băncii.

            - Suzana!!! şopti Grigore şi pe urmă amuţi.

            Îndată ce intrară în casă, cei doi Adamescu, Florin şi Coriolan, îşi făcură apariţia şi Grigore se crezu victima unei unui coşmar. Florin luase ceva prafuri şi râdea ca un descreierat. Coriolan, complet gol, cu trupul plin de răni, mergea în patru labe  şi striga, precum pasărea din legendă: Suuuzyyyy!

            Femeia le spuse cumpărătorilor că locatarii vilei încă nu se mutaseră, dar nu constituiau nici un impediment în calea tranzacţiei. Porni să le arate imobilul. Între timp Florin îl recunoscu pe Grigore, se repezi la el, îl pupă zgomotos pe obraz şi începu să plângă.

            - Frate, fă ceva pentru mine!!

            - Ce să fac? Ce? Unde-i Suzana? Ziceai că tu şi Suzana...

            - Eu şi Suzana!!! Tata zice că ea l-a păcălit, că i-a promis că se regulează cu el dacă-i donează vila. De asta umblă gol, dar ştii ceva, nenorocitul e nebun. Delirează. Vede fantome. Are momente când urlă ca regele ăla căruia i se înfigea o suliţă înroşită...Ai citit Regii Blestemaţi?

            - Nu, n-am citit.

            - Rău ai făcut. Pe urmă Suzana... acum Adamescu zice că ea vinde vila din răzbunare, dar pe mine mă ia cu ea în State. Mi-a promis. Mi-a zis să aştept telefonul ei. Nu ştii când sună. Sbârrr!!! Şi eu răspund. Am telefonul meu, mobil.

            - Hai să bem ceva, ţi-am adus martini.

            De la coşmarul în care credea că intrase Grigore trecu la  convingerea că intrase într-o ficţiune cu iz fantastic. După primele pahare de martini, Florin îl  îmbie şi pe Grigore să ia şi ceva prafuri, dar el refuză, întrebând îngrozit, dacă Suzana se droga şi ea. Râzând ca un descreierat, Florin recunoscu că Suzana era o persoană stranie, una zicea şi alta făcea, era sora lui scumpă, şi el jurase de pe când era copil şi Adamescu îi bătea şi-i încuia în dulapul de haine, să aibă grijă de ea, s-o protejeze, da, dar Adamescu o sechestrase de mică şi-o culca în pat cu el ca să o poată atinge cum ştia el. Suzana ura prafurile, era demodată, vroia să se mărite, să-şi facă o carieră de regizor, deşi ca femeie n-avea nici o şansă să facă filme cum vroia ea.

            După alte două porţii zdravene de martini, Florin îi ceru lui Grigore un împrumut.

            - Suzana trebuie să pice dintr-o clipă în alta si îţi înapoiez banii. Te las aici cu tata şi eu mă duc să cumpăr ceva de mâncare. Pizza, vrei pizza?

            Grigore îi dădu toţi banii avuţi în buzunar. Florin râse ca un apucat şi lacom şi convins că Grigore putea fi viţelul lui de aur, îl invită să rămână, s-o aştepte pe Suzana, pe care el o va convinge sa se mărite cu dânsul şi să plece cu toţii în State. Dacă făcuse rost de bani, nimic n-o mai împiedica pe Suzana să plănuiască şi să acţioneze. Bolnav de dorul Suzanei, ca şi când ea devenise singurul reper al existenţei, Grigore nu se mai clinti de pe fotoliu, îndurând cu stoicism ceea ce credea el că sunt prostiile unui drogat, necrezând nici măcar un singur cuvânt din tot ce îndruga Florin. Avea destul de ciudata senzaţie că i se va întâmpla ceva straniu, că atmosfera din jur era chiar fantastică. I se părea, când şi când, că intrase într-un film, că interpreta un rol.

            Florin plecă să cumpere mâncare şi pentru un timp oarecare Grigore rămase singur în cameră. Deşi femeia de la agenţie şi cei doi virtuali cumpărători inspectau vila, era straniu că nu se auzea nimic. Fiecare încăpere era bine izolată fonic, un secret al constructorilor, angajaţi cândva de Moisescu, din care cauză probabil casa era atât de scumpă. În dormitorul său, Adamescu urla şi plângea dar până la Grigore nu răzbătea nimic. Curând însă holurile răsunară de urletele lui Adamescu. El se târa de colo- colo, lăsa uşile deschise şi cei doi virtuali cumpărători ai vilei şi femeia care-i însoţea deveniră martorii unor scene cumplite. Adamescu se tăvălea pe covor şi se cresta cu un brici. Sângele îi acoperise trupul plin deja de răni mai vechi. Amatori de spectocole horror şi cât mai violente, cei doi străini priveau şi înţelegeau că animalul care se autoflagela era preţios pentru industria filmului. Pe tăcute filmară fiecare secvenţă şi înregistrară toate ororile ce ieşiră din gâtlejul nebunului. Apoi, împreună cu femeia, plecară. Grigore rămase singur cu Adamescu. Îl informă c-o aştepta pe Suzana. Nefericitul dădu semne că înţelese tot ce-i spusese Grigore, fiindcă se repezi la el cu pumnii strânşi hotărât să-l lovească.

            - Pleacă, pleacă, Suzana-i a mea, pe mine mă vrea, bolborosi într-un fel de neînţeles şi Grigore nu-şi făcu griji pentru asta. Ura fiecare părticică din cei doi Adamescu, îi ura pe fiecare din alt motiv, dar mai mult decât pe ei se ura pe sine că nu reuşea să renunţe la nădejdea de a fi cu Suzana. Ore şi ore în şir pândi telefonul, dar obiectul se încăpăţână să rămână mut, insensibil la suferinţa lui. Târându-se din cameră în cameră, Adamescu plângea, urla, blestema, se bătea cu un oarecare ţigan vrăjitor, numai de dânsul văzut. Pe Grigore îl încercau fiori de nebunie. Gândea, încă lucid pe cât posibil, că trebuia, în eventualitatea că Suzana va accepta să se mărite cu el, să o izoleze de înspăimântătorul ei tată şi de Florin. Se apropia miezul nopţii şi Florin încă nu revenise acasă. Flămând şi istovit, în cele din urmă Grigore se ridică din fotoliu şi plecă. Se întoarse la club, intră în biroul său şi se prăbuşi în fotoliu. Niciodată nu cunoscuse un sentiment mai sever, o durere mai aspră. Detectivul concediat de dimineaţă veni repede în urma lui, dar Grigore uitase de el şi-l întrebă ce doreşte.

            - Deşi m-ai concediat, am găsit târziu mesajul aşa că între timp am cules ceva informaţii. Ţi le ofer gratis, şefule.

            - Cine dracu mai eşti şi tu?

            - Dom’le, da’ ştiu că eşti bine tulburat. Reprezint firma Felix Security. Sunt detectivul mai întâi angajat de tine şi apoi concediat, ce-ţi stă la dispoziţie. Am găsit mesajul tău şi-am crezut că trebuie să rediscutăm chestiunea.

            - Bine, nu-i nimic, nu mai am nevoie de informaţii, dar îţi primeşti imediat banii.

            - Nu vrei să ştii nimic?

            - La ce mi-ar mai sluji?

            - Nu se ştie! Informaţia înseamnă putere. Se aşeză pe fotoliul liber din faţa biroului lui Grigore, fără să fie invitat.

            Ca sub puterea unei otrăvi, faţa lui Grigore se înnegri lent; îi treceau prin minte citate pe care cândva le iubise şi le memorase; acesta, de pildă, legat de ideea de putere. Sub efectul unei suferinţe nemărginite, nu mai simţea, durerea era ca o venă deschisă prin care-şi pierdea sângele şi viaţa. Nu mai departe decât în urmă cu nici o jumătate de an, fusese un om fericit şi puternic. Zeci de persoane depindeau de el, de bunăvoinţa lui, de toanele lui. Personalul clubului îi dădea sentimentul confortabil că era mai bun şi mai nobil decât restul lumii. Se uită la detectivul din faţa sa dorindu-şi puteri apte să spulbere tot ce era viu pe pământ inclusiv pe Felix Security.

            - Asta aşa e. În ziua de azi informaţia, tehnologia informaţiei şi-a comunicării e aur curat. Din păcate, am ales un domeniu tern, arhitectura nu mai e ce-a fost o dată.

            - Te înşeli, dom’le! Arhitectura e aur curat, potrivit în foc!

            - Faci pe poetul? Ei bine sunt obosit şi n-am chef.

            - Nu vrei să ştii nimic de fata asta, Suzana Adamescu?

            - Am aflat deja destule lucruri care acţionează asupra mea ca o otravă. Presupun că având atâţia bani se ascunde prin diverese hoteluri de lux. N-am ce să fac, dacă nu vine ea singură la mine, n-am ce face. N-are rost s-o urmăresc.

            Emoţiile negative acţionau asupra lui Grigore fără nici o  consideraţie, pentru sufletul lui alcătuit din elemente mai speciale, îi uscau gura cu aceeaşi forţă, dându-i impresia că limba îi devenise un carton şi nici n-o mai putea mişca pe cerul gurii.

            - Ştii, spuse cu greutate, după ce băuse puţină apă minerală, nu mai vreau nici o informaţie. Privi în sus; pe tavan parcă se fugăreau mii de imagini. Am învăţat multe lucruri, continuă el, străduindu-se să se păstreze în zona unei oarecare eleganţe, n-am învăţat însă cum să avem încredere unii în alţii, cum să ne preţuim unii pe alţii, cum să respectăm faptul că avem un suflet unde nu trebuie să ne lovim unii pe alţii cu toporul. Am citit pe undeva şi asta, desigur în fugă, că orice greşeală săvârşită este o rană pentru suflet; nu se mai vindecă din pricină că sufletul nostru nu-i din lumea asta şi nici nu poate trăi prea bine după legile materiale din lumea asta. Dacă nu mor în noaptea asta, voi deveni nemuritor.

            Chemă un chelner uitându-se mereu într-o parte în vreme ce detectivul se pregătea, foindu-se, să se ridice din fotoliu şi să plece. Se uita atent la Grigore şi, mare psiholog cum era, desluşi o parte din ravagiile provocate, în inima lui, de dragostea pentru Suzana, dragoste de care ea se lipsise. Nu de o dragoste neîmpărtăşită se putea vorbi, ci mai degrabă de una imposibil de împărtăşit, în chiar această lucrare de dăruire şi primire. Ea constatase practic că nu era în stare să ducă pe umeri o asemenea dragoste, un asemenea dar din partea lui, cu alte cuvinte n-o primise fiindcă n-o suportase. Tot examinând expresia lui Grigore, înnegrită de suferinţă, detectivul vru să-l consoleze cumva pe acest domn Grigore, deşi în mintea lui purta mereu cel mai viu dispreţ pentru toţi bărbaţii României, consideraţi de el, avortoni şi de nimic buni, jigodii perverse, demoni mărunţi şi meschini. Câte grozăvii nu descoperise şi nu auzise acest Felix, în viaţa lui! Putea dezvălui lumii o istorie cu milioane şi milioane de pagini deşi omul nostru număra numai patruzeci şi patru de ani. Îşi începuse cariera, după absolvirea facultăţii de drept mai întâi, ca lucrător al Securităţii, iar în scurt timp, după o pregătire într-o scoală secretă de spionaj, devenise spion internaţional. Pregătirea specială se bizuise mai ales pe asimilarea ştiinţelor oculte, a tehnicilor de transcendere dintr-un plan inferior în altul superior. Căderea comunismului îl găsise în al doilea an de activitate în California, unde trebuia să penetreze un Ordin mistic secret, a cărui misiune era, probabil, aceeaşi cu a centuriilor japoneze. Dacă n-ar fi avut o scurtă ezitare, n-ar fi fost descoperit şi probabil n-ar fi ajuns să facă pe detectivul la Bucureşti. Silit de împrejurări să se cheltuiască în activităţi de doi bani, se umplea de un vast şi dens totodată dispreţ la adresa lui şi-a restului bărbaţilor. Gândea că nimeni n-avea nevoie de ştiinţa lui fantastică, fiindcă nu avea ce face cu ea, cum nici Suzana n-avea nevoie de dragostea lui Grigore, fiindcă nu-i folosea la nimic.

            - Te asigur că nu vei muri în noaptea asta, îi spuse detectivul lui Grigore, punctându-şi fiecare cuvânt cu mici pocnituri cu degetul arătător în tăblia biroului. Nu vei muri, dar nu vei deveni nici nemuritor. Chestia asta cu nemurirea e atât de vastă şi de complicată că nici avatarii n-o stăpânesc destul de bine.

            Pentru o clipă, Grigore se uită fix în ochii omului din faţa lui pe care abia dacă îl învrednicise cu o privire de când îi intrase în birou. Felul cum rostise cuvântul nemurire avu asupra lui Grigore un efect mai mult decât straniu. Probabil era istovit de şirul de nopţi fără somn, sau cu prea puţin somn şi acela chinuit de vise când trăia la nesfârşit clipe în care o poseda pe Suzana şi se trezea cutremurat de plăcere şi bucurie, ca să constate, în vrăjmăşia lucidităţii, că totul fusese vis, boală ucigătoare.

            - Eşti clar-văzător? Ştii ce mi se va întâmpla mâine?

            - Chifteşti de disperare ca un burete lăsat în apă. Ar trebui, ca la vârsta ta, să fii mai matur. Ai douăzeci şi cinci?

            - Am treizeci şi cred că maturitatea nu are nici o legătură cu vârsta biologică.

            - Corect! Nu te superi, dar vreau să plec.

            - Te-a apucat graba acum?

            - M-au apucat mai multe.

            - Şi dac-aş mai avea nevoie de tine unde te-aş putea găsi?

            - Poftim, încă o dată, cartea mea de vizită.

            - Te cheamă Felix?

            - Nu, fireşte, e pseudonim. Eu reprezint toată măreţia firmei mele. Mi-am zis Felix Security dar numele meu real şi legal e Ionuţ Vâlcu. Nu-i penetrant. Noi, românii, avem nume ciudate.

            - Mai era unul prin oraş care-şi zicea Nostradamus al doilea.

            - De ce ? Avea cumva darul profeţiei?

            - Era nebun, îţi dai seama.

            - Poate că nu era. Ce ştim noi ce-i nebunia? Vedem că nişte tipi sunt diferiţi de noi şi-i declarăm nebuni. Nu-i corect.

            - N-o fi. Dar dacă ne încurcă viaţa, trebuie să-i izolăm.

            - Presupune, domnule Grigore, c-am văzut multe la viaţa mea şi-am auzit şi mai multe. Pe onoarea mea că dacă reuşeşti să-ţi dai seama cât de fabuloasă e lumea vizibilă, cât de importantă e cunoaşterea directă, cu inima ta, cu trupul tău, cu memoria ta, începi să preţuieşti cu adevărat fiecare clipă din viaţa ta. Nu-ţi poţi imagina cât de fabulos de important e să cunoşti lumea cu inima. 

            - Chiar dacă suferi ca un apucat?

            - Mai ales!

            - Poate ăia care se autoflagelează!

            - Dacă reuşeşti să percepi o fărâmă din măreţia nemărginită a lui Dumnezeu, te asigur că faptul că o femeie nu vrea să se culce cu tine, îţi pare ceva nedemn, regretabil, cu alte cuvinte, cel mai sănătos pentru o existenţă de vierme ce nu vede nimic altceva mai sus de sexul unei muieri, e să nici n-aibă idee că Dumnezeu îl vede.

            - Fii prudent. Am avut o zi grea, nu mai vreau alte  insanităţi. Nu vreau s-aud chiar acum că sunt un vierme. Ai grijă cum vorbeşti. Nu-s dispus să mai aud alte mizerii.

            - Vreau să spun că te înţeleg, îţi înţeleg interesul pentru fata aia, n-am văzut-o în carne şi oase, dar i-am studiat cu atenţie fotografia şi rareori am văzut la o femeie o combinaţie de genul ăsta, te excită până la nebunie numai cât te uiţi la gura ei, dar mite s-o mai şi atingi! Arată cu adevărat trăsnet, dar ascultă ce-ţi spun şi nu te supăra, ăsta-i genul de femeie de care trebuie să fugi, înainte de a fi prea târziu. Are ceva! Ce? Numai cerul ştie, numai El cunoaşte ce a pus în Eva dacă Eva i-a schimbat lui Adam soarta. Prudenţa e mama salvării sufletului. O femeie ca subiectul nostru, vezi, nu-i rostesc numele, n-are cum scăpa de nenorocirea de a fi vânată de mai fiecare mascul care-o vede şi care se crede cât de cât îndreptăţit s-o răstoarne pe spate. Cred că şi tu te-ai repezit asupra ei înainte să-ţi dai seama cu cine ai de-a face!

            - Bun, am ajuns la cea mai severă ananghie, cum pot scăpa?

            - Eşti dispus să-mi asculţi sfatul?

            - Am nevoie de un prieten. Sunt teribil de singur. Şi sunt îndrăgostit de o femeie teribilă. Ce să fac?

            - Ori ai puterea şi renunţi la ea, ori te adresezi unui vrăjitor, care să-i schimbe destinul, să o lege de destinul tău chiar dacă asta înseamnă intervenţie în planul lui Dumnezeu, păcatul suprem, fără iertare, pierzania absolută. Fă socoteală, ce-i mai profitabil? Ce alegi între un rău limitat şi unul nelimitat?

            - Care-i răul limitat?

            - Numărul de ani trăit pe pământ fără ea, cincizeci, şaizeci, şaptezeci, mă rog, câţi îţi vor fi hărăziţi de cer.

            - Şi cel nelimitat?

            - Iadul în formele lui de dedesubt, durerea eternă, deznădejdea eternă, inima care-ţi arde în flăcări eterne!

            - Închipuiri prosteşti! Dac-ar fi aşa, n-ar mai exista vrăjitori! Nimeni n-ar mai îndrăzni să apeleze la serviciile vrăjitorilor!

            - Cei care cunosc nu apelează niciodată la puterile lor pentru a interveni în viaţa cuiva.

            - Ca să vezi, unde dai şi unde crapă! Un lucru-i sigur, domnule Felix Security, vreau neapărat să devii membrul clubului, te înscriu fără plată, găsesc că eşti excepţional şi chiar dacă nu îndrăznesc să aspir la prietenia ta, nu mă sfiiesc să sper că ne vom înţelege. Îmi trebuie un prieten, mai spuse Grigore, şi se ridică.

            - De ce te-ai ridicat?

            - Ca să te conduc la iesire.

            - Acum un minut ai spus că ţii să mă faci membru al clubului şi imedat te-ai speriat c-aş putea probabil accepta. Inconsecvenţă, numele tău e Grigore Banu.

            - Credeam că vrei să pleci.

            - Vreau, dar nu chiar imediat. Ţi-am spus c-am cules ceva informaţii şi ţi le ofer gratis. Asculţi?

            - Da, te rog.

            - Îţi dovedesc că-ţi sunt prieten şi te sfătuiesc să fugi cât mai departe de fata asta.

            - De ce?

            - Poartă cu ea un greu blestem. Tatăl ei, Adamescu, pe numele lui real Terente Bălosu, a fost unul dintre cei mai feroci securişti în vechiul regim, şi când spun feroci mă refer la faptul c-a folosit magia pentru distrugerea unor suflete. Securitatea lucra cu yoghini budişti, aduşi din India, mari specialişti în distrugerea şi anihilarea sufletelor. Se foloseau tehnici psi pentru distrugerea eventualilor oponenţi ai regimului. Mulţi intelectuali tineri sau dornici să plece în occident se trezeau cu creierul spălat de la distanţă. Şefii securităţilor comuniste ţineau populaţiile sub control cu ajutorul magiei. Stalin a fost primul mare strateg al distrugerilor. Hitler l-a imitat. Cum ştii, toţi corifeii nazismului aveau un guru personal adus din Tibet sau din ashramurile Indiei. Imaginează-ţi cum lucrează budismul azi. E peste tot în lume. Yoghinii au devenit guruşii pesoanelor bogate şi influente. Toate marile oraşe ale Europei şi-ale Statelor Unite sunt infestate de budism şi islamism. Budismul ca religie, deşi nu-i chiar o religie, neagă existenţa sufletului. Presupune că omul e doar energie manipulabilă şi atât. Purificarea la budişti începe cu distrugerea oricărei dorinţe. Mă rog, revenind la tatăl fetei, omul este rău, dar nu la modul omenesc, e rău la nivelul demonilor. Frumoasa lui fiică a preluat gentic răutatea tatălui, presupun. Chiar dacă nu în întregime, ceva, ceva tot a luat. Dovadă că de când ai cunoscut-o eşti atât de nefericit.

            - Trec din agonie în extaz şi invers.

            - Te poţi vindeca renunţând cu smerenie la ea şi rugându-te. Acum am să plec, dar te voi vizita mâine seară. Până una alta îl voi contacta pe Adamescu, alias Bălosu.

            - Vin şi eu cu tine.

            - Dacă vrei, vino.

            - Îl cunosc, pe el şi pe fiul său Florin.

            - Ei bine, Florin Adamescu nu mai e viu, a trecut în ailaltă dimensiune. A murit aseară din pricina unei supra doze. Şi-a mai dat şi-o maşină peste el, pe Şoseaua Panduri. Zob l-a făcut. Aseară cam pe la zece. Fusese în zonă după droguri.

            - În vreme ce eu îl aşteptam... Doamne Maica Domnului!!!

            - Ai fost aseară în vila Moisescu?

            - Da! Când ai intrat în biroul meu sosisem de acolo doar de câteva minute. Şi ce să-ţi mai spun, îi dădusem lui Florin o grămadă de bani. Nenorocitul, şi-a cumpărat droguri.

            - Era terminat.

            Grigore se ridică din nou. De data asta detectivul îl imită; condus de gazdă se îndreptă spre ieşire, dar dintr-o dată avu curiozitatea să intre într-una din sălile clubului, să vadă cu ochii lui în ce consta distracţia. Se nimeri să fie o sală luminată în roşu. Toate mesele erau înşiruite pe lângă pereţi, iar mijlocul încăperii, fusese ocupat cu o scenă rotundă. În momentul când detectivul şi Grigore întrară, pe scenă, în ritmul unei muzici exaltante, mai multe perechi de femei şi bărbaţi, complet goi, făceau dragoste, acompaniaţi şi de urletele celor din jur care chibiţau. În lumina roşietică, transpiraţiile care şiroiau de pe cei ce se extenuau în acte sexuale sardanapalice, păreau pârâiaşe de sânge.

            - Asta-i sala normalilor?

            Grigore bâigui ceva, retrăgându-se repede din pricina violentei senzaţii de vomă care-l izbi la vederea spectacolului.

            - Sex şi violenţă, sex, horror şi omoruri în serie, continuă detectivul. Îţi poţi închipui şansa noastră, născuţi să călărim pe crestele a două secole şi-a două milenii, îmbrânciţi de soartă în acest al treilea mileniu, care va fi al transcenderii ori nici nu va mai fi. Tipul care-a scris asta, a luat-o din înţelepciunea chineză, asemănătoare în profunzimi cu înţelepciunea universală, nu-i aşa? Doar totul a fost spus, totul a fost gândit şi sub soare n-a mai rămas nimic nou. Grigore, domnule, ne-a fost hărăzită nouă misiunea de a găsi soluţia la problemă, pentru lumea de azi şi de mâine, care va fi religioasă, credincioasă, ori nici nu va mai fi.

            - Vezi tu, la club dau buzna fel de fel de arătări de noapte. Unul zicea că-i mare vrăjitor şi face numai magie albă. Contra unei sume babane îmi promitea puteri nemărginite.

            - Cunosc genul de escroci care operează în limitele ezoterismului. Lume nouă, escroci cu noi deprinderi. Cât de silă trebuie să-i fie lui Dumnezeu când vede cât de deteriorate au ajuns cele mai multe dintre creaturile Lui!

            - Ai un fel de a vorbi foarte personal!

            - Presupune, dragă Grigore, imaginează-ţi c-am văzut multe la viaţa mea şi-am auzit şi mai multe. Pe onoarea mea că dacă reuşeşti să-ţi dai seama cât de fabuloasă e cunoaşterea, începi să preţuieşti cu adevărat fiecare clipă din viaţa ta.

            - Ai mai spus-o!

            - E singura tare, fundamentală.

            - Am nevoie de un prieten, repetă Grigore, fii tu acela!

            - Voi reveni mâine seară cu istoria completă a frumoasei fete şi cu un plan bun pentru salvare.

            - Nu-i nevoie să râzi de mine!

            - Nu râd! Mi-e însă destul de milă de ignoranţa ta. Te las acum, ne vedem mâine seară! I’ll see you soon, as I say, tomorrow night. If tomorrow never comes, you have to be the late...

            Grigore mimă înţelegerea, dar după ce-l văzu plecat, chemă din nou paznicul, care sosi imediat.

            - Cine-i nebunul ăsta, urlă brusc, pe care mi l-ai pus pe cap?  Cine dracu-i Felix Security? De unde-ai mai scos-o şi pe asta?

            - Ca să fiu sincer l-am întâlnit prima dată la cursurile de judo. Era prieten cu maestru care ne preda artele marţiale. De câteva ori ne-a predat el însuşi nişte figuri când a lipsit maestrul. Vă asigur, domnule, că firma lui e cea mai tare în materie de activităţi secrete. Din informaţiile mele pregăteşte oameni care lucrează sub acoperire în multe domenii, acum mai ales, e solicitat chiar de guvern, din pricina crimelor, a drogurilor, a prostituţiei, a corupţiei generalizate.

            - Ce informat eşti, dom’le, toate le ştii, ca un om mare! Ca unul mare, mare! Du-te acum, mai vorbim noi şi mâine!

            Rămas din nou singur, Grigore părăsi iarăşi biroul îndreptându-se spre sala rezervată VIP-urilor. Intentiona să mănânce ceva fiindcă nu mâncase nimic toată ziua, dar nu-i era de loc foame. Recunoştea că fusese lovit de o săgeată otrăvită. Îşi aminti că descoperise pe internet o informaţie de genul feriţi-vă de viruşii de computer. Vă pot schimba viaţa. Ridică din umeri. De obicei viata se schimba numai în rău. Farmece prin internet şi prin computer! Ridică din umeri. Reluă filmul întâlnirii lui cu Suzana, îl întoarse pe toate părţile, secvenţă cu secvenţă, îi căută breşa, greşeala, vroia să ştie unde anume se împotmolise. O durere mare ca şi o bucurie mare nu-ţi dă ocol, nu te avertizează, te atacă drept din faţă. Gândea acum c-ar fi fost bine dac-ar fi fost atent, să recunoscă semnele, să nu se fi închipuit invulnerabil. Nu mai suferise niciodată astfel, sentimentul era ceva îngrozitor, trebuia să fie destul de tare să reziste. De mai bine de zece zile se dădea de ceasul morţii. Dorul de Suzana îl durea continuu. Mai înainte nici nu crezuse c-ar putea exista un asemenea sentiment. În toate aceste zile când Florin, fratele ei, îi spunea că Suzana dispăruse, în momentele când se rosteau cuvintele, Grigore simţea cum îi trecea un cuţit prin inimă. Îşi revenea după un lung efort. Gelozia însoţită de o disperată spaimă îl biruiră. Trebuia să facă orice numai să înceteze. Îşi propuse drept remediu prezenţa altei fete, un surogat, o sosie a Suzanei. Pe întuneric toate femeile i se păruseră mereu la fel. Ridică din umeri uimit de faptul că putea crede în remediul oferit de o sosie.

            Cu impresia că nu mai avea aer intră în sala vip-urilor; era aproape goală. Câteva mese din separeuri erau ocupate de nişte deputaţi însoţiţi de amantele de rigoare. Grigore nu privi la nici unul, lovit pe neaşteptate de o silă imensă până şi de cuvântul amantă; până şi nevinovata vorbă amantă i se păru slinoasă, evocându-i aşternuturi murdare de spermă, bărbaţi şi femei tăvălindu-se asemeni câinilor încârligaţi şi scheunând de durere şi patimă. Era ceva umilitor şi aproape jignitor pentru felul lui de a fi, care până mai ieri, alaltăieri, găsise în putere, bani şi sex, sensul cel mai înalt al ideii de bărbăţie. Pentru a-şi putea suporta pe mai departe viaţa trebuia s-o uite pe Suzana, s-o radă din memoria lui şi să revină la ceea ce fusese mai înainte de a o întâlni. Îşi spunea serios şi ca un bun sfătuitor, că trebuia neapărat s-o uite, de îndată ce absenţa ei, sau mai corect spus, dorul de ea, stârnea în el o asemenea panică, o atât de enormă şi ineptă suferinţă, încât simţea că trebuia să facă orice numai să înceteze. Avea impresia că în prezenţa altor persoane durerea era mai mică. Se aşeză la o masă şi nici n-apucase încă să întoarcă privirea că chelnerul se şi năpusti să-l servească.

            - Bună seara, şefu’! Ce vă aduc!

            - Vezi dacă sunt libere două din drăguţele noastre companioane şi whiskey, ca de obicei.

            - Whiskey-ul cu gheaţă ori fără?

            - Cu!

            Aştepta fetele şi-şi spunea sieşi, ca unui copil, să nu mai bocească, să aibă răbdare, iată făcea deja un pas spre alungarea durerii, fetele erau experte tocmai în alungarea tristeţii şi-a dorului de o persoană dragă aflată cine ştie la ce mare distanţă. De la unchiul lui din America, aflase Grigore prima dată, că şi un substitut era bun pe moment, că merita să plăteşti un surogat de dragoste dacă nu puteai avea adevărata dragoste. Până la Suzana, Grigore nu avusese de a face cu dragostea adevărată, habar nu avusese că exista vreo diferenţă.

            Odată cu băutura sosi la masă şi una dintre cele două fete comandate, cum s-ar spune, pe post de substitute. Grigore ridică din umeri; ori Ina, ori Mina, ori Florentina, pentru el erau totuna.

Din expresia lui fata înţelegea, fără nici o primejdie de greşeală, că era terorizat de spaimă faţă de o suferinţă nemărginită. Semăna cumva cu un om care tocmai primise un diagnostic năprasnic despre sănătatea lui; presupunea o urâtă şi lungă agonie înainte de a muri. Fata nu ceru alte lămuriri; se gândi în tăcere la un scenariu potrivit cu firea acestui bărbat tânăr, inteligent, destul de înstărit şi destul de răsfăţat de soarta lui bună de până acum.

            Era un ceas din prezentul imediat care va deveni cândva o enigmă, o expresie de genul: a fost odată ca niciodată ceva ce n-a mai apucat să intre în legendă din pricina unor zmei mititei şi nu prea răi, furtunoşi şi păguboşi care furau de stingeau inimile victimilor lor, dar de fapt fugeau din calea omului avid de bine, la infinit doritor de bine. Unde începea oare istoria binelui omenesc? Dar a celui românesc? În ce consta oare binele românilor? Lui Grigore nu-i păsa de binele românilor. Îi dispreţuia pe bărbaţii români, îi socotea ingnoranţi, mitocani, oribili. Tot ce-şi dorea el nu se găsea în România. Cu privirea vag aburită, încercă să-şi construiască singur un strop de bine cu ajutorul fanteziei, al imaginaţiei. Pentru început îşi închipui că fata din faţa lui era Suzana, că ea îi vorbea şi el asculta fericit glasul ei cald, ca o muzică venită din nemărginita bunătate a stelelor.