Nicu Manu se trezea în fiecare dimineaţă, ieşea pe balcon şi striga tare, să se audă până departe în oraş, striga zic, că iubea viaţa şi pe Virginica, o fată de bună condiţie educată la cerere şi nu prin corespondenţă, fata era cumsecade şi avea gropiţe în obraji. Nicu Manu avea vreo şaptezeci de anişori şi Virginica numai vreo douăzeci şi cinci, dar nu conta, el o iubea şi ea îl iubea şi nimeni nu se îndoia că dragostea lor mare va fi şi eternă. Când era mai tânăr Nicu se purta cu fetele de mână pentru că avea amante numerotate şi amanta numărul unu trebuia să fie geloasă pe numărul doi şi numărul doi avea de gelozit şi pe trei şi pe unu.
Am ascultat o dată povestea unui prieten care suna cam aşa. Într-o zi a cunoscut o fată care pe loc s-a îndrăgostit de el tare de tot, mortal s-ar putea zice şi el nu era prea sinchisit de toate astea, credea că fete se găseau pe toate drumurile şi nu merita să se ambaleze. Părea sau poate era chiar adevărat că se întâlnea cu ea numai după ce ea îl ruga şi-l implora îndelung. Aşa trec o lună, două, trei, un an şi încă un pic şi fata îi cere s-o ia de nevastă şi el zice nu şi ea zice că vor avea un copil şi el se supără, strigă şantaj, şi fata nu mai zice nimic. După câteva zile de la cearta cea mare şi hotărârea lui de a o izgoni cu totul din viaţa lui, fata îi cere o ultimă favoare, respectiv o declaraţie autentificată la notar prin care spune că nu vrea să mai aibă de-a face cu ea sub nici un chip cu nici un preţ. Şi nici copilul pe care-l va naşte nu-i al lui.
Până şi notăriţa se crucise de decizia lui, dar un document era un document şi era teribil de valabil. Cei doi, zis şi făcut, se despart şi amicul e fericit peste poate şi nici nu-i pasă că pe undeva cineva încă se mai gândea la el, nu prea des, ce-i drept, părăsita şi urgisita era consolată de un alt bărbat ceva mai destoinic, care o iubea şi-o vroia de nevastă. Şi fiindcă ea vroia un tată pentru copilul ei, nu se codi şi repede se mărită.
După o vreme, amicul nostru, din senin s-ar zice, începu să se gândească la neiubita care-l iubise cândva şi prinse a-l durea inima de dorul ei. Era el însuşi nedumerit de toate câte îi veneau în minte, gesturile ei, dragostea ei, mereu mai tăcută, mai fără expresie.
Luptă ce luptă cu dorinţa de a o revedea, dar până la urmă dorinţa îl biruie şi se duce la ea. Şi-o găseşte măritată cu altul şi se supără, cum de-a cutezat să se mărite cu altul când pe el îl iubea. Pe fată o năvăli şi râsul şi plânsul. Aşa un om ciudat ca amicul nostru nici că mai văzuse.
Urmă un dialog. El: Vreau să ne împăcăm. Mi-am dat seama că te iubesc.
Ea: Când?
El: Mai de mult.
Ea: Erai totuşi convins că nu mă iubeşti.
El: Totul s-a schimbat în sufletul meu.
Ea: Cu atât mai rău pentru tine.
El: Ştii că am drepturi asupra ta şi-a copilului.
Ea: Îmi pare nespus de rău pentru tine.
El: Atunci vii cu mine.
Ea: Nu.
El: Nu mă mai iubeşti.
Ea: Ba da, te iubesc.
El: Atunci?
Ea: Te iubesc, dar nu te mai vreau de loc în viaţa mea. Am prins drag de altcineva. De tine doar îmi pare rău.
El: Am să-ţi iau copilul.
Ea: Care copil?
El: Ştii tu care.
Ea: Nu ştiu, spune-mi tu.
Şi uite aşa au tot vorbit până seara târziu când soţul sosi acasă, după o zi lungă de muncă. Soţia îi prezentă soţului pe oaspetele lor. Şi soţul se arătă încântat. Îl întrebă de toate. Cum era viaţa cum? După asta amicul plecă şi se oploşi pe lângă Nicu Manu a cărui filozofie îi plăcea, i se părea atotcuprinzătoare. Până când şi pe Nicu l-a lăsat Virginica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu