NIMIC NOU SUB SOARE

Fragment din romanul: PERLA DIN EVANTAIUL SORŢII
LA CAPĂTUL UNEI ALTE PERIOADE, CLAUDIU SE ÎNTÂLNI din nou cu Toni, convocat de Toni, la un restaurant şi de cum se aşezară la masă, Toni prinse să-i reproşeze că nu-şi dădea silinţa şi nu făcea nimic ca s-o seducă pe Lidia şi dacă nu se decidea şi nu acţiona rapid şi cu folos, îl va concedia şi-i va da asemenea caracterizare că nimeni n-o să-l mai angajeze şi va rămâne muritor de foame.

- De ce mă ameninţaţi?

- Ai văzut cum arată Iustin?

- Nu-i vina mea.

- Nu te învinuesc. Sunt disperat. Înţelegi. Mă uit la el şi văd cum se prăpădeşte şi nu pot să fac nimic. El nici nu vrea s-audă de dezintoxicare, de tratament. Se sinucide şi nu ştiu cum să-l opresc.

- Poate să-l duceţi la spital în cămaşa de forţă.

- Nu ştii ce vorbeşti. Nu-l cunoşti ca mine.

Ceea ce era adevărat. Nimeni nu-l cunoştea pe Iustin aşa cum îl cunoştea Toni, îl cunoştea cu sufletul. Îl iubea şi era deznădăjduit şi se şi vedea că este. Expresia i se schimbase până într-atât că ori de câte ori se vedea cu Tiberiu Bogdan, acesta îl întreba dacă suferea de stomac, dacă avea cumva ulcer de arăta atât de crispat. În privinţa lui Iustin, când Toni începea să peroreze că băiatul era victima basarabencei aceleia nebune, Tiberiu obiecta că vina era a lui Iustin.

- Nu mai e un băieţaş, Toni, pentru numele lui Dumnezeu, trezeşte-te. Ar trebui să se poarte ca un bărbat, dar Iustin, iartă-mă c-o spun, nu-i bărbat, e o cârpă.

- Taci, nu ştii ce vorbeşti.

Toni vorbea cu mânie. Îl iubea pe Iustin, mai înainte de toate îl iubea şi nu se preocupa dacă iubirea era reciprocă. Se putea spune că chiar se îndrăgostise de Iustin din clipa când îl văzuse la înmormântarea Roxanei, îmbrăcat în negru, un înger, pur şi simplu. N-avea nimic din grosolănia lui Gigi Coman, era o făptură delicată, cu o privire care îţi smulgea lacrimi. Lui Toni i se păruse atunci că vedea cea mai frumoasă făptură de pe pământ. Din acel moment copilul se lipise de inima lui, îl iubise necondiţionat ca şi când ar fi fost fiul său, sânge din sângele său. Mai pe urmă, îl cunoscuse şi continuase să-l adore cu un fel de groază amestecată cu duioşie, în fine, mai presus de toate, îl iubea şi nu se aştepta ca sentimentul să fie reciproc. Nu, nu era. Faţă de acelaşi răbdător Tiberiu, Toni se întreba dacă Iustin iubise vreodată pe cineva. „Poate s-o fi iubit pe maică-sa, accepta Toni, pe Matilda, nu. Nu spun că n-a iubit-o pe maică-sa de loc, nu, pe ea a iubit-o cât de cât. A ţinut destul de mult şi la Matilda, dar în felul lui, avusese un sentiment expurgat de orice formă de dorinţă fizică şi asta a fost destul de ciudat, fiindcă Matilda era desirabilă, avea un trup bine făcut, nu gras, nu slab, era elegantă şi foarte, foarte deşteaptă.”

- Nu-l cunoşti ca mine, repeta Toni, privind fix în ochii lui Claudiu.

- Nimeni nu-l cunoaşte ca dumneavoastră. Vă înţeleg.

- Ah, nu, nu înţelegi...

Când spunea asta, lui Toni îi veneau probabil în minte diagnosticele medicilor psihiatri pe care, spre deosebire de Gigi, el îi ascultase cu atenţie şi mai cu seamă ascultase verdictul propriului său părinte: „Pe Iustin l-a speriat ceva, a trecut printr-o spaimă mare, a intrat în el o spaimă teribilă, ceea ce îi provocă nişte coşmare roz, compensatorii, reparatorii cumva. Din pricina acelei spaime, Iustin nu-şi preţuieşte viaţa. Pentru el fiecare zi e-un chin, pentru ce să trăiască. În sufletul lui s-a petrecut ceva ciudat, fiule, spusese marele doctor Daneti, ai mare grijă, îmi vine să spun că-i chiar diferit de noi, de parcă Dumnezeu ni l-a trimis pe pământ, ca pe o mostră de perfecţiune. Dar ce folos că-i bun, generos, sensibil, dacă îl chinuie atât de tare conştiinţa neputinţei, a faptului că nu poate comunica nimic cu acestă lume reală şi până la urmă şi singura noastră lume. La ce bun? Nu poţi să-i dai pastile ca să poată semăna cu noi şi să ne înţelegem. Din partea mea înfiază-l, nu mă opun, ai grijă de el, vezi ce poţi face, căci prea multe nu poţi.”

Scurtă vreme după asta, tatăl lui Toni murise şi dacă Toni nu l-ar fi avut pe Iustin, dacă n-ar fi trebuit să se ocupe de problemele lui, ar fi înnebunit de durere. Îşi adorase tatăl şi adoraţia fusese reciprocă. Doctorul muncise din greu ca să-i asigure fiului său o bunăstare notabilă.

Nici Smaranda, cea de-a patra soţie a lui Toni, nu se opusese înfierii lui Iustin. Îl văzuse de câteva ori înainte şi vorbise cu el şi se înfiorase de bucuria de a-l privi. El nu se droga încă şi avea o expresie cu adevărat splendidă.

Acolo, în restaurant, la masă, cei doi bărbaţi, unul încă foarte tânăr şi Toni, om la aproape şaizeci, se priveau cu o intensitate ieşită din comun, fiecare aşteptând de la celălalt un ajutor de dimensiuni cosmice, ajutor pe care numai Dumnezeu îl putea da. Toni repeta îndurerat că primejdia de a-l pierde pe Iustin era mare şi cumplită, iar Claudiu gândea, cu un fel de speranţă îngrozitoare, că dacă Iustin ar ieşi din peisaj, fie prin moarte, fie printr-o legumizare, Lidia ar fi a lui, l-ar iubi, l-ar... Alunga gândul, devenise pentru el un iad. Nu putea trăi cu Lidia, dar nici fără ea. Regreta nebuneşte că setea lui de bani, îl aruncase în noroiul unui dezastru.

- Ce comanzi?

- Comandaţi dumneavoastră şi pentru mine.

- Promite-mi că te vei însura cu Lidia şi-l vei salva pe Iustin.

- Cum?

- Sfătuieşte-o să nu se mai drogheze, să înceteze cu orgiile, să ducă o viaţă sănătoasă. Poate că trează îşi dă seama că tu eşti mai potrivit pentru ea decât Iustin.

După întrevedere, Claudiu o pornise pe jos pe stradă cu dorinţa de a se dezmorţi şi se trezi vorbind singur cu glas tare. Îşi spunea că nu mai avea mult şi o lua razna. Toni îi dăduse bani, o sumă remarcabilă, s-o invite pe Lidia la un restaurant scump şi-i venea să urle răzbit de furie. Nimic nu se schimba. Îi treceau prin minte lucruri nebuneşti. S-o răpească şi s-o ducă-n Cipru şi de acolo mai departe, funcţie de evoluţii. Da, dar cum s-o răpească? S-o drogheze bine, s-o adoarmă şi s-o pună într-o valiză? Cum?

Ajuns la uşa lui Iustin, simţi deodată că trebuie să reuşească. Majordomul, acelaşi de pe vremea lui Gigi, respectiv un fost uşier la unul din sediile Securităţii, îl informă că lumea încă nu începuse să vină, dar domniţa Lidia era în salonaş cu domnul magician Saturnus. În ce-l privea pe domnul Iustin, el nu era acasă. Plecase cu maşina, numai el ştia unde. Viaţa avea haz, îşi zicea Claudiu mocnit, când erai atât de bogat ca Iustin. Tatăl-său furase averea poporului, ziarele îl înjuraseră până văzuseră stele verzi şi pe Gigi Coman îl duruse drept în pix, cum ziceau golanii. Iar fiul lui Gigi îşi permitea să aibă cele mai scumpe maşini, Porche, Rolls-Royce, Maserati, Ferari şi cine mai ştia ce alte mărci, să locuiască în trei vile, să aibă servitori ca la castelele de altă dată din lumea bună. De ce Iustin şi nu el, Claudiu, de ce Iustin să râgâie de câtă avere avea şi Claudiu să fie atât de sărac, deşi avea o leafă mare asigurată de bunăvoinţa lui Toni şi în portofel cash, două mii de euro.

Toni începea să devină o obsesie pentru Claudiu. I se părea că vocea lui Toni se înălţa pretutindeni în jurul lui şi-l avertiza, bagă de seamă, trebuie să-l salvezi pe Iustin. Ei, bine, trebuia să întreprindă negreşit ceva tare.

O găsi pe Lidia în braţele magului şi strigă de la uşă, ca să-i avertizeze că aveau martori, hello there, deşi nici unul dintre ei nu ştia ce înseamnă şi repetă hello there, după care începu să râdă forţat ca să-şi ascundă mânia excesivă. Îi venea s-o frângă în bucăţi şi în momentele astea se întreba cum Dumnezeu de-o suporta Iustin? Şi dintr-o dată, îşi dădu seama că Iustin o suporta din milă, din silă, n-o iubea nicicum. Odată cu revelaţia secretului râse şi mai zgomotos şi Lidia îl întrebă ce mare fericire dăduse peste el de râdea aşa?

- De ce râde omul, iubito? De bine râde. Şi eu râd de bine ce-mi este. Ce face marele maestru?

- Tirapii, răspunse Lidia. Mă vrăjesti ca sî capît puteri mari, mari.

Ca de obicei, magul era îmbrăcat într-un fel de sac din cânepă, iar pe piept îi atârna de un şnur gros o figurină din piatră, de forma unui paianjen. Cum nu se spăla de loc răspândea o duhoare ca de sconcs. Degaja în jur un halou rău mirositor greu de suportat. Zicea că marii maeştri, aşa cum el însuşi era, nu aveau nevoie să se spele fiindcă erau păziţi de murdărie, de curăţenia inimii lor. Şi el îşi închipuia că era curat ca un sfânt. Claudiu îl numi „mare maestru” şi magul rânji şi i se văzură toţi dinţii lungi, îngălbeniţi de mizerii şi acoperiţi de piatră. Cu un aer conspirativ, Lidia îl informă că domnul mag, făcător de vrăji de dragoste, era de acord s-o ajute, să facă farmece şi să-l prindă pe Iustin de suflet şi s-o ia de soţie. Trebuia numai să-l vadă la faţă pe Iustin fiindcă pozele nu mai erau de ajuns. Dar Iustin lipsea, plecase de dimineaţă. Dar avea să se întoarcă.

Claudiu sughiţă brusc speriat de moarte. N-avu însă vreme să mai obiecteze, lumea începu să sosească pentru marea destrăbălare. Magul rămase la petrecere şi la un moment dat, aproape de miezul nopţii sosi şi Iustin şi Lidia i-l prezentă pe mag drept baronul Saturnus. Claudiu urmări scena, văzu cum magul împietrise speriat de parcă-l vedea pe sfântul Pavel. Iustin era înalt şi se uitase de sus în jos la omuleţul firav legat cu sfoară peste halatul din cânepă, sezisaze duhoarea şi se dăduse un pas înapoi şi se depărtase repede cerând ca omul să fie scos din casă şi spălat cu furtunul cu care udau gazonul. Să toarne pe el săpun lichid şi să-l cureţe. Magul auzi fiecare cuvânt dar nu se ofensă de loc.

Din acea seară magul deveni o prezenţă constantă la petreceri. La îndemnul magului, care începuse să se spele de teamă să nu-l alunge Iustin, tinerii învăţau să facă amor tantric. Seratele se transformau repede-n orgii. Se dezvăluia faptul că magul era teribil de mare amator de sex tantric. Dar nu se mulţumea nici o dată cu o singură femeie, vroia să aibă trei, patru în acelaşi timp. Făgăduia tuturor că-i va învăţa cum să capete puteri. Îi invita la cabinet şi storcea sume frumuşele de la cei care ajungeau în cabinetul lui.

Într-o zi, târât mai mult de Lidia, ajunse şi Claudiu la cabinetul magului. Pacienţii acestuia aşteptau înghesuiţi într-un holişor. Într-un colţ se afla un tânăr beteag de picioare, într-un cărucior. Magul îi promisese o minune, anume că nu va mai fi olog, că se va ridica şi va merge la fel ca mai înainte de accident. Mama băiatului vânduse casa şi o parte din banii obţinuţi îi dăduse magului, convinsă că el îi va salva fiul. Magul pretindea că vindeca orice boală fiindcă deţinea puteri nemărginite. După ce luase banii bietei mame disperate, începuse s-o amăgească în felurite chipuri, spunând că tocmai lucra coerent la provocarea minunii.

Totul mirosea a sulf. Claudiu simţi că trebuie s-o rupă la fugă şi chiar schiţă gestul, dar Lidia îl prinse de mână şi-l trase după ea în cabinetul magului. În acel moment magul avea mâinile sub fusta unei femei grase şi transpirate. La zgomotul uşii trântite de Lidia, magul se ridică în picioare încetând s-o mai pipăie pe femeie. Se uită lung la Claudiu şi rămase cu gura căscată respirând cu oarecare efort.

- Păi, ai venit.

- Da, am venit.

- Vrei să te fac să capeţi puteri, asta vrei?

- Da, asta vreau.

- Cât timp vrei tu să regulezi? O oră? Două? Trei? Mai mult?

- Nu ştiu, nu asta mă interesează.

- Ce te interesează?

- Misterul universului.

Lidia prinse a chiţăi. Îi spuse că era un caraghios. De misterul universului îi ardea lui acum? Magul se ocupa de lucruri serioase, nu de misterul universului, cum era sexul, bunăoară, ori ghicitul în palmă.

- Să-ţi spună Lidia, spuse magul, doar n-a uitat c-am lucrat la ea neîntrerupt o noapte-ntreagă.

- Ceeeeeeee? Te-ai culcat cu spurcăciune ăsta?

- Ascultă bă, bouleanule, cui zici tu spurcăciune?

- Regulatu cu magu-i tirapii, nu ti opări aşa.

- Tirapiii, ha?

Era pus într-un prim contact cu o mizerie cumplită despre a cărei adâncime încă nu ştia nimic. Felul brutal în care era izbit de mirosurile pestilenţiale, cât şi de spusele magului, anula în el orice idee despre ameliorarea sorţii prin practici yoga. Mai apoi, de îndată ce intrase în cabinetul magului, nu mai avu cum să fugă. Iar magul îl privea cuprins de cea mai amplă stupoare. Era un mincinos, un impostor, dar ceva, ceva tot cunoştea. Cum, necum, îşi birui stupoarea în care îl aruncase inocenţa lui Claudiu, şi se repezi în el cu o ploaie de întrebări, de genul: cine eşti? de unde vii? câţi ani ai? cât de des te duci la biserică etc.

- Ce-ţi pasă?

- Zici că vrei puteri.

- M-am răzgândit. Nu mai vreau decât un strop de aer.

Magul îl prinse de mână şi-i suflă în ureche:

- Ai răbdare. Vei atinge curând Nirvana, unde fericirea ta va fi veşnică. Nu fi laş, înfruntă viaţa ca un adevărat bărbat. Dacă te doboară simpla împuţiciune a locului, atunci nu eşti oţelit, nu eşti bun de nimic. Eu am locuit într-un aşram din Mombai, unde nimeni nu s-a spălat timp de un an, iar prin apropiere erau nişte mormane de gunoaie în putrefacţie şi împrăştiau în fiecare zi miros de cadavru intrat în descompunere. Am experimentat stări limită. Puterile se capătă răbdând, băiete. Capul negru al gurului, cu părul unsuros, se izbi de fruntea lui Claudiu cu o forţă ce-l ameţi. Amuţit, se lasă sărutat pe gură de Lidia, apoi chiar de mag. Pe urmă magul îşi înfipse ochii în ochii lui. Îl cercetă o vreme. Inima i se zbătea nebuneşte, de parcă vroia să-i iasă din piept, aproape c-o luase razna. Avea senzaţia că o mână cu degete dure îi strângea creerul ca într-o menghină. Începu să ţipe ca un înjungheat şi magul se alarmă pentru liniştea celorlalţi pacienţi aflaţi în aşteptare pe hol.

- Ce te-a apucat de ţipi aşa?

Claudiu ridică din umeri hotărât să plece imediat. Avea la el multe sute de lei, le scoase din portofel şi le aruncă pe masă.

- Asta-i tot ce am, spuse. Nu mai vreau să… Gata, nu mai rezist...

- Aşa e prima dată, spuse Lidia. Pe urmă când capeţi puteri începi să-l adori pe mag.

- Mă boule, răcni magul. Eu îţi vreau binele. Pe un alt prost ca tine, l-am ajtat să-şi recapete virilitatea, l-am învăţat cum să reguleze muierile, să le facă să urle de poftă şi te învăţ şi pe tine dacă nu eşti cel mai mare bou...

- Cum îndrăzneşti?

- De ce să nu îndrăznesc? Cine dracu te crezi? Vreun prinţ? Ha? Las că ştiu că nu eşti. Te ţii de Lidia deşi ea-i muierea lui Iustin şi-a mea. Ai văzut că-i bogat. Foarte bogat. Ştiu cum s-a îmbogăţit tatăl lui Iustin, ştiu şi gata.

- Cum s-a îmbogăţit?

- A furat.

- De la cine?

- De la popor.

-Care popor?

- Ştii ce! Nu face pe deşteptul cu mine, c-o încurci.

- Nu zău? Dar cine eşti, mă rog?

- Sunt unul mare, sunt cine sunt, contele Saturnus. Am stat faţă în faţă cu regele lumii în Shambala.

- În Shambala, ha? Ai fost în Shambala?

- Am fost.

- Eşti tare, beton, nu alta.

- Nu cumva eşti sarcastic?

- Nu, ferit-a sfântul. Şi unde-i Shambala asta?

- În Himalaya.

- În creierul munţilor?

- Cam aşa ceva

- Şi în ce constă iniţierea ta, domnule conte, sau poate trebuie să-ţi spun your highness?

Ciudat, nu-i aşa, începuse să nu mai simtă duhoarea pestilenţială a locului şi accepta un dialog cu magul, la limita absurdului. La un moment dat, se ridică şi cu iuţeala unei maimuţe, părăsi locul lăsându-i pe Lidia şi pe mag cu gurile larg deschise de parcă erau nişte creaturi coborâte dintr-o planetă fără aer.

- Ce-i asta, măi femeie??

- Nu ştiu. Tu ai zis că ai puteri. De ce nu l-ai vrăjit ca să poată să-l convingă pe Iustin. Trebuie să-l vrăjeşti pe Iustin. Mi-ai promis. Eu ţi-am dat destui bani.

- Chestia e că n-am mai întâlnit pe cineva ca Iustin. E ciudat de tot.

- Nu fi tu bou. Mi-ai promis. Ţi-am plătit pentru patruzeci de descântece.

El plescăi din limbă, îşi supse un dinte sau mai mulţi, spuse, ei şi ce dacă i-a plătit, să-şi dea jos boarfele de pe ea, că vroia s-o vadă tremurând ca pe o iapă cravaşată.

O apucă de sâni şi-ncepu s-o muşte. Din expresia lui de nebun, se vedea lesne că era obsedat sexual. Se desfrână cu Lidia aproape până seara, în vreme ce pacienţii îşi pierduseră cu totul răbdarea şi prinseră să strige pe toate tonurile posibile.

.