ORBITOR, aripa stângă, Mircea Cărtărescu

Hotărât, pentru a descrie asemenea orori, ai nevoie de un mare talent literar. Şi Mircea Cărtărescu are acest uriaş talent şi descrie numai orori, mai precis, oase, viermi, mocirle, scârboşenii felurite că ţi-e mai mare scârba să citeşti. Are de asemeni pe lângă talent şi o foarte fidelă memorie voluntară, ţine minte tot ce-a învăţat, respectiv, denumirile anatomice ale organelor corpului fizic. Ştie multe lucruri. Pare un omuleţ delicat, dar pe dinăuntru îţi dă impresia că e plin de toate ororile pe care le descrie. O înţelepciune indiană zice: spune-mi ce visezi, ca să-ţi spun cine eşti. Mă gândesc cu bucurie că Mircea nu-i indian. M-ar îngrozi gândul că ar fi doar o sumă de orori, alea pe care le descrie şi alea pe care le visează. Regret imens că Mircea Cărtărescu nu e genul meu. Literatura lui nu-mi place. E prea plină de noroaie rău mirositoare. Înainte să-l citesc îmi închipuiam, din pricina volumului De ce iubim femeile, că literatura scrisă de el miroasea a mosc şi iasomie. Dar vai nu. Unii poate că iubesc totuşi literatura scrisă de Mircea Cărtărescu, eu nu. Toţi viermii ăia din Orbitor îmi repugnă. Îi ador pe Proust, pe Jane Austen, pe Dostoievschi, pe Bulgacov, pe Călinescu, pe Camil Petrescu, pe Mateiu Caragiale, pe Ion Luca Caragiale, pe Creangă, pe Tolstoi, pe James Joyce, pe Matei Călinescu, pe Dana Dumitriu, pe Angela Martin. Pe Cărtărescu, nu. Nu-mi place. De la o vreme se autopastişează. Pare, ca scriitor, că se stoarce ca să mai dea ceva din el. A început frumos, ca poet.