Tainele
Cerului, 1980
GUSTAV VON KEITEL NU EXAGERA DE LOC CÂND
VORBEA de micuţul Carl-Auguste-Philipe folosind numai superlative. Blond auriu,
cu ochii mari, de un albastru ce bătea în vioriu, C.A. Philipe era un copil de o frumuseţe neobişnuită. Gustav se uita la el ore în şir ca prins sub o
vrajă. Îl alinta Philipock şi nu se putea abţine să-l sărute. Nu semăna nici cu
el, nici cu Kimberly şi cu nimeni altcineva din familiile lor. Avea, în
frumuseţea lui, ceva nepământesc şi uneori Gustav se înfiora de spaimă la
gândul viitorului acestui copil. De la doi ani, Philipe se dovedi precoce.
Ingenios, creativ, îşi născocea singur jocuri sibilinice, pe care, oricât se
străduia, Gustav nu reuşea să le pătrundă sensul. La un moment dat, pecocitatea
copilului îl aruncă pe Gustav în cea mai neagră disperare. Se temea necontenit
de spionii nevăzuţi ai Ordinului. Se temea pentru libertatea lui Philipe deşi
ştia că într-o bună ziî i va lua locul în Ordin. Spera totuşi că lucrul nu se
va întâmpla. Vroia să se bucure de frumuseţea şi liberta tea copilului său. Mai
ales că era cel mai puţin
supărăcios băieţel. Desigur plângea când se împiedica şi cădea căpătând vreo
lovitură dureroasă, dar niciodată nu făcea crize de nervi, nu ţipa, nu avea
revendicări pătimaşe. Dacă îl certa careva, interzicându-i una, alta, accepta
cu aerul conciliant al celor ce ştiau că era o dovadă de nobleţe spirituală dacă jertfeai o dorinţă superficială în numele unui
ideal mai înalt. Îşi inventa tot felul de îndeletniciri, învăţase
deja să scrie şi să citească şi de asemeni învăţase cu mare rapiditate câteva
limbi străine. Vorbea germana,
spaniola, franceza şi-şi uimea necontenit tatăl prin remarci enigmatice. Altfel spus, soţii Keitel aveau dreptate, fiul lor era
minunat şi faptul că-l adorau era meritul băiatului nu al lor. În mulţimea de oameni mari
care-l înconjurau şi-l îngrijeau, Philipe arbora un surâs nu lipsit de
cochetărie, simţind vraja ce-o emana, un surâs de bună seamă superb care-i
fermeca pe maturi. Bunica maternă a micuţului îi spunea lui Kimberly, mai în glumă,
mai în serios, că Dumnezeu pusese toată dulceaţa îngerilor în zâmbetul băiatului
şi că va fi vai şi amar de fetele care-l vor privi..
De educaţia lui Philipe se preocupă aproape exclusiv Gustav şi câţiva
profesori, verificaţi şi angajaţi de el. De la o vârstă fragedă îl iniţie în tainele computerelor, în tainele tehnologiei informaţiei, punându-i la dispoziţie cele mai curioase şi înspăimântătoare probleme. Grija lui Gustav pentru tot ceea
ce însemna măreţia universului şi-a lui Dumnezeu, Tatăl-Creatorul, se transmise şi fiului. Philipe manifestă de timpuriu o mare pasiune pentru
teologie dornic să-L
înţeleagă şi să-L slujească pe Dumnezeu. Cu inteligenţa lui remarcabilă, la nici 8 ani, nu-i trebui mult timp să citească Biblia, să se ataşeze afectiv de promisiunea cea mai înaltă din Evanghelii: a împăcării lui Dumnezeu cu omul, a mântuirii. Îi explica tatălui
său
că
lumea fizică
era rodul Duhului lui Dumnezeu, duh însemnând
suflet şi
gând.
Şi cum ambele componente erau vii şi continui, lumea evolua mai întâi în gândul lui Dumnezeu. Gustav îl asculta interzis pur şi simplu. Se bucura pentru inteligenţa ieşită din comun a fiului, dar se şi temea de ravagiile posibile.
De la zece ani, Philipe începu să fie conştient de faptul că realitatea sau ceea ce, în termeni obişnuiţi se considera realitatea lumii fizice, constituia
de fapt cea mai complexă iluzie. Îi presimţi şi-i
desluşi
frumuseţea,
dorind totodată
să
aibă
acces la splendorile acestei dimensiuni vizibile, să pătrundă
în
mecanismele lumii fizice, pentru ca, după aceea, din aproape în
aproape, să
descopere planurile lumii invizibile. Pasiunea lui Philipe pentru lumile de
Sus, numai de el ştiute,
văzute,
cercetate, îi
atrase serios atenţia tatălui său.
Descoperind înzestrarea
suprasensibilă
a fiului, Gustav Keitel avu un moment de stupefacţie. Oricât de ciudat ar părea până la un punct, îşi iubea fiul ca un părinte şi dorea să-l vadă fericit, bucurându-se de bunurile posibile ale acestei lumi, între frontierele lumii fizice. Ştia
multe despre tărâmurile
veşniciei
şi
mereu se ţinuse
tare, biruise în
el curiozitatea savantului, dar şi ispita omului ce-şi dorise să
ştie,
să
cunoască
şi el ceva, cât de puţin, din tot ceea ce cunoştea Dumnezeu. Nimic nu sfâşia
mai adânc sufletul şi conştiinţa omului decât ispita de a căpăta Puteri, de a dispune de libertatea oferită de o Putere absolută. Foarte atent să nu greşească, încet, cu grijă, păstrând cu străşnicie secretul descoperirii, începu să-l vegheze pe Philipe, căutând să-i cunoască amploarea Puterilor.
În altă ordine de idei, Gustav intui că, din pricina frumuseţii, Philipe va deveni ţinta fetelor şi-l vor hărţui şi-l vor abate de la marea misiune a destinului său. După lungi convorbiri cu Mitelbach, dezvoltă pentru Philipe cele mai interesante
proiecte menite să înlăture din preocupările lui, atracţia fizică, dragostea carnală, pasiunea pentru relaţiile sexuale. Philipe avea nevoie, după opinia lor, de iubire şi de echilibru, nu de curiozitate pentru
plăcerile oferite de femei, în relaţiile sexuale. Timpurile erau însă căzute în cacofonia pornografiei şi el trebuia să devină imun la orice tentaţie, nu apărat prin izolare. Hotărât să-l apere de necazurile adolescenţei, încă sensibil la propria lui aventură când se îndrăgostise de Kimberly, Gustav puse la punct câteva direcţii apte să anuleze în Philipe curiozitatea şi atracţia sexuală ivită din chimismele naturale ale trupului. Până la cincisprezece ani îi oferi cele mai ample informaţii despre fenomen. Şi
pe urmă
chiar în
ziua aniversară,
când
împlini
şaisprezece
ani, naşul
său,
Mitelbach, îi
dădu
drept cadou, o fată cam de aceeaşi vârstă
cu el, o precoce prostituată de lux, o expertă în
arta sexului, cumpărată de la un proxenet thailandez. Ea îl iniţie pe Philipe în tainele extazului carnal. Kimberly află de lucrul prostituatei abia după ce observă efectele de pe faţa băiatului. Se revoltă, se supără pe Gustav, îl acuză de manipulare, de intervenţie indiscretă în intimitatea fiului. Ceea ce nu-l împiedică pe Gustav să-i schimbe lui Philipe companioanele de pat într-un ritm menit să-i provoace o cumplită saţietate. Până la 18 ani, Philipe epuiză orice urmă de interes pentru femei. Nu le mai voia. După ultima experienţă, îi spuse tatălui său că nimic nu-l plictisea mai tare decât monotonia desfrâului.
După liceu, Gustav alese pentru fiu, universitatea
din Londra şi încetă să-l mai alinte cu felurite diminutive. Cumpără o vilă în Regent Park, se mută împreună cu Philipe şi abia dacă se mai întâlnea cu Kimberly, rămasă în State. Deşi uneori dădea semne de mare istovire, corporaţia ce-i aparţinea lui Gustav, Virtual Keitel, se îmbogăţi cu noi domenii de activitate axate pe
explorarea şi
exploatarea telecomunicaţiilor. În primăvara
care urmase, laboratoarele Keitel, conduse de Gustav, dar şi
de Philipe, oferiră pieţii un număr
de jocuri pentru computere cu o componentă stranie, un factor
psi, sau un virus psi. La scurtă vreme după lansarea pe piaţă a jocurilor, Gustav făcu o primejdioasă criză de inimă. Depăşi totuşi panica plecând, împreună cu Philipe, cu Mitelbach şi prietenii lor,
familia Campbell şi
fiul lor, Edward Campbell, într-o
croazieră în jurul lumii. Lui Gustav îi plăcu la nebunie viaţa în largul oceanului, dovadă că la întoarcere comandă unei firme olandeze construcţia unei nave pe care să poată locui îndelung, când nu mai suporta aerul uscatului. Fără să se gândească la repercursiuni, se adânci, din nou fără măsură, în cercetarea domeniului invizibil, cu pasiunea
marilor mistici, dornic să
canalizeze preocupările
lui Philipe către
aspectele morale, miezul arzător al lumilor suprasensibile. Îl îndemna să cerceteze ierarhiile cereşti şi să scrie ce credea despre Apocalipsa sfântului
Ioan. Între timp constructorul îi livră nava comandată şi Gustav o lansă la apă şi-o boteză Dolores, după cel de al doilea nume al lui Kimberly. În
aceeaşi
săptămână
nava Dolores porni în largul Oceanului Atlantic, avându-i
la bord pe Gustav şi pe Philipe. Mai înainte de a se
fi îmbarcat
pe navă,
Gustav îi
dărui
lui Philipe o fată
de culoare, în
vârstă
de 14 ani, virgină,
cumpărată
de valetul lui Gustav din Etiopia. Era
delicată ca o figurină şi avea misiunea să refacă apetitul sexual al fiului, drept care fata se
lipi de Philipe ca o pisicuţă,
dăruindu-i-se cu abandonare de sine. Mai târziu, către finele anului, Kevin Stone, socrul lui Gustav,
muri şi averea ce-i reveni lui Kimberly însumă două, trei, miliarde. Adâncindu-se în reverii, Gustav îl asigura pe Hans Mitelbach, că ei doi şi cu Philipe, vor contribui la schimbarea
comportamentului economic al omenirii, ceea ce va atrage automat şi schimbarea comportamentului moral, că oamenii se vor întoarce la marile valori etice şi estetice, cerute de sufletul lor, că vor trăi şi vor vedea cu ochii lor o lume reîndumnezeită, o omenire minunată, oglindă a lui Dumnezeu. Căci timpurile biblice se vedeau pretutindeni. Mitelbach
nu era la fel de optimist. Dar Gustav îl îmbărbăta. Spunea că se va retrage pe navă şi va concepe un plan pentru accelerarea
schimbărilor.
Presimţindu-şi viitorul nesigur, după ce obţinu acceptul celor şaptezeci şi şapte de Cavaleri
Anonimi, care constituiau, în
fapt, al şaselea nivel al Ordinului, Gustav începu să-l pregătească pe Philipe, pentru a deveni membru al Ordinului.
A şasea treaptă, sau cerc, îi
cuprindea pe savanţii
ce urmau să intre în ultimul cerc, al şaptelea, imediat ce unul din
cei şapte Seniori, din al şaptelea nivel, murea sau se îmbolnăvea prea grav ca să-şi mai poată îndeplini sarcinile. Deşi era mândru de geniul fiului său, când sosi vremea iniţierii, cine ştie prin ce misterioase chimisme, Gustav simţi că i se rupe ceva în inimă. Nici o bogăţie nu se putea compara cu fericirea oferită de sentimentul deplin al libertăţii, de bucuria dată doar de o vastă cunoaştere. Ordinul urmărea ca aceste inestimabile bunuri spirituale să ajungă la toţi oamenii şi membrii lui trebuiau să fie mulţumiţi de truda lor, de îndată ce Dumnezeu îi voia pe oameni în preajma Sa. Atunci de ce simţea Gustav durere şi panică, de parc-ar fi fost în situaţia de a-şi jertfi fiul pe altarul unei false credinţe. Sângele lui nu va conferi adevăr acolo unde adevăr nu era. De ce-l biruia deodată îndoiala? Şi de ce nu voia s-o împartă cu Hans Mitelbach, semenul său, fratele său?
Dar îndoiala trebui să dispară şi dispăru din gesturile lui Gustav, nu şi din inima sa. După o temeinică iniţiere, la doar douăzeci de ani, Philipe deveni membru cu mari răspunderi în misteriosul Ordin al Cavalerilor Anonimi. Într-un cadru solemn jură că, alături de tatăl său şi ceilalţi Anonimi, va veghea la pacea şi bunăstarea lumii, că îşi va dărui ştiinţa pentru binele omenirii, nu pentru distrugerea
ei, că mai înainte de orice, va sluji binele, atât cât Dumnezeu îi va îngădui. Orice abatere de la regulile interne ale
confreriei se pedepsea cu moartea. Calitatea de membru nu se trecea din tată în fiu decât în cazuri excepţionale când fiul se
dovedea un adevărat ales într-ale ştiinţei. Mai exista o excepţie în cercurile
de la periferia ordinului şi prevedea intrarea în ordin a fiilor celor care
cotizau pentru ordin, respectiv a celor care susţineau financiar existenţa
ordinului. Dar aceşti contribuabili se aflau la periferia ordinului în
cercurile unu, doi şi trei, care numărau foarte mulţi membri, sute şi chiar mii
de membri. Odată cu depunerea jurământului fiecare nou membru afla că nu mai avea drum de întoarcere. Nimeni nu putea renunţa la calitatea de membru, indiferent în care din cele şapte sfere era primit. Istoricul Von Lenz
susţinuse în cărţile sale dedicate ordinului, că membrilor care se sustrăgeau disciplinei, li se aplica pedeapsa cu
moartea. Nu existau pedepse intermediare. Şi în marginea acestei afirmaţii susţinea că, Giorgio Brunelli fusese membru al Ordinului activ
pe treapta şasea, fusese unul dintre geniile lumii, conducătorul consiliului celor şaptezeci şi şapte
şi încălcase legea secretului, dezvăluise, înainte de termen, ceea ce descoperise, susţinând cum că mai toate confreriile religioase care susţineau şi conduceau biserica, ocultau descoperirile ştiinţei, fără a pune în balanţă cât prejudiciau evoluţiile. Cerea despărţirea religiei de ştiinţă şi părea convins că soarele era centrul universului nostru şi nu Pământul cum credeau clericii. Deveni martir înainte chiar să fie ars pe rug.
Ocupată cu propriile ei
afaceri, Kimberly se dezinteresă o vreme de preocupările soţului, nu şi de ale
lui Philipe. Era obsedată
de fiul ei. Cu adevărat strălucit şi cu câteva clase deasupra celor de vârsta
lui, Philipe continuă
studiile în domeniul matematicii, a calculatoarelor, a psihologiei, a
astrofizicii şi-a biosistemelor tot mai fascinat, asemeni tatălui său, de
performanţele obţinute de inteligenţa artificială. La 21 de ani îşi luă doctoratul în IT la Oxford. În paralel luă un alt doctorat în psihologie şi neuro-science, tot la Oxford. Se adânci în cercetarea domeniului viruşilor electronici, concepând programe antiviruşi şi de asemeni născoci jocuri pe computer inventând avatari. Gustav recunoscu smerit că fiul său, avea geniu. La vârsta de douăzeci şi unu de
ani, era recunoscut ca un as al realităţii virtuale, stăpânul unui imperiu plin de
farmec şi încă mari enigme.
Philipe făcea totul numai din iubire pentru tatăl său. Ar fi fost în stare de mari jertfe dacă tatăl său i-ar fi cerut-o. Năzuia să fie bun şi să descopere ceva senzaţional doar de dragul lui Gustav. Nimic din
tot ce făcea nu-l pasiona mai mult decât să descopere ceea ce dorea tatăl său, marele secret al manipulării conştiinţelor, al
transformării, sau chiar al transmutării persoanei. Se aşternu pe studiu, singurul lui duşman fiind
doar teama de plictiseală. Ca
s-o învingă, imagină
nişte jocuri pentru computer sofisticate şi enigmatice şi le oferi comerţului. Firma Virtual
Keitel adună
în conturi sume cu adevărat fabuloase. După joaca de-a iniţierea în tainele creaţiei, Philipe se întâlni din ce în ce mai rar cu
tatăl său. Gustav îl îndemnă să se emancipeze, să încerce ceva pe cont propriu, să nu rămână dependent de el. Deşi Kimberly suferea de un dor cronic de
fiul ei, nu se opuse când Philipe plecă a doua oară, dar de data asta singur, în jurul lumii. Un fel de-a spune singur; ochii nevăzuţi din Ordin erau pretutindeni pe urmele lui. Paza
bună evita primejdia. În aventura cunoaşterii universului, îl însoţea şi un număr record de tinere, adunate de asistentul său, din diferite ţări din Africa, Asia şi America Latină, una mai reuşită ca alta, foste dansatoare, foste miss univers,
animatoare, experte în
materie de sex. În documentele de călătorie
figurau ca angajate ale laboratoarelor Keitel şi primeau salarii
confidenţiale.
Philipe le trata cu multă politeţe, cu multă
indiferenţă.
Nici
în adolescenţă şi nici în anii studenţiei, Philipe nu se îndrăgostise.
Nu simţise
acel fior al dorinţei, al emoţiei provocată
de o altă
persoană;
nu-i privea pe ceilalţi cu ochii cuceritorului, nu aştepta
nimic de la nimeni, lumea nu-i datora nimic, el era dator să
dăruiască
multe lucruri bune acestei lumi care se învârtea
în
jurul lui de parcă
voia să-l
mănânce,
să
se înfrupte
din frumuseţea
lui neobişnuită.
Zâmbetul lui mai ales, făcea remarcabil de multe victime printre fete; ele
voiau, cu obstinaţie
să
ocupe un loc în
inima lui şi
să
rămână
acolo pe vecie; ceea ce era imposibil. El nu se simţea atras de nici una, iar
fetele, oricât
de îndrăzneţe,
după
ce erau fulgerate de pasiune, de admiraţie pentru splendoarea
lui, deveneau înţelepte,
se mulţumeau
cu ceea ce primeau reprimându-şi furia dorinţelor,
imaginându-şi,
probabil, ce suferinţă cruntă le-ar aştepta
dacă
s-ar îndrăgosti
fără
speranţă
de cineva care părea
pregătit
pentru orice, dar nu şi pentru dragoste. Înainte încă
să
fi plecat în
călătorie,
Philipe îşi
cumpără
o locuinţă
personală
în
New York, unde personalul casei, numeros şi exotic, numai
tinere, între
14 şi
18 ani, aduse din diverse părţi ale lumii, aveau
misiunea să-l
slujească
pe stăpân.
Revenind la New York din lunga călătorie în
jurul lumii, Philipe îşi sărbători
ziua de naştere
cu o mulatră
virgină,
în
vârstă
de 13 ani, oferită
lui în
dar de către
tatăl
său,
ca o supremă
recunoaştere
că
lui Philipe îi
era îngăduit
orice. Kimberly nu ştia absolut nimic de lucrul tainic al tatălui
asupra fiului. Nici dacă i s-ar fi spus, n-ar fi crezut că
iubitul ei Gustav împărţea
toate femeile cu Philipe. Cert era că doar Mitelbach descoperise că după ce Philipe se culca cu vreuna din fete, cum n-o
mai voia şi a doua oară, fata respectivă trecea în patul lui Gustav. El o cerceta din toate
punctele de vedere să
descopere de ce Philipe n-o mai dorise şi a doua oară. Era o ciudăţenie a neamului Keitel probabil, ori toată această preocupare pentru sex din partea lui Gustav
ascundea o străveche
mânie împotriva propriei adolescenţe, când devenise dependent de Kimberly. Fusese atunci şi mai era încă robit de pasiune pentru ea, îndrăgostit încă de ea la fel ca în prima tinereţe, când i se părea că în absenţa ei nu avea aer, nu putea respira ca lumea.
Spunea şi el asemenea poetului că iubirea nu era nimic dacă nu depăşea cotele de avarii ale inimii, nu devasta
conştiinţa, nu ducea la transmutaţia sufletului. Îi oferea lui Philipe feluritele experienţe cu femei, convins că în felul acesta, el scăpa de primejdia de a deveni sclavul
vreunei pasiuni erotice. Iubirea era, în concepţia lui Gustav, un sentiment asexuat, nu avea nimic
de a face cu erotismul. Philipe împlinise douăzeci şi doi de ani şi nu se simţise niciodată, nici măcar atras de vreun chip de fată, nici vorbă să se aventureze în spaţiul accidentat al iubirii.
Îl interesa ştiinţa, istoria, arheologia, voia să descopere secretele
piramidelor şi se exersa în treptele iniţierii de tip creştin. Evitase cu bună
ştiinţă treptele iniţierii de tip asiatic. Ştia că avea Puteri şi voia să
capete puterea de a le controla, nu voia să ia cerul cu asalt. Spre deosebire
de alţii, el căuta să ajungă la Dumnezeu pe căile lui Dumnezeu, nu ale sale. Şi
calea lui Dumnezeu era mai puţin primejduită. La alt nivel simţea şi ştia cum
acţiona Dumnezeu în om. Ştia şi cât de departe putea ajunge îndrăzneala omului,
respectiv a lui. Şi mai ştia desigur că pe calea iniţierii nu existau nici
opriri, nici întoarceri. Şi odată ajuns la frontiera dintre lumi, nu mai exista
revenire.
În timp ce tatăl său
cerceta secretele vidului, Philipe era tot mai preocupat de mesajelor
civilizaţiilor extraterrestre. Ardea de nerăbdare să discute cu tatăl său
considerând că numai faţă
de el îşi putea dezvolta speculaţiile minţii, convins că doar el era în măsură să-l înţeleagă. Învăţase repede regulile sociale, regulile
Ordinului, ştia
că inteligenţa personală trebuia ocultată, inteligenţa însăşi trebuind să se comporte ca o societate
secretă, poate cea mai secretă. Descoperirile de ultimă oră din ştiinţă nu puteau deveni un bun al lumii. În
marginea ultimilor ani ai mileniului doi şi ai primilor din mileniul trei, pe
un anumit palier al evoluţiilor, ştiinţa ajunsese departe, trecuse dincolo de
frontierele posibilului, recunoscând că i se revelau misterele universului. Oferea lumii un mod de viaţă nu atât nou cât cu totul diferit de cel de dinainte. Numai că în
vreme ce Philipe îşi dorea cu ardoare
să-l vadă pe tatăl său, acesta, supus unor teste medicale, se dovedea
atins de un cancer avansat la stomac. Gustav Keitel se stingea văzând cu ochii. Plecă în Europa dar nădăjdui zadarnic într-un miracol. Alţi mari, faimoşi specialişti, de la Paris, de la Londra, de la Geneva,
confirmară diagnosticul pus de medicii americani. Împreună
cu Kimberly, fără
să-i sufle lui Philipe vreun cuvânt, după ce, la unison medicii
se declarară
fără
speranţă
şi
îi
mai puteau asigura, cu tratament, douăsprezece luni sau cel
mult doi ani de viaţă, luară decizia să-l căsătorească
pe Philipe cu Jill McClain, fata aleasă de ei pentru el, să-i
devină
soţie
şi
să
fie mama copiilor săi. Il chemară la Londra şi
Philipe sosi destul de repede, fiindcă se afla deja în
Europa, la Vatican, cufundat în cercetarea unor documente. Bucuria de a-şi întâlni ambii părinţi depăşea înteresul pentru documentele secrete. Aştepta de destulă vreme să discute cu tatăl său, aşa încât aproape imediat ce ajunse acasă, după îmbrăţişări îndelungi, îi spuse că descoperise cum puteau fi traduse corect profeţiile Apocalipsei.
- Iubite Philipe, lasă asta, nu te mai gândi acum la asta.
- Iubitul meu tată, mi-e inima plină de noi entuziasme. Imaginează-ţi c-am descoperit calea prin care banii se pot înmulţi în progresie geometrică. Trebuie să discutăm, te rog, despre consecinţele unei asemenea descoperiri...
- Vom discuta. Pentru ştiinţă timp este şi va fi mereu destul, noi acum vrem să perfectăm altceva.
- Ah, iartă-mă! Ştii ce multe îmi vin în minte şi imediat doresc să le discut cu tine. Reminiscenţe din minunaţii ani când învăţam împreună.
- Iubite Philipe, îmi pun toată nădejdea în puterea ta de a judeca. Sunt secrete personale
pe care nu trebuie să
le discuţi cu nimeni, nici cu mine, nici cu Hans,
nici cu fraţii
noştri din consiliu. Orice descoperire din
aceste noi domenii, a robotisticii, a posibilităţilor infinite de modelare a memoriei,
poate fi similară
cu cele din fizica atomică.
Omenirea poate fi distrusă într-o clipă. Acum vreau să abordăm o temă de suflet. Ştii că te iubesc, ştii că vreau să fii fericit.
- Şi ştii şi tu că te iubesc.
- Da, ştiu. Eşti cel mai bun fiu cu putinţă. Ştiu, am ştiut întotdeuna că mi-ai fost dăruit de Cer cu un scop şi nu m-am abătut prea tare de la imperative. Vom discuta descoperirea
ta, clonarea banilor poate arunca planeta în aer. Te-am chemat pentru ceva mai serios, mai important pentru inima mea de tată, de părinte. Iubite Philipe, dragul meu, după ce am pus la punct succesiunea în conducerea Ordinului, avem încă ceva.
- Anume?
- Căsătoria ta.
- Căsătoria mea?!!
- Da. Nu mai spun că în luna de miere va trebui să-ţi laşi mireasa gravidă. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu, la anul pe vremea
asta, să ai un moştenitor. Am ales fata cu mulţi ani în urmă, ne-am ocupat de educaţia ei, de familia ei, dar dacă nu-ţi place, nu te atrage, nu-i obligatoriu să te însori cu ea.
- Recunosc, chestiunea
chiar mă surprinde. Pentru numele lui Dumnezeu, tată, nu pot şi nici nu vreau să mă însor acum.
- Ai douăzeci şi patru, curând vei face douăzeci şi cinci de ani. E cea mai bună vârstă. Ştii bine că vreau să fii fericit.
- Şi?
- E timpul să-l văd la faţă pe fiul fiului meu. De ce nu poţi şi nici nu vrei să te însori?
- Vreau şi pot, dar de ce atâta grabă?
- Jill McClain e o metisă reuşită; tatăl ei, e alb, iar mama ei, Anne, e mulatră. Ambilor părinţi li s-a cercetat arborele genealogic până la a noua generaţie, sunt curaţi, ceea ce îţi va asigura urmaşi sănătoşi, fericiţi şi demni în faţa lui Dumnezeu şi-a oamenilor, să ducă mai departe idealurile noastre şi să facă posibilă dăinuirea. Jill e acum împreună
cu Kimberly. Nu i s-a spus încă nimic. Nici părinţii
ei, care trăiesc
de multă
vreme la Londra, nu bănuiesc ceva. Jill are optsprezece ani şi-i
studentă
la Oxford şi
te asigur că
i-am făcut
un test de inteligenţă şi am fost mulţumit.
Nu mai zic nimic. Trebuie doar s-o
vezi. Va merge la dejun cu Kimberly şi noi vom fi pe undeva în umbră. O vei vedea. Dacă îţi place ne arătăm şi declanşăm procedurile nunţii, dacă nu, vom merge pe un alt proiect.
Strepezit de surpriză, dar şi dornic de supunere, de a le face părinţilor pe plac, Philipe se răzgândi şi acceptă aranjamentul matrimonial; în următoarele două săptămâni se căsători cu Jill, iar după luna de miere petrecută pe navă, Jill îl înştiinţă că aştepta un copil. La sfârşitul a patru luni şi tot de miere, burtica lui Jill, din ce în ce mai voluminoasă, dovedea că acolo, în căldura ei de femeie şi mamă, creştea, după cum se văzuse la ecografie, un băiat. Fericirea de a şti că va avea urmaşi mai prelungi cumva viaţa lui Gustav. În
vreme ce Philipe rămase cu Jill la Londra, părinţii
săi
reveniră la New
York, dar aproape imediat plecară
din nou, de data asta pe navă, unde veni şi Mitelbach şi rămase aici,
nedezlipit de Gustav, până la sfârşit. Nici aerul, nici evlavia nu-l mai
însănătoşiră. În iarnă, puţin după Anul Nou, chiar în ianuarie, Gustav
Keitel, strălucit în toate, încetă din viaţa fizică. Chemat doar în
ultima clipă,
Philipe nu-l mai prinse în viaţă
şi
nu mai avu cum să-şi
ia rămas
bun de la el. Îşi privi tatăl, nemişcat şi fără suflare şi crezu că va muri şi el din durerea de a-l fi
pierdut. Avea o foame înspăimântătoare de sfatul tatălui său în probleme
fundamentale de ştiinţă, chinuit de mii de întrebări.
După funeralii, Philipe mai rămase două săptămâni la bordul navei, fără să poată plânge, făra să poată articula vreun cuvânt. Acceptă totuşi să-l asculte pe Hans Mitelbach, în ceea ce Mitelbach numea deja o audienţă. Mitelbach îi spuse imediat ce reuşi să-l privească pe Philipe în ochi, că începând din acel moment, îi revenea datoria de a continua misiunea tatălui său. Philipe nu spuse nimic, dar părăsi nava, pe furiş. Ca şi când se supunea penitenţei tăcerii, se izolă complet de familie. Probabil că o parte din timp Philipe peregrină prin America de Sud, dar pe la începutul lui mai, reveni la reşedinţa sa din Manhattan. Luă legătura cu brokerul său, aşteptând tranzacţionarea unui mare pachet de acţiuni ale firmei Whalsh Computers, puse
atunci pe piaţa
bursieră. Whalsh Computers era vizată de Philipe de mai multă vreme, dat faptului că era mare furnizoare de programe antiviruşi. Dădu dispoziţie brokerului să culeagă de pe piaţă toate acţiunile. Brokerul ţinu
să-l informeze că firma era în cădere liberă, că acţiunile nu prea mai valorau mare brânză, că era în pragul falimentului, de aceea şi pusese în vânzare pachetul majoritar. Devastat sufleteşte din pricina morţii tatălui său, ca să nu cadă în păcatul comunicării cu morţii, Philipe încerca să se ocupe de afaceri. Firma Whalsh nu însemna absolut nimic pentru el;
descoperise deja o cale de înmulţire a banilor, a profiturilor în progresie geometrică, secret pe care apucase doar să i-l prezinte tatălui său, fără să reuşească să discute cu el şi efectele unei asemenea descoperiri. Philipe
ajunsese deja la un gen de supra bogăţie ce se autoreproducea într-un ritm incredibil. Îl interesa firma Whalsh doar ca spaţiu de experimentare la vedere, în legalitate, a metodelor de eficientizare
a programelor virus şi
antivirus. Ţinea,
de asemenea, la suprafaţă,
câteva mari companii, pentru a amorţi zelul fiscului, plătind impozite fabuloase, în nobilul scop de a putea experimenta fără grijă, în paradisurile fiscale, descoperirile din domeniul
ingineriei financiare. După ce achiziţionă pachetul majoritar al firmei Whalsh, se ocupă personal de restructurarea acesteia. Cu
ramificaţii în toată lumea, compania aparţinuse urmaşilor lui Whalsh, respectiv Klark, fiu, şi Winona, fiică. Winona era văduvă de doi ani, soţul ei pierise într-un accident aviatic, la numai şase luni după ce se căsătoriseră; Klark, om la vreo treizeci şi cinci de ani,
singur, homosexual, era îndrăgostit mortal de un actor despre care tocmai
aflase că avea virusul HIV. Când înţelese în ce dramă îl împinsese soarta,
Klark încetase să mai judece corect pierzând dintr-o dată mentalitatea americană a omului preocupat aproape exclusiv de
muncă. Umbla mai tot timpul ameţit de droguri şi disperare. Winona, dorind să salveze firma, lansase pe piaţă pachetul majoritar de acţiuni, prin care firma putea fi salvată de un nou acţionar majoritar, un bun manager, apt să-l înlocuiască pe Klark. Când Winona îl văzu pe Philipe, avu un şoc. După ce îşi mai veni cumva în fire, rămase la el în birou, chestionându-l îndelung: de unde venea, cine era, şi ce-şi
dorea de la viaţă. El întârzie să răspundă zâmbind mult şi vorbind şi mai mult
despre vreme şi
călătorii, mereu amabil, recomandându-i Winonei să-şi închipuie cum, într-o bună zi, va descoperi cum computerele vor comunica între ele fără intervenţia omului. Pe măsură ce-l privea, ea nu mai auzea
aproape nimic din ce-i spunea, constata însă, cu din ce în ce mai însemnată bucurie, cât era
el de splendid făcut, înalt,
blond-auriu, şi ce ochi frumoşi avea şi cât de albaştri erau, şi cât de bine îl prindea felul cum surâdea, lăsând ca,
printre buzele prelungi, uşor
arcuite, să i se numere dinţii albi şi perfect rânduiţi. În fine, Winona nu
avea decât treizeci de ani şi încă îşi mai jelea soţul pierdut, ataşată, firesc, de bunurile
trupeşti ale bărbaţilor. Faţă în faţă cu Philipe, îşi reaminti cât de minunat era să facă dragoste cu un bărbat, să se topească de pasiune într-un sărut sălbatic; îl tot privi până când începu să aibă
vedenii erotice, scene de extaz şi agonie; îl privi cu mare, cu primejdioasă
imprudenţă până când deveni dependentă de zâmbetul lui minunat, de aerul poetic,
de privirea languroasă, de buzele prelungi şi probabil, îşi spunea ea, în
tăcerea insondabilă a inimii, dulci ca mierea. Dar Philipe nu era pe aceeaşi lungime de undă emoţională cu ea. El căuta căile economice prin care să implementeze un pachet de viruşi psi. Winona însă nu mai ştia de nimic altceva, realiza, cu destulă
disperare, că îl
dorea cu o forţă
ce-o devasta. Prinse a se întreba oare cât i-ar cere el pentru o noapte de
dragoste, cam cât ar costa-o pe ea un ceas de iubire cu acest minunat zeu de
origine necunoscută? Când nu mai izbuti să îndure teroarea dorinţei, trecu la
un asediu continuu, intrând
în biroul lui încă de la primele ore ale
zilei, ne mai lăsându-i timp să se ocupe de mersul afacerilor, a perfectării căilor ce puteau schimba cu totul comportamentul
economic al oamenilor, ceva ce putea arunca în derizoriu decizia politică,
importantă fiind doar omogenizarea nivelului de trai pe întreg globul. Ea nu
vedea nimic din magnificenţa realităţii virtuale, aptă să arunce în aer toate
raţiunile unei existenţe bizuită pe tradiţia muncii, în locul căreia se putea
instala o éră diferită de toate cele cunoscute de om, un timp fără istorie, o
existenţă teribilă izvorâtă
din spectacolul minţii în acţiune. Pe ea n-o mai interesa nimic, nu mai avea în
faţa ochilor decât chipul lui Philipe, cu toate trăsăturile ca rupte dintr-o
minune. Într-o dimineaţă dădu
buzna în biroul lui încercând să-i descheie
nasturii de la cămaşă sau poate de la pantaloni. Mai înainte de gestul ei nebun, se petrecuse
moartea actorului, iubitul lui Klark, iar Klark se drogase straşnic pentru a
putea suporta durerea, de fapt, în zilele acelea, nici nu se mai trezi din droguri
tari şi din beţie. Fără să mai ţină cont de vreo
normă, cu adevărat
disperată la gândul că rămăsese singură pe lume, Winona se agăţă de gâtul lui Philipe implorându-l să primească toată
averea ei în schimbul câtorva ceasuri de iubire. Philipe, pe bună dreptate, se transformă în stană de piatră. Onoarea îl împiedica să profite de slăbiciunea unei femei şi, afară de aceasta, nu avea nici cea mai vagă dorinţă de a face sex cu ea. Cu prudenţă extremă, cu mare şi infinită grijă pentru mândria ei, după ce îşi reveni din uimire, el o respinse.
Excitată, la limita nebuniei, ea începu să urle că
nu mai voia nimic afară de simpla lui prezenţă, să rămână lângă ea, în locul
fratelui care tocmai murise din pricina unei supradoze de heroină, s-o lase să-l ţină în braţe şi noaptea să doarmă în pat cu ea, ca să nu-i
fie prea frig. Îl iubea, îl adora, repeta ea
printre lamentări
pătimaşe, căutându-i gura, încercând să-i prindă buzele cu dinţii, lovită de o
teribilă şi rea frenezie. “Lasă-mă numai să te iubesc, te rog, te implor, nu mă respinge, mă omor sub ochii tăi” etc. El o evită, se feri de pornirile ei de a cădea grămadă peste el, repetându-i că deşi regreta imens, nu putea să facă absolut nimic. Ea îl imploră în continuare, făcu o scenă de zile mari, căzu în genunchi, îl apucă de picioare, şi-l imploră. Zăpăcit de milă, de silă, Philipe repeta că nu putea, nu voia, iar ea plângea.
- Nu-ţi risca sufletul, îi spuse el înspăimântat, în cele din urmă, nu te lăsa pradă unui ceas de desfrânare. Roagă-te şi Dumnezeu îţi va da putere să rezişti.
- Îţi cer un ceas de extaz, nu-mi pasă dacă-i desfrânare, nu-mi pasă dacă te însori cu mine, după ceasul meu de desfrânare, pot să şi mor. Ar fi pentru mine suprema fericire să mor în braţele tale.
Cum
nu îndrăznea s-o bruscheze, înlănţuit de braţele ei, devenit dintr-o dată destul de absent, destul de indiferent la
urmări, se răzgândi şi acceptă să facă sex cu Winona, acolo în birou, închipuindu-şi c-o va linişti şi va putea discuta apoi cu ea ceva mai omeneşte. Crezu sincer c-o salvează, dar se trezi că ea îl voia cu totul. Nu-l mai lăsă să plece din birou, nu fuseseră decât câteva ore de pasiune carnală, dar pe ea o luă valul cu totul. Îl
imploră
necontenit să
n-o părăsească.
Îl
forţă
oarecum să
vină
la ea acasă
şi,
îndată
ce ajunse din nou cu el în pat, nu-l mai lăsă
să
plece. Prea îndurerat
din prea multe pricini, dar mai ales din cauza morţii tatălui său, plin de milă
şi lehamite totodată, dar şi pradă unei ciudate dorinţe, nu de smerenie, mai
degrabă de pedeapsă aplicată sieşi
pentru vinovăţii numai de el ştiute, după ce dădu
curs cerinţei Winonei şi acceptă să-i fie amant, deşi dispunea de
puteri subtile pe care le-ar fi putut folosi ca s-o liniştească
şi
să-i
abată
sufletul şi
mintea de la el, Philipe nu-şi folosi Puterile în folos
propriu. O lăsă
pe Winona să
se arunce gemând
peste el dornică
de noi tehnici de a face sex şi de a smulge trupului senzaţii
la limita rezistenţei. După vreo două luni de excese
sexuale, Philipe se trezi bombardat de un număr mare de mesaje pe
telefonul mobil, prin care era informat că adulterul era un păcat
de moarte. Şi,
colac peste pupăză,
Winona îl
înştiinţă
că
rămăsese
gravidă,
iar medicul consultat constată că era în
două
luni, ceea ce însemna
că
rămăsese
însărcinată
la prima ei dezlănţuire,
de îndată
ce nu se protejase. Iar lui Philipe îi ieşise din minte pericolul de a o lăsa gravidă. Regăsindu-şi calmul, Philipe o duse pe Winona în Alaska, apoi în nordul Germaniei, la Oldenburg, unde ea
răci, neobişnuită cu frigul de la Marea Nordului. Ea nu
contenea să-i
spună
că
prefera să
moară
decât
să
afle cum ar fi fost să trăiască
fără
el. Puterea pasiunii ei îl uimea necontenit. Nu se decidea s-o părăsească,
fascinat de foamea trupului ei, de felul cum încerca să-l
seducă,
să-l decidă să
se căsătorească,
având
în
vedere că
urmau să
aibă
împreună
un copil. Între
timp părăsita
Jill, rămasă
doar în
grija lui Kimberly şi-a părinţilor
ei, era pe cale să
nască.
Philipe nu înţelegea
de ce nu avea şi
el trăiri
şi
bucurii asemănătoare
cu ale Winonei sau ale lui Jill. Bănui că tatăl
său
născocise
un program educativ prin care îl eliberase de dependenţa
ce ar fi putut s-o capete faţă de dragostea carnală, tiranică,
posesivă,
ivită
din necesitatea endorfinelor. Îi
eliminase curiozitatea faţă
de femei şi de sex, oferindu-i tot ce putea fi mai
bun în materie de sex tehnic, făcut din datorie faţă de trup nu din iubire şi preferinţă gingaşă a sufletului. Îl saturase de plăcerea trupescă, pentru ca să nu-i mai trebuiască. În vreme ce Winona îi spunea că-şi dorea să moară în braţele lui într-o clipă de extaz, el o privea ca pe un obiect de
cercetare ştiinţifică. O aduse înapoi la New York, hotărât să nu-i mai ofere nici o clipă de extaz. Îi spuse că nu se putea căsători cu ea deoarece era deja însurat, că soţia lui era pe undeva în Londra şi oricum, în SUA, ca şi în Europa, bigamia era interzisă. Oricât s-ar considera el deasupra legilor, nu voia să le încalce pe cele existente. Winona nu-l ascultă, nu-l înţelese, nu se îndepărtă de el, iar când el îi spuse că trebuia să plece undeva în Africa, îl ameninţă că în absenţa lui, dacă nu va muri de dorul lui se va omorî. Vrând probabil să-şi verifice limitele, să salveze copilul nenăscut al Winonei, o luă cu el în Africa de Sud, unde rămase destulă vreme, oferindu-i un ospăţ sexual consistent, să-i ţină de foame pentru multă, multă vreme. Reveniră la New York şi Winona născu o fetiţă, toată aurie, căreia îi dădură numele Felicity. Lucrul se petrecu în februarie, dar mai înainte, la Londra, în urmă cu un an în luna iulie, Jill născuse un băiat căruia îi dăduse numele Richard. Philipe nu-l văzuse şi, culmea, la apelurile lui Jill şi-ale lui Kimberly, la mesajele lor insistente,
el nici măcar nu le răspunse. Voia să le lase certitudinea că dispăruse din lume. Le purta pică, tocmai el, cel mai puţin supărăcios om, cel mai nepasional, cel ce nu se supărase niciodată pe nimeni, era supărat acum pe mama sa. Era de fapt supărat pe el însuşi. Îşi reproşa că nu fusese atent şi nu văzuse boala tatălui său şi nu-l salvase. Iar Kimberly, respectase probabil
interdicţia lui Gustav care nu voise ca Philipe să afle.
Kimberly Keitel, noul născut, Richard, Jill Keitel şi Hans Mitelbach se aflau pe navă, sărbătoreau botezul lui Richard, deplângând absenţa lui Philipe şi-a lui Gustav care-ar fi fost atât de fericit să vadă ce bebeluş viguros şi sănătos făcuse Jill. Erau trişti, dar fără exces şi deplângeau împreună moartea lui Gustav, când spionii ordinului care-l urmăreau şi-l păzeau totodată pe Philipe, îi comunicară lui Mitelbach că Philipe se întorsese din Africa de Sud cu aceeaşi văduvă descreierată şi mersese atât de departe că va avea un copil cu ea. Mitelbach împietri de surpriză. Rebeliunea lui Philipe avea un substrat şi pentru prima dată Mitelbach se temu pentru siguranţa şi fericirea lui Philipe. Din senin i se strecură în suflet o mare, sfâşietoare îndoială. Îşi aminti, fără să fie nevoie, de temerile lui Gustav, legate de
ultimile descoperiri legate de forţa aproape incontrolabilă a robotisticii. Înainte
s-o informeze pe Kimberly despre isprăvile lui Philipe,
Mitelbach se reculese îndelung, cufundându-se în
post şi
rugăciune
pentru a găsi
calea spre inima lui Philipe, pentru a-l putea opri de la autodistrugere, de îndată
ce faptele lui dovedeau o dureroasă imaturitate, o revoltă copilărească
pentru moartea tatălui său. Întărit
astfel sufleteşte,
Mitelbach o anunţă,
mai apoi pe Kimberly de faptul că Philipe va avea încă
un copil, dar nu cu soţia legiuită ci cu o altă
femeie. După ce îşi învinse năpraznica durere, Kimberly părăsi nava şi porni imediat spre reşedinţa lui Philipe, din Manhattan, hotărâtă să afle
despre ce fel de insanitate era vorba şi să-i pună capăt. O găsi însă numai pe Winona. Abia născuse şi-i arătă fetiţa, aurie toată, care-i aminti lui Kimberly că aşa arătase şi Philipe când medicul i-l pusese în braţe făcând-o să creadă că era un înger. Winona arăta cuprinsă de o pasiune cumplită pentru Philipe, mai adevărată, mai
primitivă decât îşi
putea Kimberly imagina. Mai întâi se agăţă de gâtul lui Kimberly, manifestând o dragoste ciudată pentru mamă; îi spuse că Felicity o adora deja pe bunicuţă, că îi mulţumea în genunchi pentru că îl adusese pe lume pe Philipe, un asemenea bărbat divin, care-i semăna ei, era frumos, superb cum ea însăşi era, şi cu siguranţă şi fetiţa era, doar o vedea şi se putea convinge. Era îndrăgostită de copilaşul ei, de fetiţa ei, de minunea ei. Speriată, uluită, Kimberly încercă să se sustragă îmbrăţişărilor Winonei, iar Winona se trezi brusc
cu o stare de spirit ostilă, ţipând
ca o isterică,
revendicând dreptul să-şi trăiască o mare şi fatală dragoste, cu un bărbat frumos, cum era
divinul Philipe. O supărare
greu de ţinut în frâu îi dădu lui Kimberly puterea să vadă cât de nebună era Winona şi că obsesia ei pentru Philipe era rodul bolii. Îşi
caută
cuvintele cele mai aspre, dar cum nu le găsi, mai mult se bâlbâi
înainte
să
reuşească
să
formuleze vreun reproş. Simţi un cuţit în inimă la gândul că Philipe îl iubise numai pe tatăl său şi ascultase numai de el, iar pe ea şi pe Jill nu le iubea nici un pic. Fireşte, nu se îndoia că el n-o iubea nici pe Winona. Supărarea lui Kimberly venea din faptul că Philipe suferea încă teribil de dorul tatălui său şi tot ce făcea era rodul durerii.
- Cum crezi că vei duce mai departe relaţia ta cu Philipe? Kimberly voise să fie sarcastică, s-o insulte pe Winona, dar se trezi că nu mai avea nici un chef s-o înjure. Gândi: biata Winona. Cu glas strepezit continuă: Cum vei reuşi să înduri intensitatea patimei care te devoră?
- Divinul Philipe mă va ţine lipită de inima lui.
- Mai înainte de tine, i s-a mai lipit de inimă o altă femeie şi-i soţia lui şi are şi cu ea un băiat. Jill, soţia, e la Londra, dar presupun că lui Philipe îi va trece nebunia şi vă va sili să trăiţi în comun. Veţi fi un menaj în trei deocamdată, mai pe urmă veţi fi un harem. Dar nici una nu veţi avea norocul să fiţi iubite.
- Ce vorbeşti? Philipe mă iubeşte numai eu, numai pe mine mă iubeşte. Vrei să mă îndurerezi, dar puţin îmi pasă.
Oricum Philipe era la
Paris şi nu-i putea spune mamei sale dacă o iubea numai pe Winona. Kimberly avu însă destul de repede informaţii despre locul unde-l putea găsi pe Philipe. Ajunse la Paris a doua zi şi-l luă în primire încă din zori; declară imediat că nu mai putea asista la o asemenea insanitate şi-l somă să renunţe imediat la Winona. Îl
sfătui
să
se gândească
la fiul său,
Richard, adus pe lume de Jill, pe care nici măcar nu-l văzuse,
că
Jill nu se crampona de el, dar dacă va divorţa, ceea ce era posibil
dacă
afla de existenţa
Winonei, îi
va lua băiatul
şi-l
va face să
regrete cu lacrimi de sânge desfrânarea făţişă,
impardonabilă,
cu Winona. Dacă
chiar nu putea iubi şi dori o singură femeie, n-avea
decât
să
aibă
un harem întreg,
să
aibă
o mie de femei, ca regele Solomon, dar să nu ştie
una de alta, să
nu fie ceva public. Afară de aceasta, oare uitase că efectele faptelor părinţilor se întorceau asupra lor şi chiar şi-a copiilor lor. Era oare inconştient că punea în pericol sănătatea şi viitorul copiilor lui, care vor plăti prin suferinţă crima lui cu Winona. Adulterul era un păcat, atingea sufletul, îl înnegura şi provoca multă suferinţă. Îl judecă aspru. Îi reproşă că profitase de slăbiciunea unei femei vulnerabile, ceea ce nu era
conform cu morala creştină. Ce făcea el cu Winona era doar adulter şi un mare
păcat. Se înşela dacă îşi imagina că-i făcea ei vreun bine. Nu-i dăruia nimic. Dimpotrivă, o făcea să-şi închipuie că-i era dator, şi-atunci când va refuza să se mai culce cu ea, îl va urî etc.
Philipe suportă în totală muţenie judecata mamei lui. În final, când, în cele din urmă, ea isprăvi cu reproşurile, o întrebă de ce nu-i spusese că tatăl său era bolnav? De ce îl dusese în Europa în vreme ce el, Philipe se afla în luna de miere desfrânându-se cu Jill? Care era diferenţa, după opinia ei, între desfrânarea cu Jill şi cea cu Winona?
- Te rog, spuse el, dă-mi o idee, cum aş putea să te iert, pe tine, nu pe Mitelbach, pentru că mi-ai zdrobit inima?
- Nu mă ierta, spuse Kimberly, nu trebuie, dar pedepseşte-mă pe mine nu pe Richard. El n-are nici o vină că-i fiul tău şi că tu crezi că îţi va trece durerea dacă te răzbuni pe el.
- A fost conceput în timp ce tata murea.
- Te sfătuiesc să respecţi amintirea tatălui tău. Şi uită-te în ochii mei Philipe, fiindcă eu ştiu, te înţeleg şi nu te iubesc mai puţin pentru că te revolţi ca un copil.
- Ce ştii?
- Ştiu că nu te-ai îndrăgostit de Winona. Păguboşenia desfrâului e că s-a născut un copil, că tradiţia europeană exclude bigamia, că ai fi putut fi mai atent, să n-o fi lăsat gravidă.
- Spune-mi, dacă ştii, de
ce-a ales tata pentru mine o femeie de culoare? Sau a fost ideea ta?
- A fost ideea lui. Nici o
dată eu n-am avut vreun cuvânt de spus în privinţa asta. Un lucru e sigur, rasa neagră e cea mai fertilă, cea mai viguroasă şi cu mult mai plăcută decât rasa galbenă. Presupun că tatăl tău era convins că rasa albă e terminată. De altfel dacă n-o voiai pe Jill, erai liber s-o spui şi să te căsătoreşti cu fata de care erai îndrăgostit.
- Nu eram îndrăgostit.
Nu cred c-am să
fiu vreodată
îndrăgostit.
Aş
vrea să-ţi
fac o mărturisire,
dar nu cred că
merită...
După
trei ore de discuţie,
ceva mai încrezătoare
în
bunătatea
zilei de mâine,
Kimberly se întoarse
la Londra, hotărâtă
să
aibă
grijă
de Jill şi
de Richard. La despărţire, Philipe îi
promise că
vor comunica mai bine decât până
acum.
În
iunie, într-o
noapte, în
timp ce Philipe era pe navă, singur, în cabina sa, implementând
nişte
viruşi
psi într-o
serie controlată
de jocuri electronice, pe robotul telefonic auzi vocea lui Kimberly. Îi spuse că Richard, fiul său,
fusese răpit.
Cu siguranţă,
Philipe nu era genul de om panicard, nu se speria cu una cu două,
de fapt nu se speria de loc, nu cunoscuse încă
sentimentul fricii. Acţiona, când trebuia s-o facă, rapid şi cu o precizie maximă. Într-o clipă, în mai puţin de-o clipă, ridică receptorul şi vorbi cu maică-sa. Kimberly îl informă ce şi cum şi Philipe se lămuri. Îl anunţă pe pilot să pregătească avionul companiei şi după nici o oră, trecu din hidroavion în aeronava personală aflată pe aeroportul Kennedy, care-l duse la Londra. Era
însoţit de un personal calificat, aflat douăzeci şi patru de ore din douazeci şi patru, zilnic, la dispoziţia sa, cum mai înainte fusese la dispoziţia tatălui său. La Londra, acasă, în sfârşit, o găsi pe Jill înnebunită de spaimă. Îi spuse repede că îi era imposibil să priceapă cum de fusese posibil ca răpitorii să pătrundă în interiorul reşedinţei, supravegheată de camere video şi asigurată cu sisteme de siguranţă de ultimă generaţie. În plus doica lui Richard nu plecase nici azi la
plimbare cu băiatul
fără să fie însoţită de garda de corp. Iar plimbarea se făcuse, ca de obicei, în grădina din spatele reşedinţei. Din relatarea doicii şi-a bodyguardului reieşea că răpitorii ajunseseră nestingheriţi lângă leagănul băiatului, îi loviră, pe doică şi pe bodyguard în cap, paralizându-i, apoi luaseră copilul şi dispăruseră. După trei ore ceruseră, prin telefon, o răscumpărare în valoare de un milion de lire sterline. Pentru întâia dată Philipe avu certitudinea că va plăti crunt revolta lui prostească, infantilă care-l făcuse să se încurce cu Winona. Înţelese, şi tot pentru prima dată, sensul a ceea ce presupunea datoria de a
accepta ceea ce nu putea fi schimbat. Considera că evenimentul ce se desfăşura sub ochii lui însemna primul avertisment ce-i venea din
partea lui Dumnezeu. Era sigur că un copil nevinovat, care întâmplător era şi fiul său, putea fi supus cine ştie cărei barbarii. Oricât de puternic era, Philipe nu suportă prea bine realitatea eventualelor
consecinţe. Ştia că îi era interzis să-şi folosească Puterile subtile, în folosul personal, dar cu riscul că-şi atrăgea pedeapsa supremă, îşi folosi totuşi forţele în folosul său, pentru salvarea lui Richard. Privi fotografiile
lui Richard şi
pe măsură ce reţinea o trăsătură sau alta de pe feţişoara băieţelului, simţea că se purtase cu o rară şi urâtă bicisnicie faţă de el şi de Jill şi pângărise memoria tatălui său. Se comportase răzbunător pentru că nu pricepuse adâncimea iubirii propriilor părinţi. Fusese imatur şi nebun şi provocase numai suferinţă celor care-l iubeau. Se dezmetici din
propria nimicnicie, se trezi ca dintr-un coşmar ce durase prea mult. O rugă pe Jill să nu mai plângă, nu putea îndura, şi-i promise că îndată va repara tot răul făcut. Prin prezenţa lui, în numai câteva minute, Philipe aduse liniştea şi pacea în casă; le consolă pe Jill şi pe Kimberly, apoi se ocupă de doică. Se izolă cu ea într-una din camere şi-o rugă mai întâi, să-i spună cum s-a întâmplat. Doica avea douăzeci de ani, originară din Republica Moldova, şi era o adevărată frumuseţe. Nu căpătase încă cetăţenie engleză, dar beneficia de rezidenţă cu drept de muncă. Apariţia lui Philipe, în calitate de părinte şi şef al casei, despre a cărui existenţă afla abia acum, avu asupra ei efectul
unei băuturi alcoolice. Se uita la el şi-şi învârtea limba în gură, cu o expresie brusc tâmpă. Păru inaptă să înţeleagă ce i se cerea. Se bâlbâi o vreme apoi povesti cum, împreună cu bodyguardul şi încă alţi patru compatrioţi, în total şase, puseseră la cale răpirea lui Richard. Erau veniţi de trei ani în Regatul Unit, hotărâţi să fure tot ce le venea la îndemână. Nu era de glumă, voiau să trăiască, dar ţara lor fusese devastată de comunism şi azi era devastată şi de sărăcie. Bodyguardul lucrase pentru kgb ani şi ani de
zile, era mare specialist în
tehnologia informaţiei,
în falsificarea sau blocarea oricărui sistem de siguranţă. Toţi şase erau organizaţi într-o bandă invincibilă. Se specializaseră în furturi şi răpiri de persoane. S-au hotărât să-l răpească pe Richard după ce-au făcut cercetări şi-au aflat de averea lui Kimberly Keitel. Credeau că-i copilul ei. Oricum adunaseră sume importante din jafurile din conturi
prin clonarea cardurilor. Dar acum ceruseră un milion de lire sterline căci intenţionau să ajungă în Australia, sau Noua Zeelandă, să li se piardă urma.
Preţ de cincisprezece minute doica vorbi ca în transă, apoi izbucni în plâns întinzând mâinile spre Philipe ca într-un gest străvechi de iubire. Bolborosi într-o limbă necunoscută că nu mai putea îndura durerea de a fi provocat doamnei Kimberly atâta suferinţă, că voia să moară ca să nu mai simtă suferinţa din piept. Philipe îi ceru să ia legătura cu complicii ei şi să le spună s-aducă imediat copilul acasă. Doica începu să urle de parcă era înjungheată. Mărturisi cum o asasinase cu lovituri de cuţit pe prima femeie la care se angajase ca
menajeră. Din nefericire nu se pricopsise cu cine ştie ce bani şi dacă n-ar fi intrat în banda celor cinci, care o ajutaseră să scape de poliţie, acum ar fi fost la închisoare. Chipul tinerei femei devenise
albastru, străveziu,
răguşise şi abia i se mai auzeau cuvintele gâjâite. Începu să încurce planurile. Reveni la răpitori. Nu ştia unde erau, numai bodyguardul ştia. Philipe o predă
pe doică
asistentului său
şi-l
chemă
la rând
pe bodyguard. Între
timp Mitelbach sosi alarmat oarecum de dimensiunea necazulului. Philipe îl
salută,
îi
zâmbi,
îl
îndemnă
să
se relaxeze. După asta se izolă cu bodyguardul în aceeaşi încăpere unde fusese şi cu doica. Din descrierile obţinute prin tehnici numai de el ştiute, identifică locul unde erau ascunşi răpitorii şi-l determină pe bodyguard prin sugestie, să-i convingă să aducă băiatul înapoi acasă. La capătul a trei ore, în timp ce doica încă se zbătea în convulsii ca epilepticii, bodyguardul îi aduse în interiorul reşedinţei pe cei patru complici. Unul dintre ei avea
copilul în braţe. Ca un automat, ca un robot perfect, îl puse în braţele majordomului care se retrase imediat şi împreună cu femeile şi medicul se ocupară de Richard. Evenimentele reale s-au dovedit întotdeauna mai tari, mai complexe, decât orice ficţiune. Unul dintre secretarii lui Philipe completă un cec în valoare de o sută de mii de lire sterline, valabil la purtător, fără limită de timp pentru încasare, plătibil de oricare bancă din lume unde existau conturi ale
corporaţiei Keitel. Suma era reală, dar criminalii credeau că aveau un cec în
valoare de şase milioane. Credeau că erau nişte persoane din altă lume şi
culmea vorbeau între ei nemţeşte. Toată tevatura se desfăşurase într-o totală secretoşenie. După ce scapă de criminali, Philipe făcu cunoştinţă cu fiul său. Îl luă
în
braţe
din braţele
asistentului său,
iar Jill veni lângă
el, încă
uluită
de întorsătura
lucrurilor. Dar cel mai afectat părea să fie chiar Mitelbach. El înţelese, fără alte explicaţii, fără ca nimeni să-i spună, ce aflase Gustav despre fiul său şi de ce ţinuse să-l prindă în Ordin, înainte ca Philipe să fie foarte conştient de toate câte le putea face cu Puterile pe care le avea. Între
timp, criminalii părăsiră
Londra convinşi
că
aveau o valiză
cu douăzeci
de milioane de dolari. Porniră toţi şase, la drum încărcaţi cu straniile lor bagaje. Vorbeau şi se mişcau asemenea unor roboţi programaţi pentru o teribilă aventură. Doica nu mai era străpunsă de cuţite, dar nu mai avea nici alte simţuri. În plus nu mai
putea vorbi. Din gara Luxemburg luară un tren cu destinaţia
Marsilia. Ar fi vrut să călătorească
în
condiţii
mai bune cu avionul. Dar nu reuşiseră să
se strecoare cu valizele şi nu voiau să le lase la bagaje. De la Marsilia se îmbarcară
pe un vapor de croazieră. Aşa ajunseră în Malta. De aici porniră spre inima Africii. Ajunseră la Bumbasa, complet deshidrataţi. Doica se umplu de bube de la pişcăturile unor ţânţari uriaşi. După multele zile petrecute împreună se urau de moarte între ei, dar nu se despărţeau. Voiau să împartă banii şi să plece fiecare încotro va vedea cu ochii. Dar îndată ce încercau să se ascundă undeva şi să tranşeze banii, li se întâmpla câte o ciudăţenie de nestăvilit.
La Londra, deşi nu ştia toate detaliile, Kimberly nu contenea să vorbească despre o minune. Mitelbach trase însă propriile lui concluzii cunoscând sursa şi natura minunilor. Gustav ştiuse dintotdeauna că Philipe era înzestrat cu puteri suprasensibile, motivul
pentru care îl ţinuse departe de sine în timpul bolii. Avusese certitudinea că Philipe nu va rezista dorinţei de a-l salva cu preţul propriei nefericiri. De aceea reacţionase Philipe cu o atât de nemăsurată mânie faţă de Kimberly şi chiar faţă de el. Ticăloşia doicii, răpirea copilului, violenţa criminalilor, întâmplarea în sine îl silise pe Philipe să-şi deconspire Puterea. Mitelbach observă, cu destulă îngrijorare, detaşarea lui Philipe faţă de Jill, de Richard, fiul său mult aşteptat şi parcă şi de sine însuşi. Presupuse că despărţirea de Gustav îi luase lui Philipe tăria şi siguranţa de sine. Nu mai avea cu cine să se consulte în strania aventură a cunoaşterii suprasensibile. Intui primejdia prăbuşirii lui şi pentru prima dată, luă împrejurarea ca pe un avertisment personal. Dar Philipe
era Philipe, un ales, un trimis al cerului. Ordinul câştiga ceva nou prin el. Îşi trecea privirea de la Philipe la Richard
şi, cu inima frântă, considera că pielea prea maronie a nepotului lui Gustav, va fi
o piedică în calea comunicarii cu îngerii blonzi ai lumii invizibile. Ochii
negri şi tenul brun al băiatului dovedeau că ascendenţii lui Jill, cei din partea mamei, negri precum cărbunele, biruiseră în pachetul genetic al lui Richard, lungul şir de germani blonzi aurii.
Câteva zile mai târziu, Mitelbach medita şi îşi plimba meloncolia printre cei prezenţi la recepţia oferită de Kimberly în onoarea întoarcerii fiului acasă. Printre oaspeţi se afla şi Edward Campbell, adus la petrecere de Mitelbach;
Edward venise singur, deşi
era căsătorit. Schimbă câteva amabilităţi cu mama lui Jill, o felicită că devenise bunică. Ea însă simţea dorinţa să plângă. Ştia că Philipe îi zdrobise lui Jill inima, c-o părăsise într-un fel atât de brutal şi de jignitor încât biata fată nu mai avea nici o şansă să-şi revină. Din capul locului, decând îl văzuse pe Philipe, ştiuse şi se temuse că el era prea mult pentru Jill. Păru dornică să-i confeseze lui Mitelbach impresia ei că Philipe avea o piatră în loc de inimă, că nu era capabil de sentimente omeneşti. Oricum, îi spuse ea, Philipe încetase să o mai iubească pe Jill, dacă vreodată o iubise cumva. Mitelbach îl urmărea pe Philipe cu nişte ochi lacomi, plini de o nădejde mare şi încă nerostită. Îi era greu până şi s-o formuleze în cuvinte inteligibile. Un lucru însă îi era limpede, numai Philipe îl putea vindeca şi salva pe Edward Campbell,
îl putea smulge din stările depresive, din melancolia ce-i
devasta existenţa.
Curând după recepţia prilejuită de recuperarea lui Richard, Jill avu parte de o
vizită dintre cele mai stranii. Pornită în căutarea lui Philipe, Winona reuşi, după asiduii căutări, să găsească reşedinţa lui din Londra. Lucrul se întâmplă în august. Neştiind ce hram purta Winona, majordomul îi deschise uşa, o lăsă să intre şi cum Philipe nu era în acel moment în casă, Jill se oferi să discute cu musafira. La capătul dialogului Winona vru să vadă copilul. Micuţul Richard împlinise de curând un anişor şi avea mai mulţi dinţişori în faţă, pe maxilarul inferior; era un dolofan
brun, cu pielea arămie
ca a unui marocan. După
asta Winona plecă
plângând; reveni peste alte două zile şi Philipe, deşi fusese informat că era căutat, tot nu era acasă. Dar Winona îşi duse hotărârea amară şi infexibilă până la capăt. Scăldată literlmente în lacrimi, o puse în braţele lui Jill pe fetiţa ei, Felicity, şi din nou părăsi locul ca sfâşiată de o forţă ce-o trăgea afară. În interiorul limuzinei, apărată de indiscreţia lumii, luă două tablete de ecstasy cu un pahar de martini. Lacrimile îi secară. Prin minte îi fulgerau imagini din scurta-i istorie de iubire.
Ştia că-l va dori mereu, ştia că dragostea ei pentru Philipe, fusese şi era în continuare o componentă de destin, o lecţie cosmică. Intrase, odată cu el, într-un labirint, într-o lume mistică, într-un univers unde nu aveau acces decât sufletele tari, trecute prin flăcările misterului iubirii. Presupuse că va muri de dorul lui. Dar înainte să moară plănui să-l mai vadă o dată, să-şi ia rămas bun de la el. Ştia deasemeni că
după
ce-şi
va lua rămas
bun de la trupul şi
de la căldura
fiinţei
lui, va muri de lingoare, dar nu regreta. Viaţa însă îi refuză prilejul de a-l mai întâlni vreodată. Deşi se aştepta la o eternitate de suferinţă, avu parte de cu totul altceva. Se duse
la Veneţia, mereu extaziată din cauza drogurilor, şi aici întâlni un
informatician german de care se îndrăgosti, care lucra pentru una din filialele
firmei Keitel din Milano. După două săptămâni se căsători cu acela la Veneţia şi celebră evenimentul printr-o nuntă fastuoasă.
La rândul său, biruit de un nou val de durere şi regrete, sub pretext că trebuia să rezolve nişte probleme, Philipe plecă din Londra şi peregrină din oraş în oraş, din hotel în hotel, până ajunse din nou în Alaska. La un moment dat detectivul pus de Mitelbach
să-l urmărească şi să-l păzească îl pierdu din ochi. Şi astfel Philipe
reuşi
să
se ascundă
de toată
lumea, inclusiv de Hans Mitelbach, până
în
august, anul următor. În
cele din urmă,
după patru luni, îi telefonă lui Jill, vorbi cu ea îndelung, asigurând-o de bunele lui sentimente şi-i dădu numărul de telefon la care îi putea telefona. Cum Mitelbach o spiona, ştiind că în cele din urmă, Philipe o va contacta, reţinu numărul de telefon. Pe lângă multe alte griji, Mitelbach trebuia să asigure un minimum de activitate în cadrul misiunilor umanitare ale
Ordinului. Misiunile trebuiau să oculteze adevărata faţă a Ordinului. Sumele ce
trebuiau să intre în trezorerie, prin legat testamentar, veneau din
profiturile firmelor lui Philipe. Şi deşi el ştia ce datorie avea faţă de Ordin, debusolat de semnificaţia ultimelor evenimente, se lăsă oarecum la voia întâmplării, împins într-o aventură la limita autodistrugerii. Dar Mitelbach îl găsi şi-l contactă, telefonic, într-un hotel din Lübeck.
- Iubite Philipe, dragul meu, spuse Hans Mitelbach,
dă-mi voie să te salut. Şi după o clipă de tăcere, continuă: eşti bine?
- Da, mulţumesc.
- Mă bucur că te-am găsit, fiindcă am o problemă pe care numai tu o poţi rezolva. Unde eşti?
- În nordul Germaniei. Curând ne vom întâlni. Vei şti când. Te voi anunţa. Până atunci ai încredere în mine. Îmi voi face datoria.
Nu fi îngrijorat.
Ai încredere
în
mine, ne vom întâlni
cât
se poate de curând.
2 comentarii:
pare a fi un roman fantastic.
Imi place. As vrea sa citesc tot romanul.
Trimiteți un comentariu