SILVIA, 2008

Fragment din romanul JOCUL ANONIMILOR

Silvia, 2008

CU O SĂPTĂMÂNĂ ÎNAINTE DE CRĂCIUN, ÎNTR-O ZI către amiază, în 1966, la poarta vilei Steriade se opri o limuzină albastră aparţinând ambasadei americane din Bucureşti. Cine n-a trăit în acea vreme, azi nu-şi poate imagina cum decurgea pe atunci existenţa fiecăruia. Starea de asediu comunist părea că se încheia, setea de sânge a zeiilor comunişti se potolise oarecum. Pentru Ariana efectul noii politici a fost sosirea lui Patrick la Bucureşti. Căci din limuzina ce tocmai oprise în poarta casei doctorului Steriade, coborî Patrick însoţit de trei bodyguarzi. Toţi patru intrară în curte şi din curte în salonul de primire de la parter, întâmpinaţi mai întâi de Lucreţia. Vag buimacă ea repeta în neştire: “Domnul Patrick, a sosit domnul Patrick,” fără să creadă că-i trează.

Glasul răguşit de emoţie al Lucreţiei, anunţând sosirea unui oaspete, de parcă sosise un împărat, o alarmă pe Silvia. Cum Ariana nu ieşise încă din camera ei, îi reveni Silviei onoarea să-l întâmpine pe oaspete. Steriade, ca şi Adamescu, erau absenţi. În vastul salon de la parter, Silvia descoperi pe cei trei halterofili care însoţeau un bărbat ce părea căzut acolo din cer; un tip neobişnuit de o frumuseţe cu adevărat incredibilă şi cam înspăimântătoare. Realiză că avea în faţă o apariţie bulversantă şi că acela, după spusa Lucreţiei, era domnul Patrick. Gândi fără noimă că el întruchipa visul nebun al oricărei femei.

Noul venit purta o jachetă albastră cu un pantalon bleumarin închis spre negru, îşi ţinea o mână într-un buzunar şi din prag îşi trecu privirea jur împrejur prin încăpere, ca şi cum căuta pe cineva. Silvia se dezmetici din reverie, îl salută şi-i întinse mâna. Patrick vorbi repede, într-o franceză aproximativă, că dorea să fie primit de Ariana Steriade.

- A, oui, monsieur! Je suis Silvia Stériade et je vous demande pardon, parce que je parle trés mal française.

- Bonjour, madame! Je suis Patrick Campbell et moi aussi parle trés mal française. If you don’t mind we can speak English.

- Are you Mr. Campbell, the piano player, the star, aren’t you?

- I am Campbell, as I said.

Ca vârstă, la acea dată, Patrick număra douăzeci şi cinci de ani. Însă nu tinereţea lui, prin ea însăşi, răvăşi sufletul Silviei. Înfăţişarea lui n-o lăsă într-o adorare religioasă şi senină, marcată de un oarecare grad de indiferenţă; dimpotrivă îl privi cu un aer inconştient extatic şi pierdut, evaluând, în adâncul inimii, expresia lui considerată probabil, de ea, superbă; ce-i drept Patrick acuza un rafinament limită, o superbie refuzată de obicei, pământenilor. Silvia nu avusese încă ocazia să privească de aproape vreun tânăr, care să-i pară de o asemenea rară splendoare. Dar era iubitul Arianei şi-i era interzis să se îndrăgostească de el. Îşi aminti povestirile Lucreţiei legate de felul cum Ariana se îndrăgostise de Patrick şi din cauza căruia fusese gata să moară, şi probabil ar fi murit dacă n-ar fi fost însărcinată. Fizionomia lui acuza apogeul unei sensibilităţi acute, în spatele căreia se întrezărea şi vulnerabilitatea frumuseţii extreme ajunsă în pragul disoluţiei. Îl tot evalua mulţumită să recunoască faptul că el nu suferea de o efeminare prea vizibilă, că trăsăturile lui erau expresive, nimic edulcorat; desenul ochilor de un albastru intens precum cerul senin al Parisului, făcuţi parcă de un artist îndrăgostit de formele perfecte, ce sporeau frumuseţea prin forţa lor enigmatică, îi dădeau lui Patrick o expresie de adâncă spiritualitate.

De-a lungul anilor cum Silvia nu-şi îngăduise vreodată să se relaxeze, să viseze la fericirea de a privi chipul unui bărbat, de a gusta din plăcerea dăruită de iubirea unui bărbat, în acel moment neştiind cum să se comporte, dintr-un imbold mai degrabă entuziast decât prietenos, de parcă ar fi vrut să se convingă că el era real şi nu o nălucire a minţii ei, întinse din nou mâna spre el şi-l apucă de degete; nu cunoscuse decât pasiunea de a învăţa, de a străbate vastele teritorii ale cărţilor, ignorând plânsul sufletului, dornic de a se împărtăşi din iubirea erotică, un eros complementar dintre un eu şi un tu, dintre ea şi un cineva îndrăgit. Din atingerea degetelor lui Patrick Campbell, culese dintr-o dată şi fără măcar să înţeleagă cum şi de ce, mult mai multă fericire decât din lectura întregii literaturi universale. Se îndrăgosti de el mai înainte chiar să fi ştiut ce i se întâmplă. Cât să fi durat scena? Cât timp să fi trecut din momentul când el apăruse şi reacţia ei? Trei minute? Mai mult, mai puţin? Îl apucase de mână fără să judece ce făcea şi ce conotaţii putea căpăta gestul ei în mintea lui. Speriată probabil la perspectiva că Ariana va sosi înainte ca ea să fi apucat să-i spună...Ce să-i spună? Ce era de spus într-o împrejurare de acest gen? Nu ştia nimic despre el, nu-l văzuse în concerte publice, nu-i ascultase discurile, nu avusese timp să asculte muzică simfonică, sublimele creaţii beethoveniene, sau măcar Concertul de Grieg care făcuse ocolul lumii în interpretarea lui smulgând tuturor iubitorilor de muzică, lacrimi de extaz.

În orice caz atunci, în confuzia momentului, cum Patrick era probabil obişnuit cu asaltul admiratoarelor de pretutindeni, nu se formaliză, îi zâmbi Silviei asigurând-o cumva că va fi prietenos cu mama vitregă a Arianei, cu viitoarea lui soacră, dacă aşa urmau să stea lucrurile. Îi zâmbi afectuos şi nu se sinchisi de urmări. În schimb, sub puternicul impact al zâmbetului lui, Silvia se trezi vorbind fără să se poată controla. Cu alte cuvinte, vorbea gura fără ea şi spunea lucruri ce-ar fi făcut pe oricine să încremenească de uimire. Într-o engleză aproximativă îl asigură pe Patrick că se uita la dânsul şi aşa cum era el, alcătuit din proporţii ce-ţi puteau frânge inima la o adică, ea recunoştea cu onestitate că nu avusese vreme să se uite la bărbaţi, să vadă cum erau, să-i admire sau să-i deteste, nu, nici vorbă. Mereu pusese mai înainte de interesele sufletului, interesele minţii, pentru o carieră ştiinţifică, da, niciodată nu se gândise la posibilitatea ca şi inima ei să bată de emoţie privind chipul minunat al unui bărbat. Mai ciudat era că, părând să fi ajuns la o înţelegere cu ea însăşi, era dispusă să pună demersul ei uluitor în seama unui sentiment năvalnic şi nemărginit ce nu avea nici o conotaţie erotică.

Pe măsură ce pe Silvia o lua valul şi nu se mai putea opri din a-i declara tot ce se născuse şi se năştea încă fulgerător în inima ei pentru el, în ciuda felului tumultuos şi parţial ininteligibil al mesajului, el pricepuse destul din discursul ei ca să înceteze să mai zâmbească. Silvia văzuse cum expresia i se schimba, văzuse un chip nou, auster, aproape trist, părea că vroia şi nu izbutea să explodeze bucuria. Apoi irumpse. Ariana zburase parcă din golul uşii în braţele lui şi rămăsese acolo.

Amorţită, Silvia gândi totuşi şi nu se miră că Ariana îl adora; prin simpla lui prezenţă, într-atât de fără măsură, Patrick putea lua minţile oricărei fete; le luase deja şi pe ale Silviei; ea citise prin romane că dragostea nu era nimic dacă nu devenea o aventură nimicitoare. Pentru prima dată în viaţa ei, auzea armonii cereşti, o muzică venită din muzica sferelor. Nu mai avea în faţa ochilor decât chipul lui Patrick şi ştia că îşi dorea şi-şi va dori mereu, toată viaţa să-l vadă. Încercase, fără succes, să-şi învingă gelozia şi cum nu reuşise, izbucnise în plâns.

Trebuia să-i lase singuri, după ce chiar Ariana îi ceru aceasta. Dintr-un univers trecuse, fără nici o tranziţie, în altul. Incetase să mai fie îndrăgostită de Steriade. El o dezamăgise cumplit, o aruncase în prăpastia numită Adamescu. Din pricina groaznicei complicaţii a existentei lui Steriade, ea devenise femeia cea mai nenorocită din lume; Adamescu o viola noapte de noapte. O lega de pat şi-i punea şi un căluş în gură. Cunoscându-l pe Patrick, presupuse că el era singurul leac al inimii. Ştia şi simţea că numai prin el putea cunoaşte singurul bun, cel mai de preţ, al existenţei: dragostea.

După nici cinci minute petrecute în salon, Ariana şi oaspetele ei se duseseră în dormitorul Arianei, unde era şi pătuţul lui Edward, cu Edward în el şi din acel moment, o săptămână întreagă numai Lucreţia îi mai văzuse, doar ea mai intrase în încăpere cu tăvile pline de mâncare şi celelalte. Când sosi acasă, Steriade încercă să discute cu Patrick, dar Ariana îl rugă să mai aibă un pic de răbdare. Lucreţia jură că Ariana se schimbase cu totul, strălucea de fericire. Ce mai conta atunci pentru Steriade? Silvia nu se putea uita în ochii lui, iar Adamescu, fără intervenţia autorităţilor, nu reuşi să-şi oblige soţia să-l alunge pe străin. Până să intervină autorităţile solicitate de Adamescu, trecuseră trei săptămâni, timp în care Ariana şi copilul ei, Edward, se mutară într-un imobil ce aparţinea ambasadei americane la Bucureşti. Silvia dospea de ură contra comuniştilor şi avea acelaşi sentiment şi pentru Adamescu. Îl considera un nemernic şi-un animal ce-i trezea o senzaţie de vomă. Şocat probabil de prezenţa lui Patrick şi mai ales a bodyguarzilor, Adamescu o lăsase în pace pe Silvia şi ea trăise momente de visare sublimă gândindu-se la Patrick. Dar după ce Ariana plecase din casă împreună cu copilul, în aceeaşi noapte Adamescu se năpustise peste Silvia şi-o torturase pur şi simplu silind-o să i-l descrie pe american, ca mai apoi să-i poruncească să facă pe dracu în patru şi să-l despartă de Ariana. Să se culce cu Patrick din dorinţa inimii era o faţă a medaliei, dar să-l seducă la porunca lui Adamescu i se păru o abjecţie. Adamescu îi promitea că, dacă ea reuşea să-l despartă de Ariana, o va ajuta să plece cu el în SUA.

- Şi-ţi închipui că ea îşi va ostoi dorul de el cu tine?

- Nu fi scroafă.

- Socoteşte şi tu că îl revede pe Patrick după aproape doi ani de despărţire. Dacă era să te vrea în ăştia doi ani ţi-ar fi spus, nu? Ţi-ar fi dat vreun semn de bunăvoinţă, nu?

- Păi, n-am avut eu timp să mă ocup de ea, dar acum gata.

- Fii realist. Nu te vrea. Nici nu s-a uitat măcar la tine să vadă ce mutră de fante de mahala ai.

- Vezi că te pocnesc de-ţi sar dinţii din gură.

- Vrei să cred că dacă Patrick ar părăsi-o ea îşi va căuta consolarea în tine?

- Dute-n ....mă-tii de proastă!

În februarie, 1967, de ziua Arianei, Steriade organiză un fel de carnaval surpriză pentru ea, unde pofti, ca de obicei, multă, foarte multă lume. În salonul de la parter invitaţii începuseră să se adune, încă de pe la şase după amiază. Cam pe la nouă sosi şi sărbătorita. Era cu Patrick şi cu copilul lor, Edward. Ariana strălucea de fericire. Purta o rochie lungă, foarte decoltată, de seară din brocart auriu şi un colier de rubine montat într-o plasă fină de aur alb, filigranat. Însoţită de Patrick, despre care prea puţini ştiau câte ceva, era o apariţie de vis. Lumea îşi opri parcă respiraţia la intrarea lor. Silvia scăpă un mic ţipăt repezindu-se să-i întâmpine. Fireşte ori de câte ori privirile li se întâlneau, Silvia zâmbea complice cumva, un mesaj sibilinic, neluat, desigur, de el în seamă. Era în firea Silviei să exagereze, să nu vrea să se opună valului ce-o luase cu totul; ce-ar fi trebuit să facă în acele momente când Patrick se afla în faţa ei, cu zâmbetul lui ca o promisiune de fericire nemărginită, ca un cadou de Crăciun, aprig dorit. Căuta cu înfrigurare o cale spre el. Nu renunţa, se amăgea că nu poate, în realitate, nu vroia. Trăia cu frenezie senzaţia că Patrick se fereca în inima ei ca să rămână acolo de-a pururi. Se închipuia în pielea vreunei eroine din vreun roman celebru, convinsă că dragostea nu era nimic dacă nu atingea cota de avarie a unei aventuri devastatoare. Nu trecuse prin experienţele erotice ale adolescenţei, necesare cumva pentru o iniţiere oarecare, ca un antrenament în domeniu, pentru a nu fi înhăţată de o prea mare pasiune dintr-o dată, fără ştiinţa şi protecţia oferită de cunoaşterea directă. Mâna ei încă mai păstra căldura mânii lui, ochii ei nu se puteau desprinde de omul a cărui prezenţă în acel loc şi în acel timp conţinea o doză mare de neverosimil. Ieşise dintr-un basm, era prinţul din poveste însufleţit de vrăjitorii nebuni, făcători de farse, adus în calea Silviei, doar pentru a-i rătăci minţile, pentru a semăna în ogorul arid şi pustiu al sufletului ei, preţioasele seminţe ale iubirii. De acum avea să cunoască dimensiunea dorinţei. Fără să-i fi venit din vreun ungher al minţii avertismentul, bănui, intui că n-ar fi trebuit să-l vadă vreodată pentru a-şi putea îndura pe mai departe viaţa şi abia atunci, întâia oară, avu o percepţie cât de cât exactă despre ea însăşi, înnebunită de dorinţa de a trăi în sferele cele mai înalte şi mai aerisite ale societăţii. De când îl văzuse, viaţa ei se nutrise numai din visarea oarbă la fericirea de a sta cu ochii lipiţi de chipul lui. Ştiind toate câte le ştia, anume că Patrick îşi dăruise iubirea altei felmei, inima Silviei nu se frânse de durere. Gândi pragmatic că el nu era încă însurat cu Ariana, şi chiar dac-ar fi fost, când miza unui demers era chiar viaţa ei, nu putea să aibă vreo măsură, nu se cuvenea, să facă economie în bătălia dusă, pe viaţă şi pe moarte, pentru cucerirea lui. La propriile sentimente se mai adăugau şi ameninţările lui Adamescu.

Nimeni nu ştia cine era Patrick Campbell cel adevărat, nu artistul, nu celebrul pianist, nu frumosul tânăr care smulgea fetelor suspine pline de dorinţi neîmplinite, nimeni nu ştia că el era fiul lui Francis Archibald Campbell şi nepotul lui Bryce, ambii membrii ai puternicului Ordin Anonimii, fără să ştie unul de altul şi fără să-i fi spus lui Patrick că şi el fusese făgăduit Ordinului, prin legea succesiunii. La nivelul la care ei făceau parte din Ordin, funcţiona legea conform căreia fiul urma tatălui. Aşa s-ar explica faptul că noul dictator comunist al României, după ce obţinuse pe diverse căi, informaţii destul de exacte despre tânărul Campbell, dăduse ordine precise ca situaţia lui să fie grabnic rezolvată. Dar oamenii lui Adamescu făceau şi ei o treabă. Rătăceau cereri, rătăceau documente, încurcau totul într-un fel iremediabil. Silvia, deşi ţinea la Ariana, şi-i părea rău că într-un fel contribuia la nefericirea ei, neştiind, din prostie, din laşitate, îi oferea lui Adamescu informaţii preţioase.

După ce la carnaval dansă de două ori cu Patrick, după ce-l întrebă ce putea face ea pentru fericirea lui, Silvia aşteptă un semn de la el. Până la urmă, dispreţuindu-se pentru felul mizer cum îl pândea, când o vizitase pe Ariana, avsese norocul şi-l văzuse. Lucrurile, în continuare, nu stăteau prea bine pentru el şi Ariana, deşi noul dictator făcea eforturi să mai limiteze abuzurile, divorţul Arianei se amâna mereu, avocaţii o sfătuiau să se despartă de Patrick, pentru a nu-i oferi lui Adamescu, motiv să tergiverseze divorţul, care trebuia să fie o simplă formalitate, dar iată că nu era. Adamescu vroia să-i ia băiatul. Ariana era pur şi simplu îngrozită şi Patrick, cel ce-şi închipuise că va pleca din România împreună cu ea şi cu copilul său, se văzu nevoit să reconsidere termenii problemei. Din spusele Arianei, Silvia înţelese că şansele ei de a-l avea pe Patrick nu dispăreau cu totul. Începu să creadă că Adamescu nu minţea când spunea că avea Puteri, că le făcea farmece, că Patrick nu se va bucura prea mult de târfa de Ariana. Târfa, urla Adamescu, va fi a mea, va linge podelele în faţa mea s-o iert şi s-o regulez. Furia şi patima lui erau cu adevarat înfricoşătoare. Probabil că ceva începea să lucreze asupra lui Patrick fiindcă într-un târziu, sau poate imediat, o întrebă dacă o putea apăra pe Ariana de agresiunea lui Adamescu, la care Silvia strigă, ca un copil rătăcit, că-l adoră şi şi-ar da bucuroasă viaţa pentru fericirea lui. Divinitatea, pesemne, îi inspirase aceste cuvinte sau poate ticălosul de diavol, fiindcă Patrick, asemeni tuturor celor cărora Dumnezeu le dăruise o frumuseţe fizică excesivă, lăsând în urma lor numai durere, dezamăgire, speranţe deşarte, se arătă impresionat, emoţionat de declaraţia ei şi-o rugă să aibă grijă, câteva luni, cât el va fi plecat, de Ariana şi de Edward. Oricât era Patrick de reuşit, din toate punctele de vedere, oricât de minunată era apariţia lui fizică, asta nu-i asigura automat fericirea şi bucuria de a trăi. Ce-o arunca pe Silvia pradă unui misticism păgubos era întrebarea ce-o chinuia în permanenţă legată de prezenţa lui la Bucureşti, comparabilă doar cu o minune demnă de trecut în contul soartei ei la capitolul plăţi, convinsă acum că el era mâna destinului, a lui Dumnezeu şi-o trezea dintr-un lung somn, dintr-o nepermisă greşeală, cea frecventă păcătoşilor, gata să creadă că iubirea lui Dumnezeu era sentimentală, rodul dorinţei Lui de a-i răsfăţa pe oameni. Dar nu era aşa. Dumnezeu devenise pentru sufletul chinuit al tatălui Silviei, mai întâi, şi apoi al Silviei înseşi, un mister ticsit până la refuz cu ecuaţii nerezolvabile, fără soluţii, fără început, fără sfârşit. Cine eram noi românii? De unde veneam pe pământ şi unde urma să ne ducem după moarte? Chinuri de oameni nebuni, lipsiţi de logica vieţii, de instinctul sănătos al celui rupt de foame, apt să mănânce orice, pentru a alunga moartea, nu din iubire pentru viaţă ci mai degrabă din frică.

După întoarcerea Arianei acasă, după plecarea lui Patrick la Londra, Silvia vru să se autopedepsească, probabil, pentru că nu-şi putuse controla sentimentele faţă de Patrick. Îi spuse Arianei că era gata să mănânce cărbuni pentru ea, s-o apere de Adamescu cu preţul vieţii ei, pentru ticăloşia de a fi gândit cu invidie. Dacă reşedinţa Steriade n-ar fi fost cu adevărat mare, cei aflaţi sub acel acoperiş ar fi ajuns la o explozie. Ariana îşi reluă studiile, iar Adamescu profită din plin de absenţa ei pentru a-l seduce pe Edward, vârându-i copilului în cap că el era tăticul lui, iar el era fiul său cel minunat. Silvia sporovăia în bucătărie cu Lucreţia, beau şi fumau şi-şi plângeau nenorocul de a se fi născut în România, unde şi câinilor le era greu să trăiască, în timp ce Adamescu îl educa pe Edward.

În ciuda demersurilor făcute de avocaţii Arianei, cererea ei de divorţ se tot pierdu mereu, mereu; totuşi în 1969 ajunse pe rol, iar doi ani mai târziu (1971) divorţul se pronunţă din vina Arianei, motiv pentru care minorul, Edward Adamescu, rezultat din convieţuirea soţilor, era încredinţat tatălui, respectiv lui Adamescu. Avocaţii Arianei continuară procesul făcând recurs. Se încinse un război nimicitor între Adamescu şi Steriade, pe de o parte, şi cu securiştii şi comuniştii României comuniste, pe de alta. De peste şase ani, Patrick dorea aprig să se însoare cu Ariana şi să plece din zona asta primejdioasă, dar comuniştii români, autorităţile statului găseau, an de an, noi căi de a-i zădărnici bucuria. Dar asta n-ar fi fost mare lucru dacă n-ar fi făcut din Ariana şi din fiul său nişte ostateci. Posturile de radio libere şi presa străină vuiră o vreme în favoarea lui Patrick, mai apoi amuţiseră, plătite probabil de Securitatea română să tacă. Sau poate plătite de Bryce, ca să tacă.

Silvia nu scăpă nimic din lunga şi păguboasa experienţă a lui Patrick cu românii. Îl întrebă de câteva ori dacă nu i se făcuse lehamite de toate. Da, i se făcuse, îi spuse el, dar nu avea prea multe soluţii. Inima Silviei tremura; comuniştii intraseră într-o epocă de relaxare, o iertaseră pentru complotul ei neonazist, îşi putuse relua studiile, dar nu mai făcuse greşeala să mai reia studiul fizicii, alese matematica şi avusese noroc. Traversă un răstimp de speranţă, încercă în toate felurile să-l seducă pe Patrick şi să-l facă pe Adamescu să-şi ţină promisiunile. De câte ori îl lua pe Edward în braţe, simţea cum i se topea sufletul de dorul de a avea şi ea un copil cu Patrick. În momentele de rătăcire încă mai spera să-l cucerească, să fugă cu el pe undeva, să se culce cu el, măcar o dată, şi să rămână însărcinată, să aibă un copil care să fie ca Edward, să-i semene; băiatul avea expresia unui înger. Indiferent de înţelesul cuvintelor lui Patrick, nu putea porunci sufletului să se resemneze, să renunţe la bucuria de a-l privi, de a spera că bucuria nu se va preface în durere, când nu va mai fi decât o nesfârşită absenţă. Dintr-o dată văzu mai departe în viitor, pricepu că el nu va renunţa la Ariana, iar într-o bună zi, mai devreme sau mai târziu, vor pleca din România şi-o vor lăsa pustiită, doar cu Steriade, care n-o iubea absolut de loc, dar se purta cu ea cu blândeţea unui sfânt.

NIMIC NOU SUB SOARE

Fragment din romanul: PERLA DIN EVANTAIUL SORŢII
LA CAPĂTUL UNEI ALTE PERIOADE, CLAUDIU SE ÎNTÂLNI din nou cu Toni, convocat de Toni, la un restaurant şi de cum se aşezară la masă, Toni prinse să-i reproşeze că nu-şi dădea silinţa şi nu făcea nimic ca s-o seducă pe Lidia şi dacă nu se decidea şi nu acţiona rapid şi cu folos, îl va concedia şi-i va da asemenea caracterizare că nimeni n-o să-l mai angajeze şi va rămâne muritor de foame.

- De ce mă ameninţaţi?

- Ai văzut cum arată Iustin?

- Nu-i vina mea.

- Nu te învinuesc. Sunt disperat. Înţelegi. Mă uit la el şi văd cum se prăpădeşte şi nu pot să fac nimic. El nici nu vrea s-audă de dezintoxicare, de tratament. Se sinucide şi nu ştiu cum să-l opresc.

- Poate să-l duceţi la spital în cămaşa de forţă.

- Nu ştii ce vorbeşti. Nu-l cunoşti ca mine.

Ceea ce era adevărat. Nimeni nu-l cunoştea pe Iustin aşa cum îl cunoştea Toni, îl cunoştea cu sufletul. Îl iubea şi era deznădăjduit şi se şi vedea că este. Expresia i se schimbase până într-atât că ori de câte ori se vedea cu Tiberiu Bogdan, acesta îl întreba dacă suferea de stomac, dacă avea cumva ulcer de arăta atât de crispat. În privinţa lui Iustin, când Toni începea să peroreze că băiatul era victima basarabencei aceleia nebune, Tiberiu obiecta că vina era a lui Iustin.

- Nu mai e un băieţaş, Toni, pentru numele lui Dumnezeu, trezeşte-te. Ar trebui să se poarte ca un bărbat, dar Iustin, iartă-mă c-o spun, nu-i bărbat, e o cârpă.

- Taci, nu ştii ce vorbeşti.

Toni vorbea cu mânie. Îl iubea pe Iustin, mai înainte de toate îl iubea şi nu se preocupa dacă iubirea era reciprocă. Se putea spune că chiar se îndrăgostise de Iustin din clipa când îl văzuse la înmormântarea Roxanei, îmbrăcat în negru, un înger, pur şi simplu. N-avea nimic din grosolănia lui Gigi Coman, era o făptură delicată, cu o privire care îţi smulgea lacrimi. Lui Toni i se păruse atunci că vedea cea mai frumoasă făptură de pe pământ. Din acel moment copilul se lipise de inima lui, îl iubise necondiţionat ca şi când ar fi fost fiul său, sânge din sângele său. Mai pe urmă, îl cunoscuse şi continuase să-l adore cu un fel de groază amestecată cu duioşie, în fine, mai presus de toate, îl iubea şi nu se aştepta ca sentimentul să fie reciproc. Nu, nu era. Faţă de acelaşi răbdător Tiberiu, Toni se întreba dacă Iustin iubise vreodată pe cineva. „Poate s-o fi iubit pe maică-sa, accepta Toni, pe Matilda, nu. Nu spun că n-a iubit-o pe maică-sa de loc, nu, pe ea a iubit-o cât de cât. A ţinut destul de mult şi la Matilda, dar în felul lui, avusese un sentiment expurgat de orice formă de dorinţă fizică şi asta a fost destul de ciudat, fiindcă Matilda era desirabilă, avea un trup bine făcut, nu gras, nu slab, era elegantă şi foarte, foarte deşteaptă.”

- Nu-l cunoşti ca mine, repeta Toni, privind fix în ochii lui Claudiu.

- Nimeni nu-l cunoaşte ca dumneavoastră. Vă înţeleg.

- Ah, nu, nu înţelegi...

Când spunea asta, lui Toni îi veneau probabil în minte diagnosticele medicilor psihiatri pe care, spre deosebire de Gigi, el îi ascultase cu atenţie şi mai cu seamă ascultase verdictul propriului său părinte: „Pe Iustin l-a speriat ceva, a trecut printr-o spaimă mare, a intrat în el o spaimă teribilă, ceea ce îi provocă nişte coşmare roz, compensatorii, reparatorii cumva. Din pricina acelei spaime, Iustin nu-şi preţuieşte viaţa. Pentru el fiecare zi e-un chin, pentru ce să trăiască. În sufletul lui s-a petrecut ceva ciudat, fiule, spusese marele doctor Daneti, ai mare grijă, îmi vine să spun că-i chiar diferit de noi, de parcă Dumnezeu ni l-a trimis pe pământ, ca pe o mostră de perfecţiune. Dar ce folos că-i bun, generos, sensibil, dacă îl chinuie atât de tare conştiinţa neputinţei, a faptului că nu poate comunica nimic cu acestă lume reală şi până la urmă şi singura noastră lume. La ce bun? Nu poţi să-i dai pastile ca să poată semăna cu noi şi să ne înţelegem. Din partea mea înfiază-l, nu mă opun, ai grijă de el, vezi ce poţi face, căci prea multe nu poţi.”

Scurtă vreme după asta, tatăl lui Toni murise şi dacă Toni nu l-ar fi avut pe Iustin, dacă n-ar fi trebuit să se ocupe de problemele lui, ar fi înnebunit de durere. Îşi adorase tatăl şi adoraţia fusese reciprocă. Doctorul muncise din greu ca să-i asigure fiului său o bunăstare notabilă.

Nici Smaranda, cea de-a patra soţie a lui Toni, nu se opusese înfierii lui Iustin. Îl văzuse de câteva ori înainte şi vorbise cu el şi se înfiorase de bucuria de a-l privi. El nu se droga încă şi avea o expresie cu adevărat splendidă.

Acolo, în restaurant, la masă, cei doi bărbaţi, unul încă foarte tânăr şi Toni, om la aproape şaizeci, se priveau cu o intensitate ieşită din comun, fiecare aşteptând de la celălalt un ajutor de dimensiuni cosmice, ajutor pe care numai Dumnezeu îl putea da. Toni repeta îndurerat că primejdia de a-l pierde pe Iustin era mare şi cumplită, iar Claudiu gândea, cu un fel de speranţă îngrozitoare, că dacă Iustin ar ieşi din peisaj, fie prin moarte, fie printr-o legumizare, Lidia ar fi a lui, l-ar iubi, l-ar... Alunga gândul, devenise pentru el un iad. Nu putea trăi cu Lidia, dar nici fără ea. Regreta nebuneşte că setea lui de bani, îl aruncase în noroiul unui dezastru.

- Ce comanzi?

- Comandaţi dumneavoastră şi pentru mine.

- Promite-mi că te vei însura cu Lidia şi-l vei salva pe Iustin.

- Cum?

- Sfătuieşte-o să nu se mai drogheze, să înceteze cu orgiile, să ducă o viaţă sănătoasă. Poate că trează îşi dă seama că tu eşti mai potrivit pentru ea decât Iustin.

După întrevedere, Claudiu o pornise pe jos pe stradă cu dorinţa de a se dezmorţi şi se trezi vorbind singur cu glas tare. Îşi spunea că nu mai avea mult şi o lua razna. Toni îi dăduse bani, o sumă remarcabilă, s-o invite pe Lidia la un restaurant scump şi-i venea să urle răzbit de furie. Nimic nu se schimba. Îi treceau prin minte lucruri nebuneşti. S-o răpească şi s-o ducă-n Cipru şi de acolo mai departe, funcţie de evoluţii. Da, dar cum s-o răpească? S-o drogheze bine, s-o adoarmă şi s-o pună într-o valiză? Cum?

Ajuns la uşa lui Iustin, simţi deodată că trebuie să reuşească. Majordomul, acelaşi de pe vremea lui Gigi, respectiv un fost uşier la unul din sediile Securităţii, îl informă că lumea încă nu începuse să vină, dar domniţa Lidia era în salonaş cu domnul magician Saturnus. În ce-l privea pe domnul Iustin, el nu era acasă. Plecase cu maşina, numai el ştia unde. Viaţa avea haz, îşi zicea Claudiu mocnit, când erai atât de bogat ca Iustin. Tatăl-său furase averea poporului, ziarele îl înjuraseră până văzuseră stele verzi şi pe Gigi Coman îl duruse drept în pix, cum ziceau golanii. Iar fiul lui Gigi îşi permitea să aibă cele mai scumpe maşini, Porche, Rolls-Royce, Maserati, Ferari şi cine mai ştia ce alte mărci, să locuiască în trei vile, să aibă servitori ca la castelele de altă dată din lumea bună. De ce Iustin şi nu el, Claudiu, de ce Iustin să râgâie de câtă avere avea şi Claudiu să fie atât de sărac, deşi avea o leafă mare asigurată de bunăvoinţa lui Toni şi în portofel cash, două mii de euro.

Toni începea să devină o obsesie pentru Claudiu. I se părea că vocea lui Toni se înălţa pretutindeni în jurul lui şi-l avertiza, bagă de seamă, trebuie să-l salvezi pe Iustin. Ei, bine, trebuia să întreprindă negreşit ceva tare.

O găsi pe Lidia în braţele magului şi strigă de la uşă, ca să-i avertizeze că aveau martori, hello there, deşi nici unul dintre ei nu ştia ce înseamnă şi repetă hello there, după care începu să râdă forţat ca să-şi ascundă mânia excesivă. Îi venea s-o frângă în bucăţi şi în momentele astea se întreba cum Dumnezeu de-o suporta Iustin? Şi dintr-o dată, îşi dădu seama că Iustin o suporta din milă, din silă, n-o iubea nicicum. Odată cu revelaţia secretului râse şi mai zgomotos şi Lidia îl întrebă ce mare fericire dăduse peste el de râdea aşa?

- De ce râde omul, iubito? De bine râde. Şi eu râd de bine ce-mi este. Ce face marele maestru?

- Tirapii, răspunse Lidia. Mă vrăjesti ca sî capît puteri mari, mari.

Ca de obicei, magul era îmbrăcat într-un fel de sac din cânepă, iar pe piept îi atârna de un şnur gros o figurină din piatră, de forma unui paianjen. Cum nu se spăla de loc răspândea o duhoare ca de sconcs. Degaja în jur un halou rău mirositor greu de suportat. Zicea că marii maeştri, aşa cum el însuşi era, nu aveau nevoie să se spele fiindcă erau păziţi de murdărie, de curăţenia inimii lor. Şi el îşi închipuia că era curat ca un sfânt. Claudiu îl numi „mare maestru” şi magul rânji şi i se văzură toţi dinţii lungi, îngălbeniţi de mizerii şi acoperiţi de piatră. Cu un aer conspirativ, Lidia îl informă că domnul mag, făcător de vrăji de dragoste, era de acord s-o ajute, să facă farmece şi să-l prindă pe Iustin de suflet şi s-o ia de soţie. Trebuia numai să-l vadă la faţă pe Iustin fiindcă pozele nu mai erau de ajuns. Dar Iustin lipsea, plecase de dimineaţă. Dar avea să se întoarcă.

Claudiu sughiţă brusc speriat de moarte. N-avu însă vreme să mai obiecteze, lumea începu să sosească pentru marea destrăbălare. Magul rămase la petrecere şi la un moment dat, aproape de miezul nopţii sosi şi Iustin şi Lidia i-l prezentă pe mag drept baronul Saturnus. Claudiu urmări scena, văzu cum magul împietrise speriat de parcă-l vedea pe sfântul Pavel. Iustin era înalt şi se uitase de sus în jos la omuleţul firav legat cu sfoară peste halatul din cânepă, sezisaze duhoarea şi se dăduse un pas înapoi şi se depărtase repede cerând ca omul să fie scos din casă şi spălat cu furtunul cu care udau gazonul. Să toarne pe el săpun lichid şi să-l cureţe. Magul auzi fiecare cuvânt dar nu se ofensă de loc.

Din acea seară magul deveni o prezenţă constantă la petreceri. La îndemnul magului, care începuse să se spele de teamă să nu-l alunge Iustin, tinerii învăţau să facă amor tantric. Seratele se transformau repede-n orgii. Se dezvăluia faptul că magul era teribil de mare amator de sex tantric. Dar nu se mulţumea nici o dată cu o singură femeie, vroia să aibă trei, patru în acelaşi timp. Făgăduia tuturor că-i va învăţa cum să capete puteri. Îi invita la cabinet şi storcea sume frumuşele de la cei care ajungeau în cabinetul lui.

Într-o zi, târât mai mult de Lidia, ajunse şi Claudiu la cabinetul magului. Pacienţii acestuia aşteptau înghesuiţi într-un holişor. Într-un colţ se afla un tânăr beteag de picioare, într-un cărucior. Magul îi promisese o minune, anume că nu va mai fi olog, că se va ridica şi va merge la fel ca mai înainte de accident. Mama băiatului vânduse casa şi o parte din banii obţinuţi îi dăduse magului, convinsă că el îi va salva fiul. Magul pretindea că vindeca orice boală fiindcă deţinea puteri nemărginite. După ce luase banii bietei mame disperate, începuse s-o amăgească în felurite chipuri, spunând că tocmai lucra coerent la provocarea minunii.

Totul mirosea a sulf. Claudiu simţi că trebuie s-o rupă la fugă şi chiar schiţă gestul, dar Lidia îl prinse de mână şi-l trase după ea în cabinetul magului. În acel moment magul avea mâinile sub fusta unei femei grase şi transpirate. La zgomotul uşii trântite de Lidia, magul se ridică în picioare încetând s-o mai pipăie pe femeie. Se uită lung la Claudiu şi rămase cu gura căscată respirând cu oarecare efort.

- Păi, ai venit.

- Da, am venit.

- Vrei să te fac să capeţi puteri, asta vrei?

- Da, asta vreau.

- Cât timp vrei tu să regulezi? O oră? Două? Trei? Mai mult?

- Nu ştiu, nu asta mă interesează.

- Ce te interesează?

- Misterul universului.

Lidia prinse a chiţăi. Îi spuse că era un caraghios. De misterul universului îi ardea lui acum? Magul se ocupa de lucruri serioase, nu de misterul universului, cum era sexul, bunăoară, ori ghicitul în palmă.

- Să-ţi spună Lidia, spuse magul, doar n-a uitat c-am lucrat la ea neîntrerupt o noapte-ntreagă.

- Ceeeeeeee? Te-ai culcat cu spurcăciune ăsta?

- Ascultă bă, bouleanule, cui zici tu spurcăciune?

- Regulatu cu magu-i tirapii, nu ti opări aşa.

- Tirapiii, ha?

Era pus într-un prim contact cu o mizerie cumplită despre a cărei adâncime încă nu ştia nimic. Felul brutal în care era izbit de mirosurile pestilenţiale, cât şi de spusele magului, anula în el orice idee despre ameliorarea sorţii prin practici yoga. Mai apoi, de îndată ce intrase în cabinetul magului, nu mai avu cum să fugă. Iar magul îl privea cuprins de cea mai amplă stupoare. Era un mincinos, un impostor, dar ceva, ceva tot cunoştea. Cum, necum, îşi birui stupoarea în care îl aruncase inocenţa lui Claudiu, şi se repezi în el cu o ploaie de întrebări, de genul: cine eşti? de unde vii? câţi ani ai? cât de des te duci la biserică etc.

- Ce-ţi pasă?

- Zici că vrei puteri.

- M-am răzgândit. Nu mai vreau decât un strop de aer.

Magul îl prinse de mână şi-i suflă în ureche:

- Ai răbdare. Vei atinge curând Nirvana, unde fericirea ta va fi veşnică. Nu fi laş, înfruntă viaţa ca un adevărat bărbat. Dacă te doboară simpla împuţiciune a locului, atunci nu eşti oţelit, nu eşti bun de nimic. Eu am locuit într-un aşram din Mombai, unde nimeni nu s-a spălat timp de un an, iar prin apropiere erau nişte mormane de gunoaie în putrefacţie şi împrăştiau în fiecare zi miros de cadavru intrat în descompunere. Am experimentat stări limită. Puterile se capătă răbdând, băiete. Capul negru al gurului, cu părul unsuros, se izbi de fruntea lui Claudiu cu o forţă ce-l ameţi. Amuţit, se lasă sărutat pe gură de Lidia, apoi chiar de mag. Pe urmă magul îşi înfipse ochii în ochii lui. Îl cercetă o vreme. Inima i se zbătea nebuneşte, de parcă vroia să-i iasă din piept, aproape c-o luase razna. Avea senzaţia că o mână cu degete dure îi strângea creerul ca într-o menghină. Începu să ţipe ca un înjungheat şi magul se alarmă pentru liniştea celorlalţi pacienţi aflaţi în aşteptare pe hol.

- Ce te-a apucat de ţipi aşa?

Claudiu ridică din umeri hotărât să plece imediat. Avea la el multe sute de lei, le scoase din portofel şi le aruncă pe masă.

- Asta-i tot ce am, spuse. Nu mai vreau să… Gata, nu mai rezist...

- Aşa e prima dată, spuse Lidia. Pe urmă când capeţi puteri începi să-l adori pe mag.

- Mă boule, răcni magul. Eu îţi vreau binele. Pe un alt prost ca tine, l-am ajtat să-şi recapete virilitatea, l-am învăţat cum să reguleze muierile, să le facă să urle de poftă şi te învăţ şi pe tine dacă nu eşti cel mai mare bou...

- Cum îndrăzneşti?

- De ce să nu îndrăznesc? Cine dracu te crezi? Vreun prinţ? Ha? Las că ştiu că nu eşti. Te ţii de Lidia deşi ea-i muierea lui Iustin şi-a mea. Ai văzut că-i bogat. Foarte bogat. Ştiu cum s-a îmbogăţit tatăl lui Iustin, ştiu şi gata.

- Cum s-a îmbogăţit?

- A furat.

- De la cine?

- De la popor.

-Care popor?

- Ştii ce! Nu face pe deşteptul cu mine, c-o încurci.

- Nu zău? Dar cine eşti, mă rog?

- Sunt unul mare, sunt cine sunt, contele Saturnus. Am stat faţă în faţă cu regele lumii în Shambala.

- În Shambala, ha? Ai fost în Shambala?

- Am fost.

- Eşti tare, beton, nu alta.

- Nu cumva eşti sarcastic?

- Nu, ferit-a sfântul. Şi unde-i Shambala asta?

- În Himalaya.

- În creierul munţilor?

- Cam aşa ceva

- Şi în ce constă iniţierea ta, domnule conte, sau poate trebuie să-ţi spun your highness?

Ciudat, nu-i aşa, începuse să nu mai simtă duhoarea pestilenţială a locului şi accepta un dialog cu magul, la limita absurdului. La un moment dat, se ridică şi cu iuţeala unei maimuţe, părăsi locul lăsându-i pe Lidia şi pe mag cu gurile larg deschise de parcă erau nişte creaturi coborâte dintr-o planetă fără aer.

- Ce-i asta, măi femeie??

- Nu ştiu. Tu ai zis că ai puteri. De ce nu l-ai vrăjit ca să poată să-l convingă pe Iustin. Trebuie să-l vrăjeşti pe Iustin. Mi-ai promis. Eu ţi-am dat destui bani.

- Chestia e că n-am mai întâlnit pe cineva ca Iustin. E ciudat de tot.

- Nu fi tu bou. Mi-ai promis. Ţi-am plătit pentru patruzeci de descântece.

El plescăi din limbă, îşi supse un dinte sau mai mulţi, spuse, ei şi ce dacă i-a plătit, să-şi dea jos boarfele de pe ea, că vroia s-o vadă tremurând ca pe o iapă cravaşată.

O apucă de sâni şi-ncepu s-o muşte. Din expresia lui de nebun, se vedea lesne că era obsedat sexual. Se desfrână cu Lidia aproape până seara, în vreme ce pacienţii îşi pierduseră cu totul răbdarea şi prinseră să strige pe toate tonurile posibile.

.

LUNI 1 AUGUST

Luni, 1 august 2011

În presa literară s-a scris mult şi înainte şi după revoluţia din ’89 despre generaţia scriitorilor care au debutat în jurul anilor 1980. S-au evidenţiat varfurile acestei generaţii şi negreşit unii dintre ei au reuşit să scrie şi să publice proze şi poezii remarcabile. Până la apariţia generaţiei ’80, scriitorii erau analizaţi de critica literară ca individualităţi, neaparţinând nici unei generaţii decât cea naturală, schimbul dintre generaţii având ca durata de timp cel puţin 25-30 de ani.

Aşa se face că majoritatea scriitorilor care au debutat în jurul anilor 1970, deşi mulţi şi remarcabili prin îndrăzneala creaţiilor literare, nu au fost priviţi ca o generaţie. Laurenţiu Ulici a fost singurul care a încercat să realizeze o istorie a generaţiei ’70, dar s-a limitat la câteva nume. Dacă aş avea timp aş scrie o istorie a literaturii de la 1950 până astăzi. Deşi mă dezgustă snobismul românilor care preferă orice maculatură semnată de un scriitor străin şi trece cu indiferenţă pe lângă un scriitor român, poate de zeci de ori mai bun. Până când nu vom fi în stare să iubim ceea ce este românesc, nu vom ajunge prea departe. Am un morman de fişe şi eboşele unei literaturi române concepute de Liviu, dar n-a mai avut timp să o scrie, aş vrea să găsesc pe cineva dornic să preia acest material si să meargă mai departe.

Îmi propun să fac câte un mic portret scriitorilor pe care i-am cunoscut, toţi s-au aproape toţi din generaţia ’70. Am să încep cu Petru Popescu, pe care l-am citit şi culmea, într-o vreme l-am şi iubit sau mai precis, aproape că l-am iubit.

În literatura de după anii 1967-68 dispăruse eroul comunist care se lupta cu burghejii răi rămaşi în viaţă şi dispuşi să facă rele. Apăruse eroul intelectual, cu probleme de conştiinţă şi iubiri neputincioase. Eroii lui Constantin Ţoiu, bunăoară sau ai lui Breban, sau ai mei. Mâine voi scrie ceva despre Petru Popescu.