DE CE IUBIM BĂRBAŢII

Titlul cărţii lui Mircea Cărtărescu, DE CE IUBIM FEMEILE, mă intrigă de fiecare dată când dau peste el şi mă întreb de ce atâtea femei celebre, autoare de romane uluitoare n-au avut ideea să se întrebe de ce iubim bărbaţii. Păcatele mele, iubim că iubim, n-avem nici un motiv serios, bătut în cuie pentru care să spunem uite de asta iubim femeile, sau invers, bărbaţuii. Începând chiar de azi, las totul la o parte şi voi scrie cumva ceva, ca un răspuns la întrebarea de ce iubim bărbaţii, de ce-l iubim pe Cărtărescu, un bărbat atât de, cum să-i zic, îl iubim că e şi el un omuleţ acolo, plin de bune intenţii şi plin de dorinţe neîmplinite.
Recunosc că am iubit un singur bărbat şi nu ştiu de ce, n-am mai avut resurse să mai iubesc pe careva. L-am iubit pe LIviu Călin. Atât de mult l-am visat, atât am mers, atât am vorbit, atât de tare până şi umbra i-am iubit, încât nimic nu mi-a mai rămas din mine. Iubirea e un sentiment minunat. Sfântul Augustin spune: Iubeşte şi fă ce vrei. Dacă plângi, să plângi din iubire. Dacă strigi, să strigi din iubire. Dar iubirea sfinţilor nu se potriveşte cu aceea a oamenilor. Oamenii iubesc la fel cum iubeşte Cărtărescu. Lumeşte. Mărunt. Fără amplitudine. Iubirea sfinţilor e mântuitoare, iubirea lumească rămâne destul de adesea la nivelul epidermei.
- Poate că niciodată nu te-am iubit mai mult, spune personajul meu Marcel Demetriad, femeii iubite, ca în ziua aia când ai venit la mine să-mi explici. Arătai atât de nemărginit de pierită, de vinovată încât nici nu mă puteam uita la tine. Simţeam că înnebunesc.
De undeva, dintr-un radio uitat deschis, se înălţa o cantată de Bach.