REMEMBER 2.

Am cunoscut câţiva mari aristocraţi ai spiritului, aristocraţi prin fapte de vastă cultură. L-aş evoca mai întâi pe Al. Rosetti. Aparţinea familiei de voievozi coborâtori din Laiotă Basarab. Spre sfârşitul vieţii a vândut documentele care-i atestau familia. L-am cunoscut graţie lui Liviu Călin. Era în martie 1968. Eram cu Liviu la Sinaia, într-o scurtă vacanţă. Rosetti telefonase cu o zi înainte că venea să-l ia la obişnuita lor plimbare pe munte. Atunci am făcut cunoştinţă. Mi-am dat seama pe moment că nu mă place, nu eram genul lui. Eram prea scundă şi deloc spectaculoasă, iar lui îi plăceau femeile înalte, spectaculoase, grandioase. M-am gândit că-l va influienţa pe Liviu, că-l va convinge să rupă relaţia cu mine şi mi-a fost teamă. Am decis că trebuie să-l fac să mă placă. asta doar de dragul lui Liviu. Şi m-am străduit destul de puţin. Foarte curând Rosetti s-a îndrăgostit de mine şi el, care era un mare econom, îmi trimitea flori cu un comisionar însoţit de cărţi de vizită cu numai trei cuvinte: Cu drag, Rosetti.
De-a lungul anilor mi-a făcut multe confidenţe. Îmi vorbea uneori de speranţele lui legate de evoluţia României. Credea că nu existau prea mari inteligenţe în domeniul umanist. Credea că cultura română era mimetică. Fusese mimetică între cele două mari războaie şi era în continuare inflenţată de literatura franceză. Credea că nu avem de fapt o literatură ci numai câţiva scriitori. El încercase, cu ajutorul Regelui Carol al Doilea să creeze o literatură. Îi ceruse lui Geoge Călinescu să scrie o istorie a literaturii. Călinescu a înţeles ca nimeni altul importanţa întreprinderii. A înţeles că fără o literatură din care să se înalţe, cei trei mari clasici, Eminescu, Creangă, Caragiale, nu aveau cum rezista în timp. Deaceea înainte să scrie monografiile despre Eminescu, Creangă, Caragiale, a creat Istoria Literaturii Române.
Ce mă fascina la Rosetti era absoluta lui generozitate culturală. vroia să cunoască tineri inteligenţi şi talentaţi care să ducă mai departe onoarea şi demnitatea României. Dintre toţi editorii de azi, unul singur ar fi avut acceaşi posibilitate, dispunând de fonduri de la bugetul de stat, să încurajeze creaţia literară autentică, nu contrafăcută, nu o maculatură underground, vomitivă, puah!!!
L-aş evoca pe Henry Stahl, cu mare drag. Era un om de o mare eleganţă spirituală. Era timid şi de aceea părea agresiv.
L-am întâlnit prima dată la o recepţie la Henritte Yvonne Stahl, sora sa.

Remember

The three plagues which have destroyed Romania in the era of fear of comunism: CORRUPTION, DISINFORMATION and NATIVE GYPSY EXPLOSION. Then comunism collapsed but the three plagues have remained and continuously flourished. I find on the internet all kind of wild predictions about Romania. Do Romania will disapper? Strange thing. Why put such a question about Romania? Why not ask whether disappears Hungary? However Hungary is a small country more exposed to the plague of suicide. No one never thinks that Hungarians will disappear from the earth's surface.
I would like to write a novel titled CRUSADE STUPIDITY. I would take a great joy can evoke the Romanians greed of money. They want money above all. They want money not to build something great but to eat. Consumption is destructive disease of romanians. Money is consumer for a supid luxury and imbecile parties to impress others.

AROGANŢA ELITELOR, Corina Cristea.

Titlul, Aroganţa Elitelor, mă avertizează că voi citi un roman ironic, despre false elite, fiindcă adevăratele elite nu sunt arogante. Corina Cristea scrie însă acum despre o lume în formare, o lume tânără alcătuită din fete şi băieţi prinşi de instalarea comunismului în ţară. Tinerii sunt ezitanţi. derutaţi. Vechile valori morale în care au crescut trebuie să dispară. Nu se pune problema dacă erau bune sau rele. Noile valori pe care comunismul vrea să le impună sunt hilare, sunt ca o glumă proastă până devine o glumă tragică. Nimic nu se desfăşoară la voia întâmplării. Corina Cristea evocă anii studenţiei, anii de formare, anii tragici când oamenii trebuiau să-şi piardă identitatea şi să se scufunde în neantul anomimatului.

Sintagma "Noi, românii".

Nouă nu ni se potriveşte să spunem: noi românii, din variate motive. Mai întâi că în subconştientul filosofic colectiv nu prea există sentimentul pluralităţii ci numai al unicităţii. Românul este în esenţă un singuratic. În plan afectiv acceptă cu greu să fie smuls din singurătate. Nu-i vorba de singurătatea lui eu ci mai ales de absenţa din subconştient a unui Tu complementar.
De fapt cred că toate popoarele sunt la fel. Numai că un francez nu spune aproape niciodată, noi francezii. Nici germanii nu spun noi germanii, mi se pare că nici africanii nu spun noi africanii. La televiziunile noastre româneşti, auzi veşnic noi românii sau un bătrân de şaizeci de ani sau o bătrână de optzeci de ani. O lipsă de eleganţă în vorbire, o lipsă fantastică de educaţie. Se vede absenţa oricărei educaţii mai ales la cei care ajung să vorbească la televiziuni. Felul cum sunt concepute ştirile. Se caută limbajul cel mai vulgar. De exemplul: Biata bătrână a fost răpusă de loviturile violatorului. E absolut scârbos şi înnebunitor. Acum şi aici se vede mizeria regimului comunist. În acest regim educaţia era cu desăvârşire absentă, ba parcă şi interzisă. Trebuia să spui bătrân şi bătrână, nu domnul sau doamna. În fine, oare când voi scăpa de sintagma noi românii?

Eminescu şi tinerii secolului 21.

Ei, tinerii, nu suportă să li se impună ceva, indiferent ce. Nu au sentimentul sacrului, nu le place poezia, în genere, şi e sigur că nu le place mai nimic. Nu sunt dornici să ştie, să înveţe. Cumva au aflat că important e ceea ce simţi, nu ceea ce ştii. Şi fireşte, n-au cum să ştie că atunci când ştii mai mult, simţi mai mult şi aproape altfel. Să facem o comparaţie. Punem în faţa unei capodopere din Renaştere, să spunem, Madona lui Raphael, aflată în muzeul de la Drezda, un om semi analfabet şi un absolvent de colegiu care are mai multe cunoştinţe. Ambii au simţurile nealterarte. Ce va simţi semianalfabetul şi ce va simţi omul trecut prin şcoală? Oricum va fi o mare diferenţă între ei. Aşa încât cine vrea să simtă ceva ca lumea trebuie să ştie multă carte. Nu poţi ajunge la Dumnezeu decât mai întâi pe calea minţii şi apoi a inimii. Intâi e calea minţii. Şi Eminescu trebuie înţeles întâi cu mintea şi apoi cu inima. Tinerii români de azi, se reped în Eminescu de-a dreptul cu inima. Râd, se veselesc, îl neagă fără să priceapă mare lucru. Dar Eminescu e Eminescu, n-ai ce-i face.

ORBITOR, aripa stângă, Mircea Cărtărescu

Hotărât, pentru a descrie asemenea orori, ai nevoie de un mare talent literar. Şi Mircea Cărtărescu are acest uriaş talent şi descrie numai orori, mai precis, oase, viermi, mocirle, scârboşenii felurite că ţi-e mai mare scârba să citeşti. Are de asemeni pe lângă talent şi o foarte fidelă memorie voluntară, ţine minte tot ce-a învăţat, respectiv, denumirile anatomice ale organelor corpului fizic. Ştie multe lucruri. Pare un omuleţ delicat, dar pe dinăuntru îţi dă impresia că e plin de toate ororile pe care le descrie. O înţelepciune indiană zice: spune-mi ce visezi, ca să-ţi spun cine eşti. Mă gândesc cu bucurie că Mircea nu-i indian. M-ar îngrozi gândul că ar fi doar o sumă de orori, alea pe care le descrie şi alea pe care le visează. Regret imens că Mircea Cărtărescu nu e genul meu. Literatura lui nu-mi place. E prea plină de noroaie rău mirositoare. Înainte să-l citesc îmi închipuiam, din pricina volumului De ce iubim femeile, că literatura scrisă de el miroasea a mosc şi iasomie. Dar vai nu. Unii poate că iubesc totuşi literatura scrisă de Mircea Cărtărescu, eu nu. Toţi viermii ăia din Orbitor îmi repugnă. Îi ador pe Proust, pe Jane Austen, pe Dostoievschi, pe Bulgacov, pe Călinescu, pe Camil Petrescu, pe Mateiu Caragiale, pe Ion Luca Caragiale, pe Creangă, pe Tolstoi, pe James Joyce, pe Matei Călinescu, pe Dana Dumitriu, pe Angela Martin. Pe Cărtărescu, nu. Nu-mi place. De la o vreme se autopastişează. Pare, ca scriitor, că se stoarce ca să mai dea ceva din el. A început frumos, ca poet.