Literatura română s-a îmbogăţit substanţial cu scriitorii optzecişi, nouăzecişti, douămiişti, douămiişti zece şi aşa mai departe. Criticii literari din timpurile comuniste au înegrit multă hârtie elogiind plutonul optzeciştilor, comparaţi cu o armată de asalt, de parcă literatura era un câmp de război şi trebuia cucerit. În zdrăngănitul puternic al armelor optzeciştilor, criticii şi cititorii au pierdut cu totul un număr important de scriitori care au debutat în literatură între anii 1960-1970. Nefiind organizaţi ca o armată, afară de scriitorii care au debutat la începutul deceniului şapte, respectiv Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ana Blandiana şi probabil şi Adrian Păunescu, o mulţime de scriitori, poeţi şi prozatori, au fost complet sau aproape complet ignoraţi. Afară de Eugen Simion nici un alt critic tânăr la acele vremuri nu urmărea fenomenul literar ca atare. Unii critici înregimentaţi în directivele Securităţii aveau liste albe şi liste negre. Circula lista lui X sau Y. Dacă nu te aflai pe nici o listă trebuia negreşit să ştii că nu aveai ce căuta în literatură. Foarte mulţi scriitori buni au fost marginalizaţi şi foarte multe ciurucuri din optzecişi şi de mai înainte şi de după, au fost împinşi în faţă, umflaţi şi distruşi cu laude stupide şi bineînţeles nemeritate.
Ce s-a urmărit de fapt?
Nu prea ştiu. Şi aşa literatura română nu însemna mai nimic pentru cultura română şi europeană. Nimeni nu dădea doi bani pe opiniille criticilor literari români. Unii prozatori, proşti ca noaptea, îşi închipuiau că sunt geniali şi persecutaţi de cenzură. Unele poete răzbeau prin gloria celor care le ţineau pe genunchi. Merita oare să te prostituezi ca să capeţi notorietate într-o ţară în care nouăzeci la sută din populaţie nu avea acces la educaţie şi cultură? La adevărata educaţie şi adevărata cultură.
În condiţiile tragice din vremea comuniştilor ar fi trebuit să existe, ca în Polonia, o solidaritate masivă a celor buni. Să fi existat iubire pentru literatură. Am impresia că în România există numai grafomani, numai persoane mărunte, obsedate de putere şi de glorie. Asta vine din meschinărie, din micime, din turpitudine.
Am să încerc, în acest spaţiu virtual, să scriu despre scriitorii care au debutat după 1965 şi care, spre deosebire de optzecişti, au o identitate literară şi o personalitate distinctă. Nu sunt voci într-un cor, sunt solişti. Unii mai buni, alţii mai puţin buni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu