Despre Patapiecici

Recentul incident suferit de Patapievici, anume că un trecător l-a scuipat, nu în faţă, ci doar pe pantaloni, mi s-a părut aproape tragic.  Sau mai degrabă tragi-comic. Mi l-am imaginat pe Patapievici, cu buclişoara sa pe frunte puţin a la Hitler, cu aerul său de om înalt în stat şi în demnităţi publice, cum fuge repede la o toaletă publică din frumoasa noastră urbe, unde totul pare murdar chiar şi când e curat, zic, mi-l imaginez alergând să-şi cureţe cumva scuipatul cetăţeanului, de pe pantaloni. Se apleacă, în toată dignitatea sa de om iniţiat în tainele iubirii de oameni, adică aflat cumva pe scara evoluţiei umane destul de sus ca să poată dialoga cu Dumnezeu, depăşindu-i pe îngeri, minunatul nostru diriguitor de cultură, şef al ICR, înfiinţat cu mare trudă de Augustin Buzura şi Angela Martin, se apleacă, aşadar şi începe să frece locul atins de scuipat, Iisuse Doamne, ce scârboşenie, ce sursă mizerabilă de microbi, ce motiv de greaţă, mă cutremur numai cât îmi imaginez, dar mite să mai şi fii ţinta mizerabilă a unui asemenea gest, nu doar violent şi fără maneră, vorba lui Caragiale, ci plin de o ură care depăşeşte, cum s-ar zice, normalul, căci ura e doar iubire furioasă şi fără speranţă. Manifestarea, scuipatul pe pantaloni, în speţă, care a atins o victimă inocentă şi foarte, cumplit chiar de intelectuală, ca  Patapievici,  merită blamată aspru, iar cetăţeanul violent blamat şi el că nu şi-a controlat sentimentul de dezgust şi de dispreţ, faţă de Patapievici. Aşa ceva nu se face. Şi se zice că ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Patapievici nu-i un om răzbunător, cum de pildă este Andrei Pleşu, care, consilierul lui Băsescu fiind, primul act de cultură, şi începutul de domnie a lui Băsescu a fost demiterea lui Augustin Buzura de la conducerea ICR. A ştiut marele iniţiat Pleşu cum să-l sfătuiască pe Băsescu în exersarea urii şi a răzbunării. Dar aşa e frumos. Aşa e bine. Pleşu fură titluri, ( Minima Moralia) plagiază( ierarhiile cereşti, după Dionisie Areopagitul) mimează, toarnă la Securitate şi apoi judecă toată naţia română că nu-i demnă să aibă un conducător de talia lui. Cam corpolent, ce-i drept, dar ce contează. Aşadar, poate că Pleşu merita mai mult decât Patapievici, un scuipat, fie şi pe pantaloni, decât Mircea Mihăeş, care chiar dacă se spală, tot pare slinos şi poate şi rău mirositor.