A plecat pe drumul veşniciei. O mare doamnă a literaturii române, IRINA MAVRODIN. A iubit, a suferit, a trăit, a fost mereu, sau aproape mereu singură. Şi-a transformat singurătatea în bucurie, a scris, a preţuit munca, a muncit enorm, a crezut în oameni şi s-a simţit obligată să facă pentru toţi fapte de mare cultură. Opera ei conţine un iz de fantastic. A reuşit în numai câţiva ani să traducă din franceză în limba română, integral A la recherche du temps perdu, capodopera lui M. Proust, devenit bun din patrimoniu culturii universale. După 1990 a revenit în activitatea didactică. Îşi împărţea timpul cu studenţii şi cu cei care-şi dădeau doctoratul. Mă vizita uneori, când avea timp, seara şi ne afundam în discuţii fabulos de interesante. Lumea suprasensibilă unde se aflau fiinţe foarte dragi nouă, Liviu Călin, Dan Laurenţiu, Irina, nepoata ei, pe care o considera şi fiica ei, şi ne imaginam că acolo undeva sus, totul era făcut cu o mai bună rânduială şi cei ajunşi acolo se bucurau de o fericire eternă.
Azi, trupul unde s-a adăpostit timp de peste 80 de ani sufletul nemuritor al Irinei Mavrodin, a fos coborât în mormânt. Îmi spunea uneori că se uita în oglindă şi nu recunoştea persoana străină care i se arăta. Sufletul ei era tânăr, nu avea prea multe în comun cu trupul supus eroziunii. Bătrâneţea despre care credea că seamănă cu o temniţă şi cel prins de bătrâneţe un prizonier condamnat la moarte, n-a avut timp să provoace prea mari ravagii sufletului acestei femei de excepţie. N-am mai întâlnit pe nimeni ca ea. N-o voi uita pâna la ultima răsuflare. Mă voi gândi mereu la ea. O voi venera în sufletul meu, o voi iubi. Şi sper s-o reîntâlnesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu