LIVIU CALIN

Îmi face mare plăcere sa scriu despre Liviu Călin. După opinia mea a fost o personalitate puternică a literaturii române. S-a născut la Craiova. Era al doilea fiu al soţilor Aurel şi Laura Călin, născută Petrescu fiind cea mai mică dintre fiicele lui Dumitru Petrescu, fostul primar liberal al Craiovei pe o durată de treizeci de ani. Dumitru Petrescu, bunicul pe linie maternă a lui Liviu Călin, avea studii de drept şi de economie făcute la Bucureşti şi Paris. Era mare iubitor de literatură, îl preţuia pe Caragiale şi, ca primar al Craiovei, l-a invitat la Craiova şi a înfiinţat o revistă culturală care n-a apărut decât în câteva numere.
Mai toţi membrii familiei Petrescu aveau mare iubire pentru literatură. O soră a lui Dumitru Petrescu a fost prietenă cu Iulia Hajdeu şi a plecat cu aceasta la Paris. Au rămas împreună până la moartea Iuliei.
Pasiunea pentru literatură s-a perpetuat. Mai târziu, două din fiicele lui Dumitru Petrescu se vor ocupa de literatură, vor scrie proze pentru copii şi vor preda literatura la liceul de fete din Craiova.
Liviu Călin s-a născut într-o familie de intelectuali, iubitori şi creatori de cultură. După studii filologice aprofundate, a început să lucreze în domeniu editorial.

DE CE IUBIM BĂRBAŢII

Titlul cărţii lui Mircea Cărtărescu, DE CE IUBIM FEMEILE, mă intrigă de fiecare dată când dau peste el şi mă întreb de ce atâtea femei celebre, autoare de romane uluitoare n-au avut ideea să se întrebe de ce iubim bărbaţii. Păcatele mele, iubim că iubim, n-avem nici un motiv serios, bătut în cuie pentru care să spunem uite de asta iubim femeile, sau invers, bărbaţuii. Începând chiar de azi, las totul la o parte şi voi scrie cumva ceva, ca un răspuns la întrebarea de ce iubim bărbaţii, de ce-l iubim pe Cărtărescu, un bărbat atât de, cum să-i zic, îl iubim că e şi el un omuleţ acolo, plin de bune intenţii şi plin de dorinţe neîmplinite.
Recunosc că am iubit un singur bărbat şi nu ştiu de ce, n-am mai avut resurse să mai iubesc pe careva. L-am iubit pe LIviu Călin. Atât de mult l-am visat, atât am mers, atât am vorbit, atât de tare până şi umbra i-am iubit, încât nimic nu mi-a mai rămas din mine. Iubirea e un sentiment minunat. Sfântul Augustin spune: Iubeşte şi fă ce vrei. Dacă plângi, să plângi din iubire. Dacă strigi, să strigi din iubire. Dar iubirea sfinţilor nu se potriveşte cu aceea a oamenilor. Oamenii iubesc la fel cum iubeşte Cărtărescu. Lumeşte. Mărunt. Fără amplitudine. Iubirea sfinţilor e mântuitoare, iubirea lumească rămâne destul de adesea la nivelul epidermei.
- Poate că niciodată nu te-am iubit mai mult, spune personajul meu Marcel Demetriad, femeii iubite, ca în ziua aia când ai venit la mine să-mi explici. Arătai atât de nemărginit de pierită, de vinovată încât nici nu mă puteam uita la tine. Simţeam că înnebunesc.
De undeva, dintr-un radio uitat deschis, se înălţa o cantată de Bach.

CONVORBIRE

Aseară mi-a telefonat Corina ca să-mi spună, după multe ocoluri şi precauţii că ea îl iubeşte pe Dinescu. Credea că eu îl urăsc şi vroia să ştie dacă n-o să mai vreau să fim prietene dacă ea îl iubeşte pe Dinescu.
Din felul cum îmi spunea că vrea să-mi facă o confesiune gravă, m-am speriat destul de tare. Nu prea îmi place să mă împovărez cu secretele prietenilor.
Corina zice că-l iubeşte pe Dinescu şi-l iubeşte şi pe Manolescu. Zic şi eu îi iubesc pe Manolescu şi pe Dinescu. Iubire creştină, în sensul propovăduit de Sfântul Augustin. Sunt chiar uimită cât de simplu e să iubeşti pe toată lumea. E odihnitor. Am un sentiment de bine. Şi asta-i cel mai bine.

DESPRE LITERATURĂ

Important în noua paradigmă e ceea ce simţi nu ceea ce ştii. Important e să simţi cât mai mult. Şi e bine ştiut că în măsura în care omul este educat simte mai mult. Cu cât ştii mai multe cu atât simţi mai mult.
Ficţiunea nu mai prezintă interes pentru aproape nimeni. Ştirile sunt cele mai căutate. De preferinţă ştiri catastrofice.

DRAGOSTE ŞI RUBINE

Revăd fiecare moment, pas după pas, aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă zilnic prin puterea memoriei. E vară, iunie, e cald, aproape că nu mai ies din casă. Liviu a murit în martie, încă nu mă dezmeticesc, nimic nu mă trezeşte la realitate. De patru luni, de-o veşnicie plâng şi plâng şi de fiecare dată când încep să plâng cred că nu mă mai pot opri. Mi-e dor de Liviu şi urăsc să-mi fie dor de el. Prietenii mei frencezi mă invită pe rând la Paris şi insistă să mă duc, mă ameninţă că nu vor să mai ştie de mine dacă nu mă urc imediat în avion cu destinaţia Orly. Ei, bine, nu. Nu-mi mai pasă de nimeni şi nimic.
Trece şi iunie, vine iulie şi trece şi august şi vine septembrie.
M. îmi telefonează de la Paris ca să-mi spună că prietenul său, Mat. vine de la New York la Bucureşti pentru a prospecata posibilităţi de investiţii. Îi dă numărul meu de telefon şi crede că mă va căuta. Mă roagă să fiu drăguţă cu el, în eventualitatea că mă caută. Sigur, zic, voi avea mare grijă.
MAT. îmi telefonează exact în 10 septembrie când era ziua de naştere a lui Liviu. Eram plină de lacrimi şi durere. Dar fac un efort şi mă port ca şi când aş fi fost cea mai mulţumită persoană din lume. Îmi spune că se află la hotelul Intercontinental şi că ar vrea să cinăm împreună. Are un mesaj pentru mine de la Margherita. Întreb de două ori de la cine are mesaj pentru mine? Nu-mi amintesc de Margareta. realizez brusc că-i M. S. şi că Mat. e amic cu băiatul lui H. S. Şi atunci Margareta era la New York de câteva săptămâni. Ea îi vorbise de mine şi de Liviu şi ce poveste de dragoste impresionantă fusese între noi. Moartea i-a pus capăt. Eu şi Liviu, ciudată poveste. Ştiu cât l-am iubit eu. Nu ştiu cum şi dacă el m-a iubit. Presupun că m-a iubit. am convingerea că m-a iubit. În fine, groaznic.
Îi promit lui Mat. că voi cina cu el altă dată, că nu pot chiar acum că am altceva în program. Îmi amintesc vag de toate câte mi le spusese M. Devin mai flexibilă, îi promit lui Mat. că poate chiar mâine seară ne vom vedea.
Sigur, refuzul meu nu i-a picat bine. Era obişnuit să nu i se refuze nimic.
În seara următoare ne-am întâlnit la barul Intercontinental. Mai înainte mi-a spus că va purta un costum de seară Hugo Boss. Nu prea ştiam să identific un costum Hugo Boss. Cred c-am telefonat la vreo zece persoane mai pricepute decât mine să-mi descrie un costum Hugo Boss, dar nimeni n-a ştiut să-mi spună. În cele din urmă l-am sunat la Paris pe A. şi l-am întrebat: Pentru numele lui Dumnezeu, cum arată un costum Hugo Boss de seară. Albert a avut umor. Zice n-arata rău dar nici cine ştie ce bine. Dar ce ţi-a venit cu Hugo Boss? Zic, m-a rugat cineva să recunosc un costum Hugo Boss fără etichetă.
În fine, cum necum, l-am recunoscut după aerul profund american, după felul cum se uita în jur şi după hainele de culoare închisă. Facem cunoştinţă. Îmi spune că prietenul nostru comun i-a vorbit despre mine şi asta l-a făcut curios şi dornic să mă cunoască. Eram tristă, mohorâtă chiar, deşi mă străduiam puternic să arăt bucuroasă. Bem ceva la bar după care mă invită să iau cina cu el. Se putea spune că era încă tânăr, un bărbat înalt, cu o siluetă de invidiat. Avea trăsături frumoase, armonioase, părul castaniu era tuns scurt şi se purta complet ras. Ochi lui căprui păreau calzi, prietenoşi şi erau cu certitudine ochii unui bărbat sincer şi bun.
După o scurtă tatonare îmi povesteşte viaţa lui. S-a născut la Bucureşti, al doilea fiu, mai avea un frate care trăia tot la New York. Plecase cu toată familia din Bucureşti în 1945. Avea atunci cinci sau şase ani. Fratele lui avea şapte ani. Au rămas câtva timp la Paris după care s-au hotărât să plece în State. În Europa bântuia fiorul comunismului şi părinţii lui erau conservatori şi monarhişti şi aveau oroare de mizeriile comuniştilor. Multă vreme au trăit în cartierele săracilor, Queens, Bronx, Litlle Italie etc. A început şcoala la o şcoală publică din Queens şi asta a continuat mult timp până când tatăl său a redescoperit roata, cum s-ar spune.
Începuse să mă chinuie o plictiseală cumplită. Mă uitam la el şi mă întrebam de ce oare îşi închipuie că m-ar putea interesa biografia lui romanţată. Şi de-o dată am înţeles. M. îi spusese că sunt scriitoare şi el vroia să-mi ofere, odată cu zâmbetul său, şi un subiect de roman.
Seara trecea încet. Aş fi vrut să n-o lungim atât de mult. După ce-a încheiat povestea vieţii lui, a vrut s-o ştie pe a mea. Simţeam o pornire răutăcioasă, să născăcesc nişte aventuri fantastice, demne de Dickens. M-am limitat la evenimente nesemnificative şi m-am abţinut să vorbesc despre Liviu. Mi-era teamă că voi începe să plâng şi-ar fi fost un dezastru. Mat. era şi el văduv. Vorbise cu seninătate de pierderea soţiei îmtr-un accident. N-am înţeles dacă aviatic sau de maşină. Vorbea numai englezeşte, nu-şi mai amintea decât vag limba română şi trebuia să fac un efort substanţial ca să-l urmăresc.
Pe la miezul nopţii m-a condus acasă cu o maşină Mercedes închiriată cu şofer cu tot. M-a adus acasă după ce i-am spus că mor de somn. Lui nu-i era somn din pricina diferenţei de fus orar.
Timp de trei săptămâni cât a stat la Bucureşti, ne-am întâlnit zilnic. Îmi telefona, îi promiteam că nu-l voi lăsa singur, şi mereu avea ceva să mă întrebe. Toate serile eram împreună şi mă gândeam că n-o să mai scap de el niciodată şi-mi venea să urlu.
La începutul celei de a treia săptămâni, foarte ceremonios, m-a cerut în căsătorie. Am avut un moment de perplexitate. Mi-am amintit cum m-am măritat cu Liviu după o săptămână de dragoste pasionată. Un întreg trecut fericit a năvălit peste mine şi probabil am crezut că-l voi regăsi, fiindcă am reacţionat ca şi când Liviu îmi făcea propunerea, m-am aruncat în braţele lui şi-am început să ne sărutăm ca doi adolescenţi înnebuniţi de dragoste şi dor. Entuziasmul a durat puţin de tot. Nu era Liviu. Era un altcineva, despre care puteam spune doar că sărutările lui nu mă încălzeau de loc. Dar nu era vina lui. Omul era absolut desirabil, eu eram amoriţă, îngheţată. Apucasem să spun da, mă voi căsători cu tine, şi nu mai îndrăzneam să-i stric bucuria. Am fost indiferentă, laşă sau poate mi-am închipuit că până se va întoarce din Asia, voi simţi altceva.
Nu vreau să lungesc povestea. Am jucat cel mai prost teatru posibil, l-am lăsat să facă planuri de nuntă, am fost de acord cu tot ce propunea şi l-am condus la aeroport. Pleca la Viena şi de acolo lua un avion spre Hong Kong, cred.
Trecuse o săptămână din octombrie. După plecarea lui, mi-a telefonat M. de la Paris şi am avut surpriza să aflu că Mat. vorbise de mai multe ori cu el şi-i spusese una, alta despre mine. M-am văicărit oarecum zicând că n-am fost o companioană prea bună, dar M, m-a contrazis şi credea că are motive să mă felicite. Am îngheţat şi când mi-am mai venit în fire, l-am întrebat ce motiv ar avea să mă felicite. Am răsuflat uşurată. Zicea că am avut un efect bun asupra stării lui de spirit, că l-am făcut să se simtă bine şi să nu se mai supere pentru toate mizeriile din Bucureşti. Zicea că Mat era mofturos şi ciudat în privinţa oamenilor, că se ferea de femei, fiindcă avusese destule necazuri cu acestea. Care cum afla că era miliardar, se credea îndreptăţită să pretindă bani pentru orice serviciu. Am întrebat dacă Mat. era miliardar şi M. zice, da, scumpo, dar lui nu-i place să se ştie ce bani are.
Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile şi viaţa era frumoasă când erai fericit. Îmi spuneam că trebuie numai să fac un efort şi să privesc tragedia mea cu alţi ochi. Toate femeile serioase mă puteau invidia pentru cucerirea făcută. Oare ce mai vroiam de la viaţă? Nu ştiu. Nimic nu mai vroiam. Mat era în Asia, îşi controla afacerile şi cine mai ştie ce. La telefon vocea lui era vocea unui om fericit şi mă îngrozea gândul că nu îndrăzneam să-i spun că mă răzgândisem.
Cu vreo săptămână înainte de Crăciun a telefonat şi-a spus că soseşte pe 22dec.
Am amuţit.
Finalul n-a fost de loc vesel şi mă detest că i-am provocat o asemenea dezamăgire.
A venit din nou la Bucureşti pregătit să mă ia cu el la New York. Mi-a adus o mulţime de lucruri frumoase drept cadouri de Crăciun.
Explicaţia a fost scurtă şi m-a durut expresia lui dintr-o dată schimbată, uluită, mâhnită. Nu merita aşa ceva tocmai de Crăciun. Nu-şi venea în fire. Se aşteptase să găsească iubire şi prietenie şi eu îi ofeream numai minciuni pe care culmea, nici nu eram în stare să le fac credibile. Un lucru era sigur, mă simţeam vlăguită. Nu mai ştiam ce-ar fi fost corect să fac? Nu trebuia să-l las să-şi facă atât de multe iluzii. Când a putut vorbi din nou, a început să insiste. Îmi repeta că mă iubeşte şi că va face orice pentru ca să rămânem împreună. Expresia lui îndurerată, stupefiată, m-a chinuit destul de mult. Atât cât am putut iubi, l-am iubit pe Liviu şi el a luat în mormântul lui şi inima mea.
Mat. nu era nimic mai mult decât un om de afaceri, genial poate în afaceri dac-a reuşit să atingă asemenea succese financiare. dar atât, numai un om de afaceri cu un vast usage du mond, ce-i drept ca o statuie polisată. Dar sufletul meu nu mai vibrează la bani, la bijuterii, la lux. Îl vrea pe Liviu sau pe cineva ca Liviu. El avea haz, doamne, ce mult farmec avea, era de-o mare inteligenţă şi dădea multă culoare vieţii. Niciodată nu m-am plictisit cu el, n-am avut timp să mă satur de prezenţa lui. Chiar şi azi mi-e un dor nebun de el. N-am mai întâlnit pe nimeni care să-i semene, care să-mi placă.

BUCURIA DE A FI

Nicu Manu se trezea în fiecare dimineaţă, ieşea pe balcon şi striga tare, să se audă până departe în oraş, striga zic, că iubea viaţa şi pe Virginica, o fată de bună condiţie educată la cerere şi nu prin corespondenţă, fata era cumsecade şi avea gropiţe în obraji. Nicu Manu avea vreo şaptezeci de anişori şi Virginica numai vreo douăzeci şi cinci, dar nu conta, el o iubea şi ea îl iubea şi nimeni nu se îndoia că dragostea lor mare va fi şi eternă. Când era mai tânăr Nicu se purta cu fetele de mână pentru că avea amante numerotate şi amanta numărul unu trebuia să fie geloasă pe numărul doi şi numărul doi avea de gelozit şi pe trei şi pe unu.
Am ascultat o dată povestea unui prieten care suna cam aşa. Într-o zi a cunoscut o fată care pe loc s-a îndrăgostit de el tare de tot, mortal s-ar putea zice şi el nu era prea sinchisit de toate astea, credea că fete se găseau pe toate drumurile şi nu merita să se ambaleze. Părea sau poate era chiar adevărat că se întâlnea cu ea numai după ce ea îl ruga şi-l implora îndelung. Aşa trec o lună, două, trei, un an şi încă un pic şi fata îi cere s-o ia de nevastă şi el zice nu şi ea zice că vor avea un copil şi el se supără, strigă şantaj, şi fata nu mai zice nimic. După câteva zile de la cearta cea mare şi hotărârea lui de a o izgoni cu totul din viaţa lui, fata îi cere o ultimă favoare, respectiv o declaraţie autentificată la notar prin care spune că nu vrea să mai aibă de-a face cu ea sub nici un chip cu nici un preţ. Şi nici copilul pe care-l va naşte nu-i al lui.
Până şi notăriţa se crucise de decizia lui, dar un document era un document şi era teribil de valabil. Cei doi, zis şi făcut, se despart şi amicul e fericit peste poate şi nici nu-i pasă că pe undeva cineva încă se mai gândea la el, nu prea des, ce-i drept, părăsita şi urgisita era consolată de un alt bărbat ceva mai destoinic, care o iubea şi-o vroia de nevastă. Şi fiindcă ea vroia un tată pentru copilul ei, nu se codi şi repede se mărită.
După o vreme, amicul nostru, din senin s-ar zice, începu să se gândească la neiubita care-l iubise cândva şi prinse a-l durea inima de dorul ei. Era el însuşi nedumerit de toate câte îi veneau în minte, gesturile ei, dragostea ei, mereu mai tăcută, mai fără expresie.
Luptă ce luptă cu dorinţa de a o revedea, dar până la urmă dorinţa îl biruie şi se duce la ea. Şi-o găseşte măritată cu altul şi se supără, cum de-a cutezat să se mărite cu altul când pe el îl iubea. Pe fată o năvăli şi râsul şi plânsul. Aşa un om ciudat ca amicul nostru nici că mai văzuse.
Urmă un dialog. El: Vreau să ne împăcăm. Mi-am dat seama că te iubesc.
Ea: Când?
El: Mai de mult.
Ea: Erai totuşi convins că nu mă iubeşti.
El: Totul s-a schimbat în sufletul meu.
Ea: Cu atât mai rău pentru tine.
El: Ştii că am drepturi asupra ta şi-a copilului.
Ea: Îmi pare nespus de rău pentru tine.
El: Atunci vii cu mine.
Ea: Nu.
El: Nu mă mai iubeşti.
Ea: Ba da, te iubesc.
El: Atunci?
Ea: Te iubesc, dar nu te mai vreau de loc în viaţa mea. Am prins drag de altcineva. De tine doar îmi pare rău.
El: Am să-ţi iau copilul.
Ea: Care copil?
El: Ştii tu care.
Ea: Nu ştiu, spune-mi tu.
Şi uite aşa au tot vorbit până seara târziu când soţul sosi acasă, după o zi lungă de muncă. Soţia îi prezentă soţului pe oaspetele lor. Şi soţul se arătă încântat. Îl întrebă de toate. Cum era viaţa cum? După asta amicul plecă şi se oploşi pe lângă Nicu Manu a cărui filozofie îi plăcea, i se părea atotcuprinzătoare. Până când şi pe Nicu l-a lăsat Virginica.

O DIMINEAŢĂ PIETRUITĂ umor negru

Vasco da Gama era turc, spuse cu aplomb Nico Manu, tânăr vestejit de viaţă, cu înclinări sănătoase spre porno şi alte cele. Să-l descriu puţin pentru ca cititorul, dar ce zic, mai bine să nu contez pe cititor, acesta nu va exista, de mult nimeni nu mai citeşte nimic şi chiar şi eu care altădată înfulecam câte un roman pe zi, acum am ajuns că nu mai citesc decât ce zice Băsescu în presa scrisă sau ce mai spune Nico, căruia i-a venit acum ideea să facă lumină în branşa securiştilor de altă dată , ăia de tristă amintire când cei care nu vroiau să fie turnători erau turnaţi în cositor, în ceară, în plumb, funcţie de interese. Zic Nico a fost este şi va fi cel mai îngeresc dintre îngeri, el nu a avut parte de teroarea băieţilor cu ochi roşii, vampiroşi dom'le, de aia se înebuneşte azi lumea după vampiroşi, le place sângele, orice s-ar zice.
Eu zic că indiferent cât de rău te doare o măsea viaţa trebuie să ţi se pară foarte frumoasă şi să-ţi pavezi cu pietricele roz, de preferinţă cristal de stâncă, am auzit că face bine la gâlci şi îndepărtează duşmanii. pe bune.
De la o vreme, Nico Manu deprinsese obiceiul de a scuipa de sus de la balcon pe oricine trecea pe sub balconul său, întrucât avea un exces de salivă şi de teamă să nu se înece scuipa aşa şi medita din adâncul persoanei la destinul omenirii în general şi la destinul României în particular şi înjura România de mamă, zicea că-i o mamă vitregă fiindcă lui nu i-a dat mai nimic la tinereţe, i-a dat acum la bătrâneţe când lupii tineri, care de fapt nu-s lupi, sunt mai degrabă coyoţi, îl socotesc un expirat, ce expresie, doamna cea expirată scria încă romane foarte actuale, nimic expirat şi Nico Manu, cel mai verde copăcel din lume, s-a dovedit că-şi înjura Românica de mamă. Şi bine făcea.Ţara asta, România e iubită numai de Băse şi ai lui, din pricină că numai el şi ai lui o vor, o doresc, o ţin în braţe. În rest cei care-au cumpărat-o bucată cu bucată n-o iubesc de loc. Au stors-o de vlagă şi-au pus-o pe butuci. România s-a dovedit o vacă bună de muls, numai o vreme, până s-a istovit laptele de pe vremea triştilor împuşcaţi şi acuma biata Românie zace ca o vacă stearpă intrată în agonie. Şacalii care-au cumpărat-o pe nimic o lasă să moară zicând că-i costă prea mult s-o învieze. mai ieftină e o înmormântare la groapa comună. Aleluia frate, asta a fost.

O POEMĂ TUNATĂ

Cel mai mult îmi place cum se iubesc bărbaţii românii între ei. Se întâmplă că românii au mare capacitate de a se iubi unul pe altul cu pasiune, cu fervoare si n-ar fi în veci în stare să provoace cuiva vreo supărare. Barbaţii români cum sunt Bujor Nedelcovici, de o pildă, sau Dorin Tudoran, sau Mircea Dinescu sau Gabriel Liiceanu, fiind ei nişte zei ai demnitaţii şi onoarei sunt foarte curajoşi si ridică piatra si lovesc in toate persoanele care inca nu s-au prăbusit în ţărână. Mi-e mai mare dragul de ei şi-i admir tare pe acesti arhangheli ai puritaţii şi dreptăţii. Zic că ei fiind albi şi curaţi ca porumbeii păcii, au tot dreptul să lovească tare, cu toporul, cu barda, ehe, aşa lovea şi măreţul poet Mihai Beniuc, mare om de tristă amintire, când întâlnea un burghez praf îl făcea, aşa şi nobilii Liiceau, Papuc frunză de răchită, când întâlneşte un ceva ce pare sa aduca a fost comunist, loveşte straşnic, Bujorelul îmbujorat şi foarte Nedelcovici, deştept dom'le nevoie mare, cu mare imaginaţie, ce-i pasă lui de o văduvă îndurerată , el îi spune franche în faţă cum că acela, ei da tocmai acela l-a turnat pe el, marele curat si dizident de radio şanţ, tocmai la lepădăturile de securişti. Zic, oamenii ăştia, arhanghelii au şi ei liga lor şi un Tudoran Dorin nu acţionează aşa de unul singur, să fim serioşi domnilor aici e mâna turcului că numai el face rele curaţii noştri sfinţi magnifici, de talia unuia ca Liiceanu care curând îşi va publica şi de câţi centimetri i s-a lărgit burticuţa, sau buricelul, că se unge cu smacuri osebite de cele folosite de plebe, şi mai la urma urmii plebea nu are nevoie de unsori, aleluia.
Vreau să zic ceva, Tudoran Dorin nu-i decât un omuleţ ratat rău şi sinistru, vreau să zic că Bujorel Nedelcoviciul este un mediocru de care mă leagă cele mai hazlii amintiri. Îl văd în Varşovia dăruind ghidului o sticlă de vodcă învelită în ziar. Îl văd la Cracovia umblând după mingi de tenis, deşi ar fi fost o idee mai de crezut că va alerga la muzeu pentru a vedea acea celebră Dama cu Hermină. De oameni de genul ăstora recunosc că mi-e milă. Sunt mărunţi. Şi fiindcă vor să se vadă în mărunţenia lor aruncă noroi în cei vizibili şi evident mai înalţi.

CAVALERI ANONIMI fragment de roman

Romanului acestuia îi voi schimba titlul. Caut un sponsor. Aştept o sponsorizare ca să pot publica romanul acesta şi de asemeni şi romanul PREDESTINARE. Consider că este un roman foarte bun şi ar merita citit de toţi oamenii din lumea asta mere.

PRIETENII SUNT MAREA AVUŢIE A FIECARUIA DINTRE NOI.

Mama era de-o bunătate nemărginită.

De veghe-n paradis

Cu cât ştii mai multe cu atât suferi mai mult.
Legea universală există şi funcţionează la toate palierele univesului.
În mod cert există ierarhii cosmice aşa cum sunt ierarhii şi pe pământ. O scânteie de divinitate se află în fiecare făptură umană. repet toate astea ca să nu le uit. Cred că trăim cele mai frumoase timpuri. Pe diverse căi aflăm că Dumnezeu a creat lumea şi fiindcă Dumnezeu a creat totul, lumea, universul văzut şi nevăzut, toate sunt perfecte. Acolo unde apare dezechilibrul şi urâţenia, vin legiunile de îngeri şi refac echilibrul conform cu legea universală.

calatoria anonimilor

O vacanţă de vis în la Palma de Mallorca. Trebuiau să ajungă acolo în mai puţin de un ceas. Într-o dimineaţă de iulie s-a trezit cu gândul la vacanţă. La o călătorie mereu spre apus.

16 februarie 2010

Epoca distrucţiei universale a început de mult, cred că a demarat odată cu primul război mondial. Civilizaţia iudeo-creştină a ajuns la final. Cultura de tip iluminist a ajuns si aceasta la final. Acesta poate fi de fapt sfârşitul lumii de tip renascentist. Paradigma s-a schimbat. Distrucţia civilizaţiei trebuie să continue până la dispariţie. Relicve vor mai rămâne pe ici şi colo.
Planul lui Dumnezeu nu se potriveşte cu cel al oamenilor. Acum înţeleg de ce nu se mai nasc genii artistice. De ce literatura şi arta agonizează de la începutul veacului XX. Omul viitorului nu va arăta de loc bine. Dar trăim acum şi avem încă dreptul la iluzii.