Mă mutasem de puţină vreme în cartierul Berceni cu Liviu, când într-o dimineaţă m-am trezit cu Maria Luiza Cristescu şi Dana Dumitriu la uşă. Pe vremea aceea nu aveam telefon. Cartierul întreg era văduvit de telefoane. Am aşteptat vreo şapte ani până când ni s-a instalat telefon. Asta se întâmpla cu vreo patruzeci şi cinci de ani în urmă. Nu-i de crezut şi totuşi timpul n-a stat pe loc. Eram toţi pe atunci foarte tineri şi nesăbuiţi. Dana era, cum ar zice Alexandra Târziu, ca o îngereasă. Se anunţa a fi puternică şi generoasă. Se angajase de puţină vreme la România Literară şi cred că şi pentru asta era curtată. Am observat cu durere, cu stupoare că la noi, dacă nu ai o funcţie din care să faci eventual pomeni, nu reprezinţi mare lucru pentru careva. De asta se lupta Maria Luiza Cristescu să capete vreo slujbă pe la vreo revistă literară. Ştia că astfel toată lumea o va veni la ea.
Cărţile Danei s-au bucurat de mult succes de critică. La masa Zarafului, Sărbătorile Răbdării, Prinţul Ghica, Ambasadorii şi celelalte au fost apreciate, au beneficiat de atenţia criticii. Petre Anghel e un foarte bun poet. Mişcătoare versuri, sensibilitate, preţuirea semenului, ciudat lucru.
Cred că am văzut-o ultima dată pe Dana la restaurantul scriitorilor de la Casa Monteoru. Sau poate mă înşel, poate ne-am văzut la ea acasă, în casa nouă din str. Dionisie Lupu. Se despărţise de Nic. Manolesu şi mi-a povestit cum au decurs lucrurile şi cauza despărţirii. O dramă de proporţii. Atunci i-am povestit şi eu că lucram la romanul Oraşul Măscăricilor unde descriam lupta pentru putere şi setea de putere a românilor. Singura dorinţă constantă a unui român e să aibă putere. Putere pentru ce? Ca să acceadă la înţelepciune? Nu. Ca să se fălească. Să vadă amicii lui că-i mare şi tare în parcare. Dana mi-a prezis că nu voi reuşi să-l public, că nu va trece de lectura unui redactor de editură. Şi aşa a fost. Multă vreme după plecarea Danei în Cer, am plâns după ea. Uneori am plâns împreună cu Maria Luiza. Ea se îmbăta puţin şi începea să depene amintiri. Ea şi Dana fuseseră foarte apropiate. Le despărţise, zicea ea, Nico Manolescu. Mie Dana mi-a spus că le despărţise Valeriu Matache, soţul Luizei. Fiecare cu punctul său de vedere. Pe Luiza o visez cumplit de des, pe Dana mai rar. Sunt curioasă dacă ne vom mai întâlni şi dincolo, pe pajiştile Raiului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu