PUTEREA SECRETULUI ŞI SECRETUL PUTERII

Fragment din romanul Roluri pe Scena Vieţii

                ÎN 1941, (d. H.) EUGEN STERIADE NU ÎMPLINISE ÎNCĂ doisprezece ani când tatăl său îl duse în Germania, la Leipzig, şi-l înscrise într-un colegiu particular, la îndemnul profesorilor săi de la Bucureşti, unanim convinşi că băiatul avea geniu. Ceea ce era adevărat. Eugen avea o inteligenţă ieşită din comun. Slujit de o memorie fabuloasă, învăţa rapid şi dispunea de neobişnuită intuiţie. Deveni student la medicină, la numai cincisprezece ani. Absolvi colegiul şi urmă, timp de şase ani, studiul medicinei. Se distinse prin marea-i pasiune pentru cercetarea cauzelor bolilor omeneşti. De unde veneau şi cum puteau fi eradicate.

Cu numai o zi înainte să se întoarcă în ţară, la Bucureşti, fusese nevoit să primească vizita unui  necunoscut. Nu se obişnuia una ca asta, dar când şi când se întâmpla. De-a lungul anilor petrecuţi la Leipzig, schimbase de mai multe ori locuinţa. Era un tânăr bogat. Tatăl său, Radu Steriade îi trimitea lunar sume consistente, să trăiască larg nu ca un student sărac. La asta se mai adăudau şi banii câştigaţi de el însuşi, ca mâna doua în operaţii chirurgicale complicate pe creier.

Vizitatorul necunoscut era un tânăr, sau mai bine zis, un om fără vârstă. Sunase la uşă şi valetul lui Steriade deschise. Erau anii 1941-1942. Germania biruise o bună parte din Europa. Hitler credea că avea datoria mesianică de purificare a rasei germane în vederea întâlnirii germanilor cu arienii, cu supraoamenii. Cei din jurul lui Hitler practicau, la nivel înalt, magia.  Aveau revelaţii  despre un viitor plin de gloria germanilor.

După formalităţile de prezentare, vizitatorul recunoscuse că venise la el pentru a-l informa că persoane foarte serioase, foarte distinse în domeniul ştiinţei doreau să-l invite la o întrevedere secretă, să-l cunoască şi să-i afle proiectele de viitor. Steriade deveni prudent. Înţelese că mesagerul nu era unul obişnuit şi cei care-l trimiseseră erau ceva mai mult decât nişte distinşi oameni de ştiinţă. Acceptă imediat şi nu mai puse întrebări. Conveni cu vizitatorul să se întâlnească după trei zile.

În tot acest timp, Steriade se pregăti. Avea câteva variante de răspuns la întrebările pe care se aştepta să-i fie puse. La data stabilită, necunoscutul apăru din nou. Conveniră să aibă încredere unul în altul. Oricât erau nervii lui de oţeliţi, nu era dispus să înfrunte tigrul cu mâinile goale. Îi spuse necunoscutului că erau vremuri grele, nesigure, Germania era în plin război, populaţia era vigilentă, iar el era un străin care tocmai terminase toate treburile aici şi voia să plece în ţara lui. Necunoscutul îl sfătui să-şi încredinţeze viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Căci, în fond ce i se putea întâmpla? În cel mai rău caz să fie mutilat şi aruncat într-o existenţă de mizerie. Având în vedere că era medic, că se specializse în neurochirurgie şi psihiatrie, probabil ştia cum să-şi anihileze senzorii durerii şi atunci tortura n-ar fi avut prea mare efect.

Omul vorbea necontenit şi Eugen Steriade începu să transpire. Îşi încredinţă sufletul lui Dumnezeu gândind că rău făcuse că nu fugise, că nu se ascunsese. Veni momentul cel mai greu. Necunoscutul avea misiunea să-l conducă la o adresă.

- Pot să refuz să merg?

- Poţi, dar n-ar fi de nici un folos.

- De ce?

- Eşti genul de cercetător pasionat. Sigur vei descoperi multe lucruri importante legate de sufletul omului. Şi vom fi mereu cu ochii pe tine.

- Dar cine sunteţi voi?

- Vei afla, dacă mă vei urma.

Îl urmase şi aflase. Era o societate secretă, i se spuse, alcătuită din douăzeci şi una de persoane, faimoşi oameni de ştiinţă, printre care şi profesorul cu care Steriade îşi dăduse doctoratul în medicină şi alături de care fusese mâna  doua în numeroase operaţii pe creier şi care îl recomandase fiind de acord să li se alăture. După ce primele momente de uluială trecuseră, Eugen Steriade fusese pus într-un prim contact cu exigenţele Ordinului Cavalerilor Anonimi. Devenea cavaler în al şaselea cerc, penultimul, cel mai important, cel mai aproape de exigenţele îndumnezeirii. Oricât de oţelit era, fragmentul din jurământul de credinţă care spunea, de îmi voi uita îndatoririle faţă de Ordin şi voi divulga informaţii sau mă voi împotrivi regulilor generale sunt de acord să plătesc cu viaţa. Se opri la acest paragraf şi vru multe lămuriri. Ceremonia se opri şi câteva zile mai târziu Steriade se întâlni cu Hans Mitelbach care era la fel de tânăr ca el şi probabil şi de aceeaşi vârstă. Avuseseră o lungă convorbire la finele căreia, Steriade fusese de acord cu jurământul. Într-o nouă întâlnire solemnă, depuse jurământul şi deveni cavaler anonim. I se spuse că nu-şi va întâlni personal fraţii, că nu-i va cunoaşte decât pe cei care i se dezvăluiseră, respectiv pe Hans Mitelbach şi pe profesorul şi mentorul său. Că în toate împrejurările vieţii va fi contactat de mesagerii ordinului cărora le va încredinţa opera sa secretă, care nu putea fi comunicată încă lumii. Îl îndemnă să nu-şi iubească viaţa, dar nici să şi-o urască.

La câteva zile după asta un alt necunoscut îi sună la uşă. Îl lăsă să intre.Era îmbrăcat cu un costum de un maro foarte intens la culoare, cu vestonul închis până la gât. În loc de cămaşă şi cravată purta un tricou cu guler strâns pe gât. După salutul însoţit de o amplă plecăciune, spuse că se numea Gerhart Freigel. Era medic şi urma să plece pe frontul din Rusia.

- Şi cu ce te pot ajuta, întrebă Steriade.

- Am citit prin reviste articolele tale despre cauzele bolilor. Undeva spui că unele epidemii din secolele treisprezece şi paisprezece precum ciuma, holera sau malaria au fost aduse pe pământ de vizitatorii din alte planete. Spui că pământul a fost colonizat de supraoamenii din alte planete care-au venit pe pământ şi-au rămas aici, fie blocaţi de vreo defecţiune a navelor lor ori de bunăvoie...

- Şi ce dacă spun, îl întrerupse Steriade brusc enervat.

- Nimic de obiectat. Te admir, aş vrea argumente, aş vrea să te cunosc mai îndeaproape.

- Nu-i obligatoriu.

- O, nu, categoric. Gândeam că eşti o excepţie a acestor timpuri şi voiam să ştiu cum gândeşti.

- Bun. Dacă vrei neapărat, ţinem legătura prin corespondenţă.

- Unde aş putea să-ţi trimit scrisorile?

Steriade scrise pe o carte de vizită adresa lui din Bucureşti şi i-o dădu. Mulţumit, omul îi strânse mâna, mai spuse câteva cuvinte de rămas bun şi plecă. În urma lui, Steriade rămase pe gânduri. Era stresat de temeri fără chip şi număr.

Două săptămâni mai târziu se afla din nou în Bucureşti, în reşedinţa părinţilor săi. Multe se spuneau despre el şi prea puţine erau adevărate. Într-o primă fază, n-ar fi fost exclus ca diversele societăţi secrete, în plină activitate, să fi crezut în mesianismul Germaniei şi să fi sprijinit nazismul. În Germania, în ciuda faptului că avea, la acea dată, cel mai mare număr de oameni de ştiinţă, recunoscuţi şi apreciaţi pe întreg globul, Einstein însuşi era în Germania, magia înflorise într-un fel incontrolabil. Magia făcea ravagii printre corifeii nazismului. Unii dintre miniştrii lui Hitler credeau că prin diverse antrenamente, puteau lua legătura cu supraoamenii aflaţi în Shambala sau Agartha, regate subpământene, care dispuneau de civilizaţii extraordinar de avansate. Eugen Steriade era la curent cu toate. De-a lungul anilor de facultate, abordase şi el calea spirituală. Se antrenase cu o fostă adeptă a lui Sanctitus. Femeia era transformată şi-l iniţiase şi pe el.  Dar asta era o altă poveste.

La data când se întorsese în ţară, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, îşi luase deja doctoratul în medicină şi se specializase în neurochirurgie şi psihiatrie. Revenit în mica lume a Bucureştiului, fiind acum un tânăr în toată puterea cuvântului, aduse după sine şi o neobişnuită faimă, ceva destul de spăimos. Se spunea că era un admirator înflăcărat al lui Hitler, că îl fascina ideea purificării raselor, acţiune ce ar fi împiedicat, după opinia lui, degenerarea genetică a speciei umane. Poate să fi fost adevărat, poate că nu. Important era că Eugen Steriade avea toate calităţile unui savant şi lucru se vădea cu prisosinţă. Se dedică chirurgiei pe creier şi mai ales psihiatriei, considerând probabil că disfuncţiile psihice erau efectul unor defecţiuni ale creierului.

Cât stătuse în Germania, într-o Germanie unde hitlerismul se înălţa la orizontul istoriei prevestind cel mai amplu cutremur al lumii secolului douăzeci, o Germanie pătimaşă, dând în clocot de sentimente negative, de ură la adresa altor popoare, gata să dezgroape magia primitivă a evului mediu, gata să înlocuiască ştiinţa, cu viziunile delirante ale unor guruşi coborâţi în Europa din negura Tibetului, Eugen Steriade învăţase tot ce se putea învăţa despre suflet, se exersase în domeniul cunoaşterii suprasensibile, ştia cum să acceadă la Supra Puteri, ştia cum să comunice cu lumea invizibilă. Avusese drept mentor o doamnă care-l iniţiase şi cu această doamnă călătorise prin lumile invizibile, convins că Germania va fi motorul istoriei şi va schimba cu totul şi modelul şi ţelul cunoaşterii şi evident şi faţa lumii.

Chiar din primul an de activitate în Bucureşti, fiind profesor la facultatea de medicină, publică un studiu incitant pe tema operaţiilor pe creier asupra indivizilor înapoiaţi mintal sau afectaţi de maladii psihice, dezvoltând un fel de elogiu la adresa medicilor germani, îndreptăţiţi să extermine rasele inferioare. Nu merse însă mai departe. Susţinea cu ardoare şi poate şi cu îndreptăţire că rasa albă crease cea mai înaltă civilizaţie singura în măsură să comunice cu Dumnezeu.

Lucrarea stârnea interes nu doar în lumea academică ci şi în rândurile celor mai puţin avizaţi bucurându-se de un succes major. Mulţi amatori într-ale purificării rasei, se grăbeau s-o cumpere. Sigur de sine, fericit ori poate cu mult mai nefericit decât cei ce ştiau mai puţine, Eugen Steriade deveni dintr-o dată o vedetă. Lumea bună, dar şi o lume mai puţin bună, îl căuta, îl întreba, dorea să-l întâlnească. Împreună cu un grup de oameni bogaţi, înfiinţă o clinică particulară axată pe probleme de neurologie şi psihiatrie şi reuşi să adune în jurul său o echipă de medici tineri şi pasionaţi de cercetare. Afirma în diverse ocazii că era admirabil programul de îmbunătăţire al rasei lansat de marii specialişti ai Germaniei, de izolare a celor buni de cei răi, cei atinşi de blestemele păcatelor străvechi ale strămoşilor. Prezent la diverse recepţii sau la obişnuitele vizite mondene, ce se practicau cu şi mai multă râvnă din pricina războiului, din alte felurite motive ce înălţau spaima de moarte la rangul de modus vivendi, devenit între timp omul zilei, Eugen Steriade era întrebat şi de cei care aveau o idee cât de cât exactă despre viaţa sufletului, cât şi de cei ce se considerau atei convinşi, dacă descoperise cumva secretele vieţii de după moarte, dacă spiritismul avea o bază reală. De cele mai multe ori, doctorul tăcea nedorind să divagheze pe o temă atât de gravă, detestând superficialitatea celor ce credeau că viaţa de după moarte era o temă la modă ce se putea discuta la un pahar de şampanie. Îndreptăţit, datorită cunoaşterii, să păstreze o serioasă muţenie asupra experienţelor personale trăite la limita corpului fizic, stârnea în jurul său comentarii pasionale, intense, stranii, contradictorii. Toţi cei ce se credeau elite intelectuale disecau cu acribie preocupările doctorului. Oamenii îi găseau merite ciudate şi încă şi mai ciudate cusururi. În anumite medii se vorbea de faptul că practica operaţii pe creier care modificau personalitatea individului. Se spunea de asemenea că, fiind un fervent filogerman, era şi un admirator al practicilor celor din S.S., magicienii celui de al treilea Reich. Că făcea parte din felurite confrerii oculte ce urmăreau accelerarea timpurilor şi declanşarea Apocalipsei.

Într-un timp relativ scurt, Steriade deveni unul dintre celebrii momentului. Strania glorie a fiului atrase atenţia tatălui. Steriade senior se sperie destul de tare când o verişoară îl puse în temă cu faptul că Eugen stârnea cele mai vii critici, pentru că practica alchimia şi magia. Întrebat de tatăl său dacă înnebunise cumva, doctorul se crezu îndreptăţit să-şi convingă părintele de lipsa de măsură a bârfelor. Ca să mai domolească gura lumii, plecă în Elveţia, în căutarea liniştii, dar după cine ştie ce chibzuinţă personală se stabili tocmai în oraşul în care funcţiona o bună şcoală dedicată ştiinţelor spirituale, unde rămase mai bine de jumătate de an şi continuă să se adâncească în substanţa  domeniului vast şi imponderabil al cunoaşterii suprasensibile. Pe măsură ce înainta în ceea ce se putea numi o altă dimensiune a realităţii, căpăta certitudinea că ştia tot mai puţine lucruri despre esenţa spiritului, a sufletului, a lui Dumnezeu. Din pricina ravagiilor făcute de război lumea devenea mistică, implora pe Dumnezeu cu mai multă patimă, dorind să înţeleagă sensul nesfârşitului măcel omenesc. Savanţii celor două lumi nu se mai preocupau de sănătatea lumii şi nici măcar de salvarea ei. Armele ştiinţei clasice cedau, în favoarea unei ştiinţe mistice, cultivată de spiritualiştii germani adunaţi în societăţi secrete, dispuşi să ardă omenirea pentru descoperirea nemuririi.

            La capătul a şase luni, se întoarse din Elveţia, decis să practice tratamente noi şi oarecum mai omenoase, pentru cei loviţi de tulburări psihice majore. Pentru început, îşi făcu o idee despre gravitatea fenomenului, socotind rata de creştere a bolilor psihice, pe cap de locuitor. Se încumetă să scrie, din nou, cu o grabă remarcabilă, două tratate despre felul cum puteau fi înlăturate unele maladii psihice prin extirparea unor părţi din creier. Susţinu, în lucrările sale scrise cât şi la diversele întruniri de specialitate, că schizofrenia, de pildă, putea fi depistată înainte de a se defini prin simptome şi persoana în cauză avea şanse să se salveze dacă i se extirpa din creier zona responsabilă cu manifestarea disfuncţiilor majore. Lucrările stârniră un alt val de interes exacerbat şi comentarii mai mult pasionale decât competente. I se reproşa că aborda bolnavii mintali şi psihici ca pe nişte animale pe care dorea să facă experimente. Se aflase, pe diverse canale informative, că medicii germani făceau experimente direct pe oameni, reuşind performanţe notabile în domeniul distrugerii memoriei, a înlocuirii personalităţii, a spălării creierului, transformarea unei persoane prin implantul unei noi memorii obţinută în laborator, o dată cu o inteligenţă artificială. Dar tânărul doctor Steriade nu se împiedică de patimile dezlănţuite. Ştia că medicii germani experimentau în clinici secrete operaţii pe creier ce vizau transformarea persoanei. Flagelul mondial, teoriile unor grupuri cu privire la rasa cea nouă de semizei, ce va lua locul oamenilor viermi, apariţia mutantului, una din alta, toate stârneau în mintea iscoditoare de savant a lui Steriade interese dintre cele mai stranii. Începu o serie de operaţii pe schizofrenicii irecuperabili aflaţi în aşezămintele de profil şi mai toţi muriră la scurtă vreme de la operaţie, ceea ce nu-l împiedică să continue cercetarea. Pentru el schizofrenicii însemnau doar material pentru studiu mai puţin valoroşi chiar decât şoarecii.

Cam în acelaşi timp o cunoscu pe Despina Cornescu, fiica mofturosului boier de viţă veche, Nicolae Cornescu. Se îndrăgosti de ea şi-o ceru de soţie. Făcând valuri în mica societate bună a Bucureştiului, în ciuda faptului că războiul părea că nu se va mai sfârşi, că existenţa nu va mai intra vreodată în parametri socotiţi a fi normali, se încumetă să-l abordeze pe Cornescu, după ce se convinse că Despina era la fel de serios îndrăgostită de el. De altfel iubirea Despinei pentru Eugen Steriade, intensă, năvalnică, părea mai degrabă rodul pripit al unei nesăbuite admiraţii faţă de felul cum arăta. El era departe de aspectul patetic al savanţilor rău îmbrăcaţi, neglijenţi şi nu prea arătoşi la faţă. Era ca un foto model, ca un Făt Frumos, cu trăsături distinse, spiritualizate, cu un chip cu totul deosebit, luminat de nişte ochi mari, uşor exoftalmici, sub fruntea înaltă dând feţei o vie expresivitate. Îmbrăcat mereu după canoanele ultimei mode, fiind mereu elegant vorbind numai nemţeşte dintr-un snobism care enerva pe cei mai mulţi, stârnea în jurul său pasiunile multor fete ajunse la vârsta critică a măritişului.

La un bal, frumoşii ochi ai lui Eugen Steriade căzură pe chipul trandafiriu al Despinei Cornescu şi fusese de-ajuns pentru ca să şi-o dorească soţie. Câteva luni mai târziu el îi ceru mâna, după o curte insistentă presărată cu întâlniri secrete şi sărutări. Ea acceptă cererea în căsătorie cu bucurie, cu extremă recunoştinţă. Tatăl ei, în schimb,  refuză să le acorde binecuvântarea. Venit în ţară numai din pricină că fusese alungat din Paris de vitregia războiului şi, după părerea lui, de alianţa sordidă a României cu Germania lui Hitler, Nicolae Cornescu se arăta prea scârbit de faptul că trebuia să trăiască în Bucureşti, într-o lume ce lui i se părea amarnic de primitivă. Despre Steriade aflase că era germanofil şi socotindu-l păgân şi demonizat, nici nu suporta să stea sub acelaşi acoperiş cu el. În ochii lui, Steriade-tatăl nu era bancher ci pur şi simplu un cămătar, “neam de cămătari, slugile lui Hitler.” Cornescu îl detesta pe Hitler cu lipsa de măsură a celor neputincioşi, dispreţuindu-i, cu aceeaşi exagerare, şi pe cei ce se declarau de partea nemţilor. Dorinţa lui Eugen de a se căsători cu Despina îl scoase din minţi. Se supără excesiv, strigând în engleză şi nu în franceza pe care-o vorbea zi de zi, vrând probabil ca şi prin asta să-şi arate ostilitatea:

            - How dare you ask me such a crazy thing? Insanity thing? How dare you?

- I love your daughter, I want merry her.

- First of all, who do you think you are? I've never meet you, I don’t know who you are. Get lost in my eyes.

- Sir, I’m not obliget to punish me with your lack of good manners. Good day and good bye.

            Plecă, dar nu se descurajă. Peste două săptămâni veni din nou la Cornescu, hotărât să facă lucrurile cum trebuie. De data aceasta, îşi pledă cauza mai bine pregătit. Mimând smerenia spuse că în ochii lui Dumnezeu era un nimeni, dar se îndrăgostise de Despina, o visa şi ziua şi noaptea, şi-o dorea soţie şi mamă a copiilor săi. Nu vedea onoare mai mare pentru neînsemnata lui persoană etc., etc.

O ţinu astfel vreo jumătate de oră până când Cornescu, plictisit de falsa lui smerenie, enervat şi sâcâit de tăria unui vechi ulcer, răbufnise într-un fel brutal şi vădit jignitor:

            - Nu pot, tinere, să fiu de acord cu o căsătorie ce nu are sorţi să fie fericită. Fiica mea nu se potriveşte a fi soţia unui bărbat care despică un om la fel de nesimţitor de parc-ar fi un dobitoc.

            Intenţia lui Cornescu de a-i zădărnici căsătoria, clară şi jignitoare, îl scoase din sărite pe Steriade şi-l decise să nu mai ţină cont de interdicţiile lui. Reuşi s-o convingă pe Despina să-l urmeze într-o relaţie de tip matrimonial, fără să fie nici măcar logodiţi. În septembrie, 1943, într-o noapte, o răpi, deşi cuvântul răpire era impropriu de îndată ce fata atât aştepta. O ascunse în vila familiei lui de la Sinaia şi se bucură de toate privilegiile unui soţ legiuit şi tolerat în ochii lui Dumnezeu. Lumea cea mică a Bucureştiului vui imediat, împărţită în două tabere încrâncenate, pro şi contra,  nu din pricina faptei, ci din dezamăgire că încă o speranţă era pierdută pentru un posibil soţ sau măcar amant. Războiul dublat de frica de moarte, dezlănţuise un gen de existenţă în marginea desfrânării.

            Despina se dărui iubitului şi rămase gravidă. Pe atunci femeile nu prea ştiau cum să se protejeze de o sarcină nedorită. Deşi doctorul ştia cum ar fi trebuit să o ferească de necaz, probabil îşi dorise s-o verifice dacă era aptă să-i dăruiască urmaşi. Revenită la părinţi, Despina avu surpriza să constate că tatăl nu mai voia să comunice deloc cu ea. Zadarnic le spuse că aştepta un copil, Cornescu se dovedi absurd de nemilos. Dar doctorul Steriade se căsători aproape imediat cu Despina, după ce se convinse că nu era chiar important ca socrul său să-l binecuvânteze şi să-l accepte. Nunta avu loc la hotelul Athénée Palace, unde, în aşteptarea sfârşitului războiului, locuia însuşi Cornescu. Nunta fusese cu adevărat fastuoasă, în ciuda războiului şi-a panicii totale. Adunase toată elita militară şi diplomatică germană aflată încă la Bucureşti, ofiţeri şi diplomaţi, convinşi, sau numai sperând, că viitorul lumii va fi al lor. Cornescu şi rubedeniile lui, deşi invitate la nuntă, nu-şi făcură apariţia.

            La aproximativ opt luni după nuntă Despina născu doi băieţi gemeni şi Steriade nu-şi mai încăpu în piele de bucurie. Se află îndată că se ocupa de gemeni, le schimba scutecele, le făcea baie în locul bonei, le asista masa şi-i cântărea şi dimineaţa şi seara. Se dezlipea cu greu de copii şi se vedea bine că-i adora. Stătea şi le veghea uneori somnul, să se convingă că respirau bine, că visau, că erau fericiţi în somn şi în visele lor. Bona copiilor nu mai pomenise un tată atât de exagerat de grijuliu. Şi era şi destul de speriată la gândul c-ar putea greşi cu ceva faţă de copii. Uneori îl alunga zicând că Dumnezeu nu vedea cu ochi buni pe cei ce-şi adorau progeniturile, uitând că ele îi aparţineau Lui. În simplitatea sa, bona copiilor încerca să-l facă pe Steriade să se bizuie pe milostenia Domnului care-i dăruise frumoşii copilaşi. Şi încă şi mai milostiv, în octombrie 1945, Dumnezeu îi dărui şi o fată. O boteză Ariana, aşa cum dorise naşul ei, Eduard Manuel Creţianu.

            O lună mai târziu, după naşterea Arianei, Steriade primi vizita unui fost profesor al său, de la Berlin, un strălucit psihiatru. În timpul anilor de studiu îl urmărise cu mare atenţie pe Steriade şi căutase să-l cunoască mai îndeaproape.

            Războiul se sfârşi, Germania şi artizanii demonizării Germaniei fuseseră făcuţi una cu pământul. Eugen Steriade, asemeni tatălui său, stătea cu bagajele făcute pentru a fugi în Elveţia, unde avea depuse sume considerabile de bani în conturi sigure şi unde îl aşteptau confraţi, prieteni de mare încredere. De acolo intenţiona s-ajungă în Statele Unite. Înainte încă de alegerile din 1946, tatonase drumul spre SUA. Dorea să ajungă acolo şi să facă psihiatrie la cea mai înaltă cotă.  Avea certitudinea că misticii din China şi din India vor ocupa pas cu pas lumea occidentală deţinând adevăratul secret al bolilor psihice ca rezultat al unor conştiinţe încărcate de prea multe păcate acumulate în vieţi succesive. Nu-şi făcea iluzii că îi va fi uşor să-şi câştige prestigiul ştiinţific ce i-ar fi îngăduit o practicare legală a medicinii. Naziştii scoseseră magia din peşterile unde fusese ascunsă în Evul Mediu, deschiseseră Cutia Pandorei. Hitler încercase să reînvie păgânismul într-o Europă creştină, nepăsându-i că nimicea poporul german. Pentru cei ce pribegeau prin lume dornici să scape de amintirea ororilor săvârşite de germani în numele unei rase, actele lui Hitler nu mai erau un secret. Steriade susţinea că războiul se desfăşurase în câteva dimensiuni, vizibile şi invizibile. Pe de o parte front, sânge, moarte, armate, măcel militar, dar paralel cu războiul fizic se derulase şi un război şi mai crâncen între puterile nevăzute, între zeii păgâni şi îngerii creştinătăţii. Hotărârea doctorului de a se expatria era fermă iar planul plecării fusese deja detaliat pe direcţii precise. Prima oprire, înainte de a lua drumul Americii, trebuia să fie Berna. Nu mai apucă însă să ajungă în Elveţia. Peste noapte fii săi gemeni, Alexis şi Nicolae, căzură bolnavi la pat, doborâţi aparent de o simplă răceală. Dar nu asta era. Evoluţia fulminantă a febrei sub tratament, dovedi un diagnostic cumplit: meningită. Simptomele risipeau orice urmă de speranţă. Medicii, confraţii lui Steriade, confruntaţi cu o asemenea maladie, încercau imposibilul pentru salvarea copiilor. Dar la capătul a trei zile de chinuri, copii  muriră în ordinea în care veniseră pe lume, mai întâi Nicolae şi zece minute după el, Alexis. Inima lui Steriade se frânse. Durerea Despinei era poate şi mai mare, ea însă îndura cumva mai bine, teribila nenorocire. Opac la încurajările de circumstanţă, Eugen Steriade nu reţinu nimic. Era prea copleşit de mânie, de neacceptare, de întrebări de genul: de ce, Doamne, mi i-ai luat? rămase fără răspuns şi chiar dac-ar fi căpătat răspunsuri competente, tot nu l-ar fi consolat. Chipul său împietrit exprima limpede, fără vorbe, fără gesturi şi fără lacrimi, că nimic nu-i va anula vreodată şi nu-i va primeni convingerea că nu va mai putea iubi soarele acestei existenţe ce-l înşelase cu o asemenea viclenie enormă şi plină de o inutilă cruzime, zdrobindu-i sufletul, toate nădejdile şi toate iluziile. Singură Despina îi intuia totala prăbuşire şi se temea de moarte că el nu va rezista dezastrului. După înmormântarea băieţilor îl ţinu de mână veghindu-l zile şi nopţi la rând, căutând să-i alunge revolta. Îi tot spunea că aveau datoria să trăiască pentru fiica lor, Ariana, erau obligaţi să se gândească, în ciuda grozăviei momentului, la binele şi la viitorul ei. Steriade nu auzea nimic. Pentru el părea că scopul existenţei se năruise. Refuzând să mai mănânce şi să mai bea, se încuie într-una din camerele reşedinţei sale şi acolo rămase. Se lăsă doborât de perfidia durerii. Îşi pierdu credinţa în Dumnezeu, în taina mântuirii. Culcat în pat, cu draperiile şi jaluzele trase, în întuneric, înghiţea cantităţi sinucigaşe de luminal. Somnul însă nu-i rezolvă problemele, îl ajută numai să o ia razna. Nu mai era deloc atent la schimbările ce surveneau în viaţa politică a României. Cei mai mulţi oameni politici, oameni de afaceri, bancheri, moşieri, mari industriaşi, mari specialişti din diverse domenii, plecau în Occident sau oriunde vedeau cu ochii de spaima instalării comuniştilor la conducerea ţării. Mai înainte de moartea copiilor săi, Steriade începuse să scrie un tratat asupra psihologiei celor însetaţi de putere, un fel de radiografie a celor ce instituiseră în istoria de la suprafaţă, mistica puterii, fenomen psiho-social manifestat în toate epocile, dar atingând un gen de apogeu sinistru în secolul douăzeci, cel al prăbuşirii monarhiilor ereditare, înlocuite cu democraţii de tip american, nu socratic, nu platonician. Era viziunea unui bun cunoscător al facultăţilor psihice şi mintale ale individului uman. Se vedea bine din felul cum aborda problema că nu-l interesa spectacolul ieftin al evoluţiilor tehnicilor ci al inteligenţei încorporate în marile progrese. Descoperise dintr-o dată tronsoanele invizibile abordate de cei puţini, dăruiţi de Dumnezeu cu putere spirituală, apţi să devină uneltele Sale. Credinţa în Dumnezeu şi în ierarhiile cereşti, îl ajutase pe Steriade să nu derapeze de la judecata cea dreaptă a lucrurilor. În elaborarea tratatului despre putere pornise de la convingerea că Dumnezeu conducea lumea prin oamenii aleşi de El, cu oamenii din care făcuse uneltele Sale, susţinând că toţi oamenii şi toate ierahiile cereşti se aflau în gândul lui Dumnezeu şi luau de acolo ceea ce le trebuia pentru împlinirea datoriei. Se petrecuse însă moartea gemenilor, băieţii săi adoraţi, pentru care credea că trăia, provocând în sufletul său o mutaţie stranie. Nu-i mai trebuia ştiinţa, nu-i mai păsa de nimic. Zăcea în întuneric şi se asigura că nu mai merita să facă efortul de a trăi. Tot ce fusese valoros în lume, inocenţa, secolul nouăsprezece cu minunata idee a iubirii şi a răgazului, calm, lux şi voluptate, se spulberaseră în faţa agresiunii celor două, considerate de el, criminale conflagraţii mondiale. La ce bun, se întreba Steriade, să mai trăiască într-o lume a violenţei, a urâtului, a crimei ordinare, a deriziunii? Stătea în întunericul din camera pe care nu mai voia s-o părăsească sfâşiat de dorul copiilor săi şi chiar nu-i mai păsa dacă murea şi el şi dacă întreg globul se prăbuşea în abis. O vreme se certase aprig cu Dumnezeu strigând că nu-l mai voia, că ajunsese să sufere prea cumplit. Oricât ar părea de ciudat, Steriade îşi pierduse o parte bună din minţi, confunda planurile, iar inconştientul său îl purta către zonele intens întunecate ale morţii. Îşi voia fii, îi era atât de dor de ei încât ar fi făcut orice pact cu orice crâncen mefisto, pentru orice preţ, numai să-i mai poata privi, să-i mângâie, să-i vadă zâmbind. Scenele care prefaţaseră moartea gemenilor, deosebit de violente, erau tortura cea mai grea pentru sufletul lui de părinte. Voia să moară ca să-i poată regăsi.

            Într-o dimineaţă, la vreo trei luni, după moartea copiilor, în jur de zece dimineaţa, Despina bătuse întâi la uşă şi pe urmă intrase în camera lui. Şi cum el dormea, ea îl scutură de umăr, îl trezi şi-l informă că era căutat cu mare insistenţă de un bărbat care nu voise să spună cine este.

            - Nu pot şi nici nu vreau să văd pe careva. Te rog, lasă-mă.

            - Se poate să nu poţi să vrei, domnule doctor Steriade, se auzi glasul intrusului din spatele Despinei. Fără pic de trac, o urmase cu paşi silenţioşi şi intrase o dată cu ea în încăpere. Erau vremuri tulburi, Despina se sperie, doctorul se dezmetici şi el oarecum.

            - Oricine ai fi, domnule, cum îndrăzneşti să dai buzna?

            - Îndrăznesc, măria ta, dă-te jos din pat, nu-i timp de lenevit.

            Tonul necunoscutului însemna ceva şi Steriade îi prinse cel puţin o parte din sens. Se uită la chipul lui smolit descoperind doar un ins parcă fără expresie, faţa unui bărbat ajuns la jumătatea vârstei, slab, negricios, cu dinţii prea mari şi parcă prea numeroşi într-o gură prost dimensionată.

            - Pleacă imediat, dacă nu vrei să chem poliţia.

            - Poliţia sunt eu, n-ai decât, cheam-o!

            - Ce-i asta? Ce vrei?

            - Ce vreau? Oho! Vreau să-ţi propun un târg, vreau să pornim o afacere împreună. Ştiu că eşti un psiholog genial, ştiu ce poţi şi ce nu poţi, şi mai ştiu că noi doi avem multe de făcut împreună. N-aş vrea să mă obligi să te constrâng pentru o cooperare.

            Eugen Steriade se sprijini în coate apoi se ridică de-a binelea din pat. Îl privi pe intrus. Raţiunea lui făcea conexiuni apte să-l prevină că bărbatul care-i stătea în faţă era un bolnav psihic, un obsedat, un constructor în întunericul peşterilor, al planurilor de accelerare a  timpurilor. Simţi o durere insuportabilă şi se trezi la realitate. Se afla în prezenţa unui mutant şi-l recunoscu. Îl luase pe Steriade prin surprindere cunoscând bine tehnicile manipulării.

            - Atunci, vă rog, duceţi-vă în salon şi aşteptaţi-mă, spuse cu ton aproape pierit, sosesc imediat şi eu ca să discutăm.

            - Bine, spuse necunoscutul, convins că Steriade îl recunoscuse şi pricepuse mesajul. Se întoarse în salon, o încăpere vastă, mobilată sumar cu canapele, fotolii şi un pian de concert având şi toţi pereţii acoperiţi cu tablouri. Pe lângă portretele a câtorva generaţii de bărbaţi şi femei Steriade, erau şi multe tablouri, peisaje, lucrări în ulei sau acuarele, semnate de pictori celebri şi mai puţin celebri. În aşteptarea lui Steriade, necunoscutul se strădui să privească picturile dispuse jur împrejur. Vila în care locuia Steriade, număra vreo douăsprezece dormitoare, un salon mare la parter şi alte două saloane de primire, unul la mezanin şi altul la primul etaj. Existau câteva camere şi pentru personalul, dar la acea dată în casă nu mai lucrau decât două cameriste, Lucreţia şi Luiza, două tinere fete, încă adolescente, venite din Oradea în Bucureşti. Bona băieţilor fusese concediată de mult. Plănuind plecarea, Steriade se descotorosise aproape de toţi angajaţii. Lucreţia ducea greul casei, curăţenia şi îngrijirea Arianei, fetiţa de nici doi ani, de care părinţii ei, greu loviţi de moartea băieţilor, păreau să fi uitat. Cealaltă servitoare, Luiza, gătea şi servea la masă. Absenţa servitorilor nu-l intrigă pe vizitator; părea să ştie totul ori aproape totul despre Eugen Steriade. Când îl văzu din nou apărând în golul uşii, păru că face un mare efort ca să respecte un cod nescris al bunelor maniere. Eugen Steriade îmbrăcase un pantalon negru şi un veston mov închis peste cămaşa albă cu guler rabattu. Oaspetele intempestiv se arătă deodată uimit de parcă abia acum observa statura înaltă a doctorului şi înfăţişarea lui fizică. Părul castaniu aproape blond, netuns de dinainte de marea nenorocire cu copii, crescuse şi-i atârna în mici bucle peste frunte şi peste ceafă. Încercănaţi, ochii, de un albastru metalic, păreau şi mai reci şi mai nemiloşi în lumina crudă a prânzului. Trezit la realitate, atent şi calm, Steriade se mişcă încet vrând să pară nesigur pe paşii săi, vrând să-i inducă necunoscutului convingerea că era confuz, istovit şi plin de tranchilizante. Ajuns, în fine, în dreptul canapelei, se aşeză picior peste picior şi, lipsit cumva de bunăvoinţă, întrebă nerăbdător:

            - Domnule, mai înainte de toate, cine eşti?

            - Chiar vrei să ştii?

            - Don’t be a bastard, a stupid one! I want to know who you are, and what do you want from me?

            - Nu pricep englezeşte. Trebuie să vorbim aceeaşi limbă. Renunţă la snobismul tău obişnuit şi hai să vorbim aceeaşi limbă.  Vrei un nume nu o identitate, sunt Pascal Popescu, revoluţionar de profesie. Îţi place? Îţi convine? E destul de expresiv pentru tine?

            Noţiunea de revoluţionar de profesie nu era o noutate pentru doctorul Steriade. Auzise despre aceasta în primele luni petrecute în Elveţia, pe când se specializa în tehnicile hipnozei şi sugestiei, ca bază terapeutică în cazurile severe de psihoze sau depresii. Zâmbetul de pe faţa lui Pascal se lărgea, devenea atotcuprinzător, îl făcea să-şi amintească brusc de tratatul neterminat, despre psihologia celor ce deţineau Puteri sau exersau tehnici prin care să acceadă la Puteri. Prezenţa lui Pascal era edificatoare. Cuvintele nu dovedeau nici o urmă de consideraţie pentru omenire. Revoluţionarii de profesie călătoreau prin timp, prin istorie, propagau revoluţia continuă şi nimeni nu ştia vreodată unde, în ce ţară vor cădea soţii distrucţiei. O asemenea operă nu se făcea cu sentimente şi nici cu iubire de oameni. Prima impresie nu putea să-l înşele prea mult pe Steriade, el fiind un specialist de înaltă clasă. Izbuti, dintr-o răsuflare, să contureze profilul psihic al vizitatorului. Ştia ce gen de persoană se afla în faţa lui, cunoştea deja felul cum arătau uneltele răului. Se uită atent la cel care-şi dăduse numele Pascal şi se regăsi pe sine ca şi cum tocmai ieşise dintr-o cameră întunecată la lumină. Gândi vag şi impersonal c-ar fi trebuit, la data aceasta, să fie deja undeva la adăpost de ura şi furia revoluţionarilor de profesie, artizanii celui mai vast şi, poate şi  inutil, măcel omenesc. Nu înţelegea cum de mai era încă la Bucureşti şi nu undeva în Bermude. Privi în gol şi amintirea deveni tot mai precisă: fii săi, Alexis şi Niki, nu mai erau în lumea de aici şi, plecaţi fiind, lăsaseră în sufletul său cel mai vast pustiu.

            De fiecare dată, amintirea, dublată de imaginile copiilor săi murind, îi era cu totul insuportabilă. Îl dobora.  Existau o mulţime de grozăvii uşor de îndurat, ca privelişte, dar moartea unor copii loviţi de meningită, depăşea adesea cu mult puterea de rezistenţă a oamenilor. Trebuia să fii construit într-un anume fel ca să nu clachezi. Steriade, ca medic, ar fi trebuit să reziste, să nu se prăbuşească, dar, ca întotdeauna, nici el nu reuşise să controleze reacţia imprevizibilă a factorului său uman. Trebuia să înghită un narcotic pentru a rezista asaltului imaginilor stocate în memorie.

            În cele din urmă, Pascal se detaşă de farmecul fizic al prezenţei doctorului şi începu să-i vorbească. Îl lămuri asupra misterului operei de transformare comunistă a României. Românul dovedea mare potenţial satanic, un filon de perversitate remarcabil. Deasemeni setea de crimă a românului creştea de la o zi la alta. Era admirabil felul cum se ura frate cu frate. Încă o dată o asemenea populaţie, a cărei inteligenţă acţiona distructiv, sărise în ochii celor mari şi-i silise să-i măsoare zelul şi puterea credinţei. La fel ca Dumnezeu, şi satana preţuia fiecare suflet ce i se devota, căci vremurile erau aproape.

            Steriade îl asculta evaluând fiecare cuvânt ieşit din gura străinului cu sentimentul că el singur provocase acest moment de coşmar. Acolo, în Elveţia, n-ar fi trebuit să-şi dezvăluie pasiunea pentru ocultism, pentru experimentarea căilor prin care se puteau dobândi Puteri soprasensibile. Făcuse o greşeală oribilă din dorinţa de a-şi arăta toată deşteptăciunea. Devenise o pradă uşoară pentru vulturii Puterilor. Se uita la necunoscutul cu pseudonimul Pascal şi trăia spaima celui ce vedea la picioarele sale deschizându-se porţile iadului. Doamne, nu mă părăsi, repeta în gând.

            - Vom lucra împreună, spuse Pascal, vom distruge această lume inteligentă şi acest gen de făpturi credincioase, loiale lui Dumnezeu Tatăl, vom curăţa repede pământul de oamenii ce încă mai au dorinţa de a trăi în armonie cu iubirea lui Dumnezeu, făpturile ce au conştiinţa lor de creaturi cereşti, ca să le facem loc oamenilor viermi, pentru ca să dispară pentru totdeauna de pe pământ onoarea, demnitatea, credinţa, atribute ce-au aparţinut zeilor, îngerilor, celor luminoşi, în genere. Vom popula pământul cu făpturile abjecte ale celor ce vor fi comunişti, îţi poţi imagina în ce abjecţie vor cădea populaţiile din partea asta a lumii? Se va înjunghia frate cu frate. Îi vom ajuta pe cei abjecţi să devină şi mai abjecţi, vom transforma pământul întreg într-o vale a plângerii, într-un lagăr al morţii. Şi când lui Dumnezeu îi va fi silă să mai privească spre valea plângerii, satanei îi va fi uşor să-şi ocupe regatul, să revină pe pământul de pe care, acum zece mii de milioane de ani, ştii doar, în urma războiului dintre îngeri, Dumnezeu L-a trăsnit, L-a lovit, L-a alungat din regatul Luminii în cel al beznei eterne. Pe stăpânul întunericului numai urmaşii lui Adam îl pot iubi şi accepta. Pământul va ajunge în stăpânirea lepădăturilor comuniste, iar oamenii viermi, câţiva dintre ei, vor avea destulă minte pentru a ne preaslăvi pe noi, revoluţionarii de profesie, uneltele satanei, noi cei ce trebuie să fim de zeci de mii de ori mai tari decât ceilalţi. Eu voi face echipă cu tine. Te previn că te urmăresc de mult, ştiu cum îţi funcţionează mintea, ştiu că împreună, vom reuşi transmutaţia persoanei, vom obţine omul nou după ce mai înainte îi vom trasa profilul.

            Monologul necunoscutului îl trezi pe doctor. Din imensa-i disperare îi veni, probabil, ideea de a face pe prostul.

            - Te ascult, dar se vede treaba că tranchilizantele tari pe care le iau fără pauză de la moartea fiilor... ai aflat, probabil, tragedia...

            - A, da, ştiu şi regret nespus, dar, în definitiv, nu erau decât doi mucoşi, două obstacole, bine că s-au dus.

            - Imbecilule, tună Steriade sfârşit de ură şi de durere. Ieşi imediat afară şi să nu mai îndrăzneşti să revii... Numai iubirea lor mi-a încălzit puţin sufletul, ei, tu, dispari din ochii mei...

            - Hei, na-ţi-o bună, oh, la dracu’, ai căpiat, nu mai eşti întreg la minte, da, dar nu-i nimic! Se mai întâmplă! Îţi vei reveni, vom construi împreună comunistul, vom fierbe sufletele amărâţilor în retorte speciale, până vom obţine un comunist perfect, un tip etern, un slujitor sacerdot al satanei, vei vedea c-o să-ţi placă!

            - Ai fost cumva în iad, ai văzut cum se trăieşte acolo?

            - Nu fi idiot! Nu te prosti! N-am venit la tine cu fleacuri. Mă duc, s-a făcut târziu acum, dar voi reveni, te voi anunţa telefonic.

            După plecarea oaspetelui, Despina intră în salon şi-l găsi pe doctor împietrit pe canapea. La întrebările ei legate de vizita necunoscutului, se ridică în picioare şi întinzând braţele spre ea, o cuprinse de mijloc şi-o trase spre el, căutând să-şi ascundă faţa la pieptul ei. Lacrimile îi ţâşneau din ochi fără voie. Printre suspine cerea iertare pentru felul cum, din egoism, răzbit de durere şi preocupat doar de suferinţa lui, o lăsase singură, în loc să fi căutat consolare unul în braţele celuilalt.

            Îngrijorarea îl sili oarecum să nu se mai izoleze şi se agăţă cu o ciudată disperare de fiica sa, Ariana, de parcă de respiraţia ei gingaşă, depindea şi viaţa lui. Ce-i iubirea? Ce mister fabulos ascundea sentimentul iubirii? Era oare reversul neiubirii sau însemna cu mult mai mult? Era poate cunoaşterea, era motivul căderii lui Adam, era aventura devastatoare pentru care era omul nevoit să trăiască? Era sentimentul cel mai greu de dus, forţa capabilă să dea dimensiune cunoaşterii, suferinţei, durerii în forma cea mai sălbatică? Privindu-şi fiica, doctorul Steriade se reconstruia parcă psihic funcţie de respiraţia copilei. Era greu de spus dacă o iubea aşa cum îi iubise pe băieţi, poate că de data aceasta sentimentele lui erau mai acute, mai înfricoşate, dublate, cu alte cuvinte, de acel gen de spaimă, că viaţa omului nu se afla sub controlul său, că în orice clipă, o instanţă superioară te putea  despărţi cu forţa de tot ce-ţi era mai drag, de tot ceea ce iubeai şi-ţi făcea şederea pe pământ mai uşoară.

            La acest nivel de înţelegere, Steriade se pregăti temeinic de plecare din România. Socrul său, Cornescu, plecase deja din 1945, se instalase la Paris de unde îi trimitea mesaje cu îndemnul să se urnească de acasă la gară şi cu primul tren s-ajungă la Viena. Ceea ce Steriade şi făcu mai spre toamna lui 1947.  Era într-un compartiment al rapidului internaţional, cu soţia şi fiica şi trăia convingerea că scăpase. Dar n-a fost să fie aşa, destinul îi propunea o alternativă. Doi agenţi şi un jandarm pătrunseră în compartiment, îi arestară şi-i duseră la sediul Siguranţei statului. Stăpânit de frenezie, Pascal Popescu îşi făcu îndată apariţia şi, după ce-i oferi doamnei Steriade o cameră în care să stea cu fetiţa şi să aştepte până termina discuţia cu soţul ei, îl preveni pe doctor că, dacă îl va sili, va da ordin să fie torturat. Exigenţele concrete ale iadului pământesc puteau fi simţite cel mai bine în clipa când îţi vedeai torturată fiica de numai doi ani, sau soţia era violată sub ochii tăi cei plini de iubire. Pascal repetă cu pasiune şi fermitate că el era comunist şi puţin îi păsa dacă Steriade îl slujea din convingere sau de frică.

            Lucrurile se limpeziră. Steriade îşi punea ştiinţa în slujba lui Pascal, iar Pascal îi lăsa posibilitatea să-şi păstreze vila familiei după ce îl va fi numit consilierul său personal. Anul 1947 se sfârşi cu victoria orgiacă a bravilor comunişti. Ultimul bastion al nădejdii, respectiv Regele, fusese detronat şi alungat din ţară. Forţa răului biruise peste sufletul românilor. După ce o vreme Despina mai pusese încă întrebări soţului ei şi nu căpătase niciun răspuns, încetă de-a binelea să mai ceară explicaţii pentru ce li se întâmpla. Comunicarea cu familiile, a Despinei şi-a lui Steriade, aflate la Paris şi la Londra, se întrerupse. Pentru un timp inimaginabil de lung, cortina de fier, instituită ca măsură de precauţie între Est şi Vest, separă planeta în două lumi antagonice. Şi Estul şi Vestul erau supuse experimentelor. În fiecare parte se căuta calea cea mai scurtă şi cea mai eficientă de alungare a lui Dumnezeu din sufletele oamenilor. Se experimenta într-o parte transformarea oamenilor în animale de consum, iar în cealaltă parte se urmărea extirparea sentimentelor, prăbuşirea naturii umane în natura unui animal furibund de foame, de sete, de ură şi scârbă faţă de el însuşi. În lume existau puţini înţelepţi apţi să deceleze adevărul. Probabil că înţelepţii se ascunseseră prin oraşe uitate de Dumnezeu, sau chiar în mânăstiri, ducându-şi viaţa în post şi rugăciuni. Steriade însă, sechestrat la Bucureşti, era silit să devină slujitorul lui Pascal. Fiecare zi de viaţă, pentru el, soţia şi fiica sa, îi cerea un preţ exorbitant. Nu putea împărţi cu nimeni povara, trebuia să păstreze tăcerea. În adâncul conştiinţei se considera sclav şi chiar dacă ar fi ales moartea în locul vieţii şi al speranţei, tot o personalitate de sclav credea că ar fi dezvoltat în sine. Ziua de mâine nu mai avea nici o valoare pentru el. Copleşit de un mare balast emoţional se târa înainte cu faţa mereu întoarsă către trecut.

La capătul a zece ani de coşmar, într-o zi, pe când se întorcea acasă de la minister, văzu din maşină chipul unei femei ce i se păru că era al mamei sale. Îi ceru şoferului să oprească. Era ora cinci după amiază şi se afla în dreptul fostei cafenele Nestor. Coborî din maşină şi alergă după femeie. Când o ajunse, aceea întoarse capul, el îşi dădu seama de greşeală. Răzbit de umilinţă, începu să plângă. Şoferul îl urmărea atent prin oglinda retrovizoare. Lui Steriade însă faptul îi scăpa. Se gândea şi încă nu ştia dacă mai putea continua sau va înnebuni. Nu-şi putea privi soţia fără spaima că mâine nu o va mai găsi acasă. Nu-şi putea privi fiica, fără un sentiment de frică, de vinovăţie şi de neputinţă. Şi timpul nu se oprea, mergea mereu mai departe, fără să-i pese de durerea lui ori de tragedia românilor, tragedia unei lumi ce pornise în picaj spre autodistrugere