Fragment din romanul MANA PROVIDENŢEI

                                       INOCENŢA PRESCHIMBATĂ ÎN CUNOAŞTERE ŞI prin cunoaştere în  sfinţenie din iubire faţă de Dumnezeu, într-aceasta consta misterul şi ideea de mutaţie a rasei, gândea Paul aflat singur în bucătăria casei sale, în jur de ora nouă, dornic să mănânce ceva. Din iubire faţă de Dumnezeu care era adevăr, libertate, sfinţenie, alfa şi omega şi mai era şi mirajul, fantasma, Fata Morgana către care oamenii, pelerini în deşert, întindeau mâinile torturaţi de boală, de sărăcie, de singurătate. Cât de nemărginită trebuie să fi fost supărarea lui Dumnezeu dacă l-a alungat pe Adam, cel rupt din Sine, în pustiul arid şi fierbinte al sclaviei? Imaginea îi dădu fiori, îl făcu să strângă din umeri cutremurat de spaimă.

            Fusese la Paris. Revenise acasă de numai o săptămână. Se simţea aiurea, străin şi singur. Boala, singurătatea (neiubirea) şi sărăcia, tot ce era  mai rău în viaţă, transforma fiinţele omeneşti în sclavi şi slujitori ai infernului sclaviei. Boala, neiubirea şi sărăcia se înălţau în faţa ochilor lui Paul înspăimântându-l de moarte. Tania îl părăsise. Nu vreau să fiu bolnav, nu vreau să fiu neiubit, nu vreau să fiu sărac, striga sufletul său din temniţa prezentului. Nu vreau să fiu sclavul bolilor, al foamei, al mizeriei. Vreau să fiu liber, sănătos, iubit şi bogat. Înfrigurat, îngrozit, se întreba întruna: cu ce-am greşit, Doamne, de ce sunt atât de nefericit şi atât de singur?

            Dimineaţa foamea îi provoca dureri ulceroase. Chinuit de suferinţă, singur în bucătăria luminoasă îşi zicea c-ar fi fericit dac-ar avea acum la micul dejun un biftec uns cu puţin unt, presărat cu mărar tocat mărunt. Mărarul conţinea fier, bun pentru sânge. Aşa credeau medicii. Mai zilele trecute, se lamentase în faţa lui Dan că-i era atât de dor de Clara, încât îi venea să se arunce în faţa trenului, să scape de toate. 

            În frigider găsi numai o bucată de ficat cumpărată de Dan. În absenţa nevestei, Dan se oferi să-i fie de ajutor, să-i cumpere una şi alta, de-ale gurii. În realitate nu se pricepea la nimic, ba mai şi încurca totul într-un chip mizerabil.

            Tania, a doua fostă soţie neiubită, îşi luase lumea în cap, după ce, mai înainte, îi reproşase lui Paul c-o înşelase. Plecase de la el, căutase un aer mai bun, nepoluat. Bucureştiul, pe zi ce trecea, devenea un cuptor încins, o catastrofă, regat al gunoaielor, loc neprielnic vieţii, în general, şi femeilor în particular.

            Nimic pozitiv, mângâietor nu-i venea în minte. Noxele, susţineau savanţi, contribuiau la idiotizarea indivizilor. Vremuri urâte, infernale veneau, dăinuiau, se eternizau. Începea să-i creadă pe esoteriştii de teapa lui Oreste, susţinătorii fervenţi ai sfârşitului lumii. Oreste presupunea că ritualurile naziste au reuşit să deschidă porţile iadului rămase de atunci deschise. Explica pe îndelete cum după cataclismul din deşertul Gobi deţinătorii cunoaşterii, adevăraţii stăpâni ai lumii, s-au aşezat într-un imens sistem de caverne de sub munţii Himalaia. În interiorul cavernelor s-au scindat în două grupuri; primul a urmat calea mâinii drepte şi-şi avea centrul în Agharta, loc de contemplare, cetate a binelui, templu al neparticipării la evenimentele lumeşti. Al doilea grup urma calea mâinii stângi, îşi avea centrul în Shambala, regat al violenţei şi-al forţei grăbind ajungerea umanităţii la răscrucea timpurilor. Magul Hitler fusese ales conducător al popoarelor. I se înlesnise pactul cu Shamballach, căruia i-a jurat slujire şi credinţă şi şi-a respectat jurământul. A deschis porţile iadului şi l-a eliberat din lanţuri pe anticrist care-i liber. Umblă pe pământ şi batjocoreşte creaţia lui Dumnezeu.

            Paul suspină înfricoşat oarecum de slăbiciunea ce pusese stăpânire pe el. Ajungea să creadă că Dumnezeu îşi întorcea scârbit faţa de la el lăsându-l pradă şi hrană demonilor. Erau vremuri de restrişte, infernale chiar. Niciodată, dar absolut niciodată, credea el, România n-a cunoscut o atât de nemăsurată ruşine, umilinţă, corupţie etc.

            Căută tigaia, obiect străin, tefal ori teflon, garantat, nu scotea fum, nici miros de prăjeală, zicea reclama, numai bună de fript ficatul luat din frigider şi pus pe masă. Încotro se putea găsi un strop de  mângâiere? Nicăieri, la drept vorbind. Inocenţa preschimbată-n cunoaştere, ideea în sine năştea mii de gânduri, unul mai disperat ca altul într-o ordine crescătoare, făcându-l să ajungă la concluzia că viaţa lui era o cruntă inutilitate în planul lui Dumnezeu, că ori cu el, ori fără el, lumea era aceeaşi şi mare scofală nu era dacă-şi trăgea un glonţ în cap.

            Dezgustul de a prăji ficatul era evident. Prezentul se arăta duşmănos. Tatăl său plecase de la Paris cu o echipă de chirurgi în Australia, la Sidney. Paul credea că va muri aici singur. Dan striga că România se scufundă. Bărbaţii români, cu puţine excepţii, erau făcuţi după chipul şi asemănarea pedesereului pe care nici un cuvânt nu-l mai putea cuprinde. PDSR-ul purta României o ură viscerală şi nu se ruşina de puterea lui de a o distruge. Făcea bucuria răilor, ştergea România de pe hartă.

            Trânti bucăţile de ficat în tigaia încinsă pe aragaz. Cândva, de mult, în altă viaţă, dejunase de câteva ori la Capşa cu Clara. Între felurile de mâncare, îi spunea că piramidele erau temple construite de extratereştri. Iniţial ideea aparţinuse alchimistului James Thanner. Ea se arăta mereu mai dispusă să-i creadă pe clarvăzători decât pe oamenii de ştiinţă. O natură religioasă, mistică; trăită în lumea cărţilor. De la Homer la Shakespeare, de la Balzac la Dostoievski, probleme de conştiinţă, tragedii şi comedii.  Scăpa astfel de mizeria de zi cu zi a existenţei. Îi povestea de asemeni cum se îndrăgostise de Marcel, cum se logodiseră şi cum el era singura fiinţă de care-şi va aminti şi în clipa morţii.

            Se bucura nu atât de spusele Clarei cât de inflexiunile glasului ei, un mister, ceva inexplicabil care făcea din ea o prezenţă copleşitoare. N-o putea uita. Tot ce aparţinea femeii acesteia îl făcea să vibreze de bucurie. Ca o plantă fără apă, fără Clara se usca. Murea. În ciuda strădaniei de-a face copii cu Ingrid, prima lui nevastă, nu-i reuşise. Se gândise  numai la Clara.

Simţea că-i vine acum să vomite de foame şi de durerea ulceroasă.

            Vremurile grele scoteau la iveală tot ce era mai rău în oameni. Firea josnică a românului ţâşnea, de zece ani încoace, în jeturi vulcanice. Ucidea tot. Distrugea tot. Sâcâit de durere, aranja bucăţile de ficat în tigaie, întorcându-le cu furculiţa.

            Era bine ca Oreste, care-i promisese că-l va ajuta s-o uite pe Clara, să nu sune tocmai acum la uşă. Dar Oreste, dornic să-i fie de ajutor, tocmai acum apăsă îndelung butonul soneriei. Se duse şi-i deschise. Oreste stătea în prag cu o franzelă sub braţul stâng. În ochii lui Paul, el apăru ca o catastrofă naturală, ceva similar cu moartea Cartaginei.

            - Am adus pâine proaspătă.

            Nu descifra expresia lui Paul. Stătea în prag, numai piele şi os, şi se străduia să zâmbească.

            - Intră odată, nu mă ţine-n uşă, îl grăbi

            Din tigaie urcau trâmbe de fum negru, mirosuri greţoase de carne arsă. Se repezi să salveze tigaia în flăcări şi ce se mai putea din ficatul ars. Separă partea carbonizată de cea rămasă bună. Aranjă feliile subţiri pe o farfurie frumos lucrată din porţelan fin, amintire din timpuri străvechi, moştenire de la vreun străbunic plin de demnitate, înconjurat de obiecte scumpe, pline de lumină. Lumină şi căldură, o zi toridă se înălţa afară pretutindeni.

            - O bucătăreasă mi-ar trebui şi un cont în bancă, spuse Paul rupând, după o vreme, tăcerea.

            Mesteca atent, îndelung, fiecare dumicat trecându-l dintr-o falcă în alta, scârbit peste măsură de amărăciunea ficatului prea înecăcios, prea aspru; mai cu plăcere ar fi mâncat un cartof crud şi gata. Se uita totodată la Oreste cel căzut cu totul în patima vegetarianismului, ajuns un pachet de oase, vorbind întruna despre binefacerile ierburilor şi ale vieţii în sărăcie şi înfometare. Înceta să mai simtă omeneşte, ceva la nivelul cărnii, obţinuse mortificarea la care năzuise. Dumnezeule mare, nu aşa, nu cred că asta-i dorinţa Ta, gândea Paul în adâncul disperării, prizonier încă al tuturor slăbiciunilor umane.

            Firimituri de ficat îi rămâneau în gât. Trebuia să bea ceva. Prinse ceainicul burtos de toartă, îi smulse capişonul  şi-şi turnă o ceaşcă plină, împingându-l apoi spre Oreste.

            - Bea şi tu măcar un ceai cu zahăr, îl sfătui.

            La rându-i puse în ceai două linguriţe cu vârf de zahăr amestecându-l îndelung.

            - Dulcele combate cu eficienţă deprimarea, spuse suspinând.

            - Eu nu-s deprimat, spuse Oreste. Sunt fericit. Clipă de clipă sunt fericit.

            - Serios?

            - Da.

            - N-ai vrea să faci o baie minunată după o saună şi să stai undeva în Hawaii, mângâiat de briza oceanului?

            - Orice prost ştie să dorească, numai deştepţii ştiu să renunţe.

            În trecut, în amintire, undeva într-un teritoriu interzis rămăsese adolescenţa lui Paul, sufletul său plin de dor, de iubire de viaţă, de orizonturi nemărginite. Visuri nebune. Lux şi fericire undeva în Spania, în Caraibe, în Palma del Mallorca, la Barcelona; tinereţea era singura, dar absolut singura pagină interesantă din romanul vieţii. Fiecare era şi zeu şi om şi trăia din plin convingerea nemuririi. Paul se crezuse cândva nemuritor. Azi se vedea a fi sarcastic, ulceros, rămas în afara lumii. Cine gonise bucuria de a trăi din inima lui? Cine-l jefuise? Cum de se simţea atât de singur?

            Din perspectiva acestui prezent plin de jale, văzută ca printr-un binoclu întors, viaţa sa, in imagini vii, îl cutremură. Înmuiat de spaimă deveni brusc mistic, imploră în gând: Doamne, dacă mi-ai schimbat într-atât viaţa, schimbă-mi şi sufletul ca să pot îndura pedeapsa.

            - Ce-i cu tine, întrebă Oreste. Nu cumva eşti bolnav?

            - Mi-e bine, nu te îngriji, sunt sănătos tun.         

- Ai un aer cam dus.

            - Mă gândeam.

            - Nu te mai gândi, trăieşte şi tu un pic, prea gândeşti mult. Mănâncă nişte pâine proaspătă cu miere, face bine la ficat.

            - Îmi răscoleşte stomacul, nu pot. Numai grătar, numai carne friptă pe grătar atât pot.

            - Nişte exerciţii fizice, un pic de sfinţenie nu ţi-ar strica. Ţi-ar mai alunga păcătoşenia gândurilor.

            - Iar începi cu sfinţenia şi păcătoşenia?

            - Dar sunt realităţi, omule. Sfinţenia şi păcătoşenia sunt realităţi la care, ce-i drept, n-ajunge omul natural, omul nici rău nici bun, criminal şi ucigaş de ocazie şi sfânt tot de ocazie.

            Aşa vorbea şi Dan. Înscrisuri akashice. Hălci de istorie, hălci de vis din care Răzvan se smulsese prin moarte. Se smulsese şi Marcel păstrând intactă splendoarea tinereţii sale. Acum Marcel iubea soarele acestei vieţi, fiindcă era cu Clara, o iubea  pe Clara, îşi iubea şi copiii, o iubea până şi pe Anelise, soacra sa, care venea mereu în vizită, numai şi numai din iubire pentru noua familie a Clarei. Uita să se mai întoarcă la ea acasă, în Germania. Era din nou fericită. Iubea şi era iubită. Bazil Conti descoperise comoara din sufletul Anelisei. Nu mai avea nici o amantă. Se uita numai la Lise, femeia sa, unica. Se iubeau unii pe alţii, tacit, se înţelegeau  fără măcar să scoată o vorbă. Stufoşenia amănuntelor nu trebuia luată în seamă. Ducea la disperare până şi pe cei mai iscusiţi istorici. Disperările ştiinţei atingeau infinitul. Popoare întregi de oameni deveniseră popoare de viermi. Se târâseră prea multă vreme pe burtă; n-au mai putut să se ridice pe picioare.

            - Spune-mi, ai cercetat băiatul?

            Luă farfuria cu ficatul uscat de-a binelea şi o puse în chiuvetă.

            Dimineaţa trecea, curând va fi amiază, apoi după-amiază, apoi amurg şi uite-aşa timpul, pe aripile porumbiţei, se ducea. Unde? Numai inteligenţii ştiau. Nu fi trist etcetera. Don’t be angry, a silly man. Mai profitabil era să fii fericit. Be cool! Cool and happy.

            - Iustin s-a născut plângând, lucru foarte rar, începu Oreste.

            - Ce să fac, de unde să încep, cum să-l conving pe băiat că-i vreau binele?

            - Iubeşte-l! Cu tot sufletul. Iubeşte-l şi arată-i că-l iubeşti. Iubirea generează iubire. Te va iubi şi el. Nu-i ca Gigi. Are altă stofă. E diferit de noi, să ştii.

            Paul reţinu fiecare amănunt, deşi îl dispreţuia pe Oreste.