PUTEREA DESTINULUI

                                            Fragment din romanul: ROLURI PE SCENA VIEŢII

                                          ARIANA STERIADE AVEA CINCI ANI CÂND ÎNCEPU SĂ înveţe să cânte la pian sub îndrumarea Melaniei Voiculescu, pianistă celebră şi profesoară la conservator, prietena Despinei de multă vreme. La început, pentru Ariana pianul fusese un fel de jucărie. Părinţii ei credeau că astfel avea o ocupaţie care-o va împiedica să se plictisească. Creştea, devenea conştientă de ea însăşi într-o ambianţă austeră, lipsită de bucurie. Paleta sentimentelor doctorului, tristeţea şi deznădejdea, pe care se străduia să le ascundă faţă de soţie şi fiică, nu treceau întotdeauna neobservate. Ariana o întreba pe Lucreţia, menajera, de ce era trist tăticul ei. I se spuse că avusese doi fraţi gemeni, Alexis şi Niki, care muriseră de o boală ciudată şi de aceea părinţii ei aveau inimile zdrobite. O păzeau cu atâta străşnicie, o protejau, o împiedicau să vină în contact cu alţi copii, ca să nu se molipsească de vreo boală. Anii de după război erau grei, sărăcia depăşea cu mult puterea de rezistenţă a oamenilor, păduchii  râia şi felurite alte boli generate de mizerie, făceau ravagii. Cu mari eforturi financiare doctorul Steriade reuşi să angajeze o învăţătoare care venea acasă şi o învăţa pe Ariana să scrie şi să citească. În plus erau şi lecţiile de pian luate cu Melania Voiculescu. Iniţial lecţiile de pian fuseseră un mod de a-i asigura Arianei o activitate şi o bună educaţie muzicală. Ulterior Melania se convinse că avea talent, sensibilitate, un adevărat har. După o scurtă epocă de tatonare, lecţiile de pian deveniră serioase, pregătind-o pentru o carieră muzicală. Informat asupra talentului Arianei, Eugen Steriade se supără excesiv, strigând că nu îngăduia nimănui să-i obosească fetiţa, impunându-i vreun program didactic. Când venea vorba de Ariana, doctorul cădea în păcatul exagerării. Îşi făcuse din existenţa ei ţelul suprem. Părea convins că depindea de el ca Ariana să fie sănătoasă şi fericită. Li se întâmpla adesea, îndeosebi oamenilor inteligenţi şi puternici, să fie confiscaţi de o pasiune imposibil de controlat în ciuda eforturilor minţii. Ceva de genul acesta se va fi petrecut şi cu Steriade. După pierderea gemenilor era în permanenţă torturat de spaima că şi-ar putea pierde şi fata, ceea ce altera oarecum sentimentul său de iubire. Suferea teribil. Pentru siguranţa ei şi-a Despinei se supunea ordinelor lui Pascal Popescu, accepta enorma autodistrugere, îngrozit de primejdia care plana veşnic asupra lor. Pascal îl convinse că şi cea mai neînsemnată trădare atrăgea după sine o pedeapsă pe măsură: schingiuirea soţiei şi-a fiicei. Steriade cunoştea din interior tehnicile călăilor. Femeile erau crestate cu briciul pe tot trupul în timp ce erau violate. Văzuse cadavrul unei tinere care murise în timpul unei astfel de torturi. Oricât de oţelit era, zile în şir îl obsedase imaginea. Avea puteri supra sensibile, dar nu putea să-l spulbere pe Pascal într-o clipă, s-ar fi deconspirat şi legea cavaleriei spirituale nu-i îngăduia să intervină în planul divin. Dealtfel Pascal ar fi fost înlocuit imediat cu un alt călău şi tot aşa mai departe. Şi-ar fi riscat sufletul, ar fi împărtăşit destinul îngerilor căzuţi deşi era om. Sigur pedeapsa lui ar fi fost cu revenire, ar fi căpătat poate o graţiere, dar nu putea fi sigur. În universul nevăzut domneau legi mult mai severe decât în lumea fizică.

Într-o lungă scrisoare către Vintilă Cornescu, cumnatul său, datată 10 ianuarie 1952, ajunsă la destinaţie prin complicitatea ambasadorului olandez la Bucureşti, Steriade îşi explica neşansa de a fi rămas prizonier în mâna celor mai sadici criminali. În anii când comuniştii se instalau la putere, el fusese efectiv rupt de realitate. Boala şi moartea gemenilor îl lovise cu forţa unui uragan şi-i marcase viitorul.

            Deşi se refugia în muncă, avea tot mai dese epoci când se gândea serios la sinucidere. Proiecta ceva gen Göebels. Se vedea omorându-şi mai întâi fiica şi soţia, şi la urmă pe el însuşi. Se dezmeticea totuşi, îşi dădea seama de monstruozitate.

            Prin pactul, numai de el ştiut, cu Pascal Popescu, îşi păstra casa părintească, respectiv vila Steriade, imensă şi somptuoasă, şi o parte infimă din bunurile familiei, respectiv bijuteriile, colecţiile de artă, covoarele scumpe, mobilierul etc. Îşi repeta mereu că era viu şi încă mai nădăjduia în milostenia divină. Regăsea în minte doar voinţa inflexibilă de a le asigura, fiicei şi soţiei, un strop de fericire. Făcu planuri în legătură cu binele şi fericirea Arianei, numai că acestea nu se potriveau cu ceea ce îşi dorea ea.

            Biruind parţial necazurile provocate de modificările inerente adolescenţei, Ariana deveni, cam peste noapte, de-o frumuseţe neobişnuită. Steriade o privea şi nu-i venea să creadă. Despina, speriată la gândul că băieţii n-o vor lăsa în pace, se ducea tot mai des la biserică şi se ruga ceasuri în şir. O liceană într-atât de deosebită atrăgea atenţia într-un fel duşmănos băieţilor şi fetelor din acei ani crânceni când, mai presus de oameni era morala comunistă, care cerea şi impunea o uniformizare a înfăţişării şi comportamentului. Ariana însă nu avea nici o vină că moştenise genetic trăsăturile minunate ale chipului, ochii mari, întunecaţi, migdalaţi, de o formă alungit-orientală, dovedindu-i, prin expresivitate, marea sensibilitate a sufletului, atât cât se putea vedea. Nu-şi comandase singură părul bogat şi tenul alb, roz, ca mătasea, nici trupul svelt, cu picioare lungi, rotunde, minunat concepute de un sculptor invizibil, dar cu siguranţă pasionat şi mare iubitor de frumos. Despina şi Eugen Steriade, un cuplu de o rară frumuseţe, nu puteau transmite Arianei decât o aceeaşi înfăţişare încântătoare. Tinerii din jurul Arianei, fie că aveau şaptesprezece, sau douăzeci şi şapte, sau şaptezeci şi şapte de ani, erau fulgeraţi de pasiune. Ariana se ferea din calea oricărei provocări. Nici nu avea timp de aventuri adolescentine. Paralel cu liceul, urma şcoala populară de muzică şi, cum intenţia era să urmeze studii muzicale la Conservator, lua în continuare lecţii în particular cu Melania Voiculescu. Asaltul curtezanilor o obosea. Efortul de a se apăra o făcea să se simtă istovită. Izolarea în care o sileau părinţii să trăiască, deşi o accepta fără murmur ştiind că numai astfel se proteja de răutatea oamenilor, nu însemna că n-o afecta. Nu învăţa cum să trăiască printre oameni. Se ferea doar de agresivitatea lor. Nu învăţa cum să-i iubească pe semeni. Reuşea să fugă doar din calea lor. An după an se refugie în muzică, în literatură, în basme. Adora să citească poveşti şi romane de dragoste. Într-un fel foarte ciudat se închipuia în pielea împărătesei Sisi, îndrăgostită de Ludwig al doilea, frumosul rege al Bavariei, asculta împreună cu ei pasaje exaltante din Lohengrin, din Amurgul Zeilor, din Inelul Niebelungilor, se izola, precum Ludwig, în castelele sale aurite, în vreuna din camerele vilei sperând să o găsească prinţul sortit ei, s-o iubească, s-o salveze, s-o smulgă singurătăţii şi tristeţii. Se uita în oglindă şi izbucnea în plâns biruită de dorinţa de a iubi, de a fi iubită. Când împlini şaisprezece ani înţelese că îi erau interzise relaţiile cu colegii din pricina spaimei părinţilor de a o pierde. Dorinţa ei de libertate se lovi de voinţa inflexibilă a tatălui. Pe faţa Arianei apăru expresia unui suflet chinuit, obligat la o singurătate ucigătoare. Melania Voiculescu înţelese destul de repede şi de corect ce i se întâmpla Arianei. Şi nu se sfii să-i ţină doctorului un lung discurs de pedagogie paternă. Îi impută c-o distrugea cu prea exagerata lui protecţie. Steriade se dezmetici. Începu s-o observe cu alţi ochi, căută soluţii. Şi găsi una. În vara lui 1963, imediat ce deveni studentă la Conservator, o logodi cu Sorin Enoiu, un tânăr asistent universitar la catedra de istoria artelor la Institutul de arte plastice. Ariana avea optsprezece ani şi el vreo douăzeci şi şapte. Steriade îl cunoscu la o expoziţie de pictură, îl auzi vorbind, îl cercetă sub aspect fizic, îi plăcu din toate punctele de vedere şi-l invită la un prânz. Doctorul era celebru aşa că Sorin Enoiu nu îndrăzni să-l refuze. Cu ocazia dejunului, îl prezentă Arianei, îndemnând-o să-l iubească şi să se mărite cu el. Luată din scurt ea acceptă. El era singurul fiu al unei familii chivernisite, tatăl stomatolog, iar mama, ca ingineră chimistă, lucra într-o fabrică de cosmetice. Sorin Enoiu umbla ţanţoş, îmbrăcat corect, cu o ţinută academică. De la bun început, doctorul îl îndemnă pe Sorin să fie curajos, să se culce cu Ariana şi s-o lase gravidă, să nu fie timid, să n-aştepte ziua nunţii ca să se bucure de o relaţie totală cu ea, Sorin tremura de emoţie şi nu reuşea nici măcar s-o sărute pe gură sau măcar s-o îmbrăţişeze. Ariana era genul la care bărbaţii visau, dar se culcau cu fete robuste, dornice de viaţă, flămânde de plăcere. Ariana găsi tot felul de motive ca să amâne nunta. Iar maică-sa stătea de partea ei.

Între timp, în primăvara lui 1964, (A.D.) când  Ariana aproape termina primul ei an de studenţie, Melania Voiculescu îi propuse să participe la un concurs de pian organizat la Praga. Speriat la perspectiva că mai bine de două săptămâni nu-şi va putea apăra fiica, doctorul nici nu vru să audă de vreo plecare. Mai pe urmă văzând-o pe Ariana din ce în ce mai tristă, după ce ea însăşi îl consolă din pricină că era nevoit să-i refuze călătoria spunându-i că, într-o bună zi, cândva, când va avea mai multă încredere în bunătatea zilei de mâine, o va lăsa să călătorească, să cunoască şi alte ţări, şi alţi oameni şi nu va mai fi nevoit să-i interzică, doctorul simţi că nu mai putea îndura s-o vadă atât de resemnată, inaptă să-şi mai dorească să lupte pentru a-şi împlini vreo aspiraţie. Într-o fracţiune de timp nedatabil, nemăsurabil, decelă natura fricii care-l determina s-o izoleze. Îşi închipuia că dacă o păzea tot timpul  îi conferea fericire şi bucurie. Îi ignorase, din spaima de a o pierde, propria-i personalitate. În aceeaşi seară, stăpânindu-şi teama, îi telefonă Melaniei Voiculescu, îi spuse c-o lăsa să meargă la Praga, dacă-i promitea să aibă grijă de ea.

            - E tot ce mi-a mai rămas pe lumea asta.

            - Ce-ar fi, îl povăţui Melania, să ai un pic mai multă credinţă în bunătatea şi milostenia lui Dumnezeu.

            - Dumnezeu, cel care m-a făcut una cu pământul luându-mi fii, cel care mă lasă să putrezesc în bolgia asta? Lasă-mă, nu-mi vorbi mie de Dumnezeu!

            Fireşte, nu-i mai vorbi. Sorin Enoiu, în calitatea lui de veşnic logodnic, nu iubit, nu prieten, doar logodnic, suspină amarnic la perspectiva de a trăi două săptămâni fără s-o contemple, să-i spună c-o adoră, dar să nu cuteze să-i fure un sărut măcar. Ariana plecă, împreună cu cele trei colege,  la Praga. Din prima zi de concurs vui vestea că, pentru concertul de gală, fusese invitat, şi era aşteptat să sosească, pianistul american, Patrick Campbell. La numai douăzeci şi unu de ani, Patrick Campbell era o glorie mondială, socotit de specialiştii şi muzicologii celor două lumi, un fenomen al pianului, un adevărat monstru sacru, înzestrat cu cel mai rar şi demn de invidie har. Că Patrick avea geniul interpretării, nimeni dintre cei care aveau şi avuseseră norocul să-l asculte cântând nu se mai îndoiau. Până în ultima zi a concursului, deşi organizatorii fuseseră asiguraţi de impresarul lui Patrick că acesta acceptase invitaţia, nimeni nu fusese sigur că el va reuşi să vină. Se ştia că, de multe ori din senin, anula concertele cu numai trei, patru ore înainte de momentul anunţat pentru începerea spectacolului. Era un interpret genial, dar capricios şi imprevizibil. Avea zile minunate când putea concerta într-o săptămână în şapte săli diferite, în şapte oraşe diferite, seară după seară, dar erau şi săptămâni când, fără un motiv obiectiv, se supăra pe viaţă şi nici din camera de hotel nu mai voia să iasă. Deşi avea numai douăzeci şi unu de ani, pe seama lui circulau deja felurite istorii, una mai stranie ca alta. Se vorbea de pasiunea lui pentru deghizări. Dispărea zile în şir şi nimeni nu ştia de ce. Avea o ciudată pornire de a-şi primejdui viaţa. Umbla prin cartiere rău famate şi-i provoca pe ucigaşii mahalalelor. Avea perioade când locuia în camere de hotel sordide, în porturi printre marinari beţivi, primitivi amatori de fapte pline de cruzime.

Ce era şi ce nu era adevărat? Despre un tânăr interpret genial, provenit dintr-o familie necunoscută, modestă, nu s-ar fi spus asemenea lucruri. Patrick Campbel însă era fiul celebrei Noemie Bryce Campbell, fostă cântăreaţă de operă. Realitatea depăşea mereu, dintotdeauna, până şi cea mai mare şi complexă ficţiune.

                                                              

                                                              *

În 1940, Francis Archibald Campbell, tatăl lui Patrick, după o lungă perioadă de eforturi, renunţa la speranţa de a mai deveni violonist şi, la îndemnul familiei, a sorei sale mai cu seamă, porni într-o călătorie de consolare. Avea nouăsprezece ani, era trist şi fără speranţă. Fusese tentat să se înroleze în armată din pricina pregătirilor de război. Lordul Campbell, al şaisprezecelea conte de Argyl, îi interzise să intre în aviaţia Marii Britanii, convins că clovnul Hitler nu va îndrăzni să tulbure treburile Regatului Unit. Frencis îl ascultă şi plecă îl lumea largă. La Paris însă se opri pentru un timp. Merse la operă. O văzu pe Noemie în Norma (Casta Diva) şi se îndrăgosti de ea. Dădu buzna în cabina ei cu un coş de trandafiri roşii. Se prezentă şi nu se mai depărtă de ea. Noemie Bryce, celebra soprană de coloratură, nu rezistă pasiunii lui furtunoase şi în anul următor, (1941), se căsători cu el la New York renunţând la o carieră impresionantă. El avea douăzeci de ani, iar ea trecuse binişor şi de treizeci. Şi totuşi, în ciuda tuturor speculaţiilor din presa de scandal, Francis nu s-ar fi căsătorit cu ea numai pentru bani. Ea era superbă. O brunetă cu ochi răvăşitori şi o voce de privighetoare. Era fiica multi miliardarului Jerome William Bryce. Campbell n-avea decât farmecul unui copil nebun, al unei familii de aristocraţi trecuţi în analele de la Gotha dăinuind de la 1320. Un cuceritor irezistibil. Deşi bărbaţii din clanul Campbell nu străluciseră prin frumuseţe fizică, s-a întâmplat ca Francis să fie deosebit de frumos, ceea ce nu avea mare importanţă. Răpi inima Noemiei şi se căsători cu ea.

            Tatăl Noemiei, Jerome William Bryce, era membru al Ordinului Cavalerilor Anonimi, în cercul patru, acolo unde erau primiţi oamenii cu bani. Nu era însă un Anonim obişnuit. Era prieten de casă cu Hans Mitelbach, fără să ştie că şi Mitelbach făcea parte din acelaşi ordin secret. Jerome William Bryce detesta să fie în atenţia presei. Pe Noemie, fiind singura lui fiică, o lăsase să facă tot ce-şi dorise, să cânte, să călătorească, să se mărite cu un bărbat iubit. Din cauza ei, se aflase câte ceva şi din viaţa lui. Rămăsese văduv, la fel ca Mitelbach. Cultiva felurite curtezane, dar nu se mai căsători. În 1942, la un an după nunta cu Francis, Noemie născu un băiat pe care-l împovără cu patru nume: James-Patrick-Francis-Fitzgerald. Campbell, tatăl, cât şi Bryce, bunicul, îl sărbătoriră pe noul născut cu un fast fabulos. Noemie îl alinta în felurite moduri: Jimmy, sau Paty, sau Divinul. Patrick moşteni de la părinţi nu doar pasiunea pentru muzică ci şi geniu muzical. Începu să studieze pianul cu mama sa, cam pe la patru ani, mai pe urmă cei mai faimoşi muzicieni, pedagogi sau interpreţi, s-au ocupat de el. Bryce îi numi pe toţi uneltele destinului. Spunea că Patrick fusese înzestrat de natură cu un talent unic, care urma să-i transforme fiecare zi în bucurie. Trei lucruri erau importante în viaţă, zicea J. W. Bryce, să fii sănătos şi liber, să ai un talent, care să-ţi confere o ocupaţie plăcută şi o familie iubitoare, căreia să-i dăruieşti iubirea ta, munca ta, bucuria ta. Dacă le avea cineva pe acestea, putea să privească liniştit în sus la cer şi la eventuala împărăţie a lui Dumnezeu. Considera libertatea egală cu mântuirea. Devenise mistic, spunea el,  din pricina felului cum se îmbogăţise. Banii veneau la el fără ca el să facă mari eforturi. Odată cu imensa lui bogăţie accedase la un alt nivel de conştiinţă. Părea că un mesager nevăzut îl povăţuia să se implice în educarea lumii, în redarea libertăţii omului, oferindu-i libertatea de a fi în comuniune cu Dumnezeu.

            Patrick Campbell, unicul fiu al lui Francis şi unicul nepot al lui Bryce, venit pe lume într-o asemenea familie, se putea socoti un privilegiat al soartei. Susţinut şi încurajat de părinţi, debută într-un concert public la Londra, pe când avea numai unsprezece ani. Muzicienii, veniţi din toată lumea să-l vadă, s-au trezit în faţa unui fenomen, pe care l-au aplaudat cu căldură. În presă, comentariile vorbeau de un interpret genial. Avea un stil personal, ceea ce dădea pieselor, în interpretarea lui, o prospeţime plină de vrajă. Numai câţiva ani mai târziu, dispunând de un repertoriu vast şi divers ca stiluri, îşi putea îngădui să aibă o prezenţă constantă în viaţa muzicală din Europa şi Statele Unite. Pretutindeni era aşteptat de fani fanatici. Premiile întâi, câştigate la concursuri de renume,  distingeau o personalitate a pianului, un adevărat geniu. Articolele din ziare afirmau că tânărul pianist mergea chiar mai departe, sub raport inovator, decât o făcuseră vreodată marii săi înaintaşi. Elogiile fără măsură păreau efectul entuziasmului provocat de splendoarea muzicii, dar şi de frumuseţea adolescentului, a cărui înfăţişare părea o prelungire a legendelor cu acel minunat prince charming. Învăluit în aura gloriei sale, stârnea adevărate furtuni sentimentale. Pe seama lui circulau şi destule fantezii. Se vorbea, de pildă, de leşinurile femeilor în timp ce el interpreta Grieg, ori Rahmaninov, căruia îi mai scurta stufărişul romantic, sau Chopin, când smulgea tuturor ropote de aplauze. Oriunde ajungea, Patrick era însoţit de poveştile fantastice brodate, pe drept, sau pe nedrept, în jurul persoanei sale.

            În 1964, din prima zi, de cum au ajuns  la hotelul din Praga unde erau cazaţi concurenţii, Melania Voiculescu, împreună cu cele trei eleve ale ei, dintre care una era Ariana Steriade, au fost întâmpinate cu ştirea că Patrick Campbell urma să sosească pentru concertul de gală. Se vorbea de Patrick, se ştia că va veni. Cele mai multe fete, studente sau încă eleve de liceu, tremurau de entuziasm, de visuri îndrăzneţe. Între ficţiune şi realitate exista o frontieră extrem de îngustă. Fetele visau la un autograf primit de la el, dar nu mai mult. Erau oarecum silite să fie realiste. Cele mai multe veneau la Praga din spaţiul lumii comuniste: URSS, Polonia, Ungaria, R. D. Germană, Bulgaria, Iugoslavia etc. Londra, Paris-ul, New York-ul străluceau undeva în sufletele lor ca nişte locuri de vis, populate cu semizei şi zei ca Patrick. Îl văzuseră doar în fotografiile de pe coperta discurilor lui. Nu era de mirare că erau îndrăgostite de el.

            Dar ziua galei începu şi Patrick se afla încă la Londra. Deşi nu anunţase anularea concertului nimeni nu mai credea că va mai sosi. Şi totuşi veni cu un avion particular având la bord încă patru persoane din anturajul său. De la aeroport ajunse în oraş şi intră direct în sala unde urma să concerteze. Peste un sfert de oră spectacolul începu. În program era inclus şi Concertul numărul 5 de Beethoven. Ariana gândi că el îl cântase dumnezeieşte, imprimându-i ceva solemn şi majestuos în cel mai înalt grad posibil, smulgând publicului ovaţii şi provocând, printre confraţii săi pianişti, stări extatice. Oferi apoi, la cererea enormă şi disperantă a publicului, aproape încă un recital. Cântă pasaje imposibile din Sonatele numărul 110 şi 111, apoi câteva din Variaţiuni, apoi din Marea Misă. Pentru melomanii prezenţi concertul intra în istorie.

            După încheierea spectacolului, când Patrick vru să se întoarcă la Londra, i se comunică de pe aeroportul praghez că nu putea decola din pricină că nu se putea ateriza pe aeroportul Heathrow, învăluit într-o ceaţă turbulentă. Surprinse de întâmplare, autorităţile cehe se agitară peste orice măsură, căutând o soluţie. Până la urmă Patrick acceptă să rămână peste noapte la hotel, iar organizatorii, în calitatea lor de gazde, insistaseră pe lângă el, rugându-l să participe la balul dat în onoarea celor premiaţi. El refuză mai întâi, apoi, cum gazdele insistară, dornice să-i ofere ceva în schimbul prezenţei lui, Patrick acceptă să ia parte şi la bal ca să nu pară că dispreţuieşte atenţia amfitrionilor. Se presupunea că la bal îi vor fi prezentaţi norocoşii care câştigaseră premiile Chopin.

            Era o noapte de început de iunie, caldă, romantică, memorabilă oricum. Numeroasele admiratoare ale lui Patrick se resemnaseră în privinţa lui, neştiind că avionul său nu decolase spre Londra şi el nu plecase. Îl văzură intrând în sala de bal şi lucrul le păru mai degrabă prelungirea unei iluzii. Îl însoţeau, ca de obicei, ai săi, garda de corp, “prietena”, secretarul particular impresarul, asistentul şi cei câţiva muzicieni cehi, care organizaseră concursul şi care, deşi comunişti, aveau ceva cunoştinţe muzicale, care dădeau comportamentului lor prevenitor şi plin de atenţii măgulitoare, o justificare raţională. Se ştia despre Patrick că avea teamă de spaţiile mici şi aglomerate, de asaltul mulţimilor, ceea ce limita drastic apropierea admiratorilor de el. Cu toate astea sau în ciuda tuturor inconvenientelor, căldura ospitalităţii ceheşti cât şi cantitatea mare de şampanie, consumată imediat după concert din clipa când fusese informat că nu puteau decola spre Londra, contribuiseră la buna lui dispoziţie. De cum intră în sala de bal, îşi roti privirea peste cei prezenţi zâmbind cât se poate de mulţumit, ba chiar încântat, că toţi ochii se concentrau asupra lui. Muzica de dans nu era exagerat de sonoră. Totul se făcea, în genere, cu mult bun gust. Ca să-şi arate bucuria că participa la bal, nu refuză să danseze cu o tânără pianistă unguroaică. Ea îl invitase, îndrăznise şi el n-o refuzase. În timpul dansului, Dumnezeu ştie cum,  descoperi, în mulţimea de chipuri prezente, pe cel al Arianei Steriade. Stând în loc uimit, oprit din dans, un timp destul de lung  nu-şi mai mută privirea de pe chipul ei. Expresia lui, mirată şi încântată, părea să spună: ia te uită, o făptură cu adevărat fermecătoare. Ea nici măcar nu se uita la el, nici măcar nu văzuse cum arăta, complet indiferentă dacă el semăna cu un zeu sau cu un măscărici. Ariana ştia, fără să ştie, că n-avea voie să părăsească imperiul ficţiunii unde se ascundea ca să poată supravieţui. Devenise captiva convingerii că nimic mai puţin decât salvarea vieţii, nu merita osteneala de a privi în ochii unui bărbat. Şi afară de acesta era logodită cu Sorin Enoiu, alesul tatălui ei. Ceea ce nu trebuia ignorat. În momentele de dinainte de bal, prezentă la concertul dat de el, auzindu-l cum năvălea în partitură la fel cum ar fi biruit un val oceanic, izbucnise în plâns de emoţie, de bucurie, de admiraţie. Avea destule cunoştinţe despre arta interpretării, ca să înţeleagă diferenţa uriaşă dintre un profesionist excepţional al pianului şi un genial interpret, unul care-şi asuma muzica, o preschimba într-un modus vivendi, ceea ce răzbătea din felul cum recrea Patrick fiecare pasaj din partitură, răspândind fericire şi clipe de autentic extaz, motiv ce determinase, fără îndoială, lumea muzicală să-l considere genial. La finele concertului, Ariana glisase imperceptibil de la o admiraţie plină de oarecare invidie, pentru harul lui, la o adorare vagă, perfidă, ceva ce credea că-şi putea îngădui fără riscuri. După concert, înainte încă să se întoarcă la hotel cu Melania Voiculescu şi celelalte două colege, în subconştient, din instinct, o instanţă nedecelabilă din personalitatea ei, recunoştea că oricât s-ar strădui, n-ar reuşi vreodată să dea viaţă unei partituri muzicale aşa cum o făcea Patrick Campbell. Avusese revelaţia că firavul ei talent muzical o va ajuta să devină o bună profesionistă, dar atât. Din nou îşi urî viaţa, identitatea de fată, de persoană, care ştia cum ar fi trebuit să fie şi înţelegea că nu putea să fie, din felurite pricini, printre care lipsa unui mare talent, a geniului muzical, nu era ultima. Mai cumplit ca niciodată înainte, o chinui din nou gândul că pentru a duce o existenţă mediocră, monotonă, nu merita să pretindă că trăia sau nici nu mai merita să trăiască. Din clipa în care pricepuse că fiecare avea un destin, se temuse necontenit de mizeria de a supravieţui în mediocritate, îi fusese mereu teamă de zgârcenia vicleană a soartei ei. Sigur că adora muzica, sigur că visase mereu la un succes uluitor care s-o arunce în lumina reflectoarelor, să fie întâmpinată cu ovaţii delirante, dar de data aceasta, la Praga, după un concurs la care se dovedise mai mediocră decât însăşi mediocritatea, minată de timiditate, nu se putuse concentra şi nu câştigase nici măcar o menţiune, eşecul o duruse şi continua s-o doară, dincolo de orice închipuire, fiindcă vedea, sau văzuse deja, reversul, pricepuse dimensiunea insuccesului măsurat cu gloria lui Patrick. Dincolo de morbideţea şi absurditatea unei asemenea idei se aduna frustrarea unui suflet care-şi spunea tranşant: merită să trăieşti numai dacă dispui de viaţa ta, dacă eşti liber, dacă ai geniul lui Mozart, a lui Beethoven, al Mariei Callas sau, acum după ce-l ascultase şi-l văzuse, a lui Patrick Campbell.

            Copleşită de astfel de gânduri, Ariana se mohorî tot restul timpului şi încă mai era tristă când coborî în salonul unde se desfăşura balul. Dacă nu s-ar fi jenat de observaţiile colegelor şi-a Melaniei Voiculescu, nici nu s-ar fi obosit să participe la bal. O plictisea de moarte fiecare persoană, fiecare moment. Îşi dorea să se sfârşească totul cât mai repede, s-ajungă din nou acasă. Cel puţin acolo se putea ascunde de lume, în camera ei, unde se hrănea cu literatură despre mari iubiri şi mari fericiri şi tot mai mari împliniri. Cu siguranţă, în visurile ei de iubire, un bărbat real ca Patrick, nu avea loc, nu avea nici o şansă s-o urmeze în turnul ei de fildeş. Pentru ea mai potriviţi şi mai adevăraţi erau fie un Lancelot ori un Romeo actualizaţi.

Când, la capătul acelor bizare întâmplări, Patrick îşi făcu apariţia la bal, după ce fusese implorat de organizatori, cu scopul de a spori faima evenimentului, Ariana numai din jenă faţă de entuziasmul colegelor, se prefăcu a fi şi ea încântată de prezenţa lui. În realitate însă puţin îi păsa de tot ce era în jur. Nu reuşise să se detaşeze de păguboşenia faptului că nu câştigase nici măcar o menţiune şi numai gândul că, mâine dimineaţă urma să revină la Bucureşti, îi anula orice urmă de seninătate. Era deprimată, suporta greu agitaţia şi frenezia din jur şi numai Melania Voiculescu îi înţelegea starea şi-o urmărea cu nesfârşite griji şi precauţii.  

             După ce isprăvi de dansat cu pianista unguroaică, fără inhibiţii, fără să ştie că exista pe lume şi ceva care îi era interzis, Patrick o salută pe partenera sa, îi mulţumi şi se îndreptă glonţ spre Ariana Steriade. I se prezentă singur, motivând că făcea acest gest din dorinţa de a-i spune că ea era o persoană foarte frumoasă. Îi vorbi, fireşte, în engleză. Stăpânindu-şi emoţiile, cu o politeţe austeră, desăvârşită, Ariana îi mulţumi pentru compliment şi apoi, cu obişnuita şi îndelung exersata ei ştiinţă de a evita agresiunea curtezanilor, îl lăsă să vadă pe faţa ei o expresie de o indiferenţă extremă. Era poate invidia ei mică şi meschină, dar poate mai era şi o spaimă enormă şi inutilă de privirea lui Patrick, prea insistentă, urmată de cuvinte ce păreau cu adevărat rodul unui vis:

            - If you understand English, allow me to tell you how much I want to dance with you.

Împrejurarea era simplă şi cei doi tineri se treziseră unul în braţele celuilalt, aproape fără să aibă vreme să înţeleagă ce li se întâmpla şi dacă îşi doreau ceea ce li se întâmpla. La invitaţia lui Patrick, Ariana ridică ochii spre el, îl privi şi împietri oarecum ca în faţa unui miracol. Trebuia să recunoască, să înţeleagă că din adâncul misterios al lumii se ivise pentru ea un prinţ fermecat, un Lohengrin, un tânăr anume născocit parcă pentru a-i tulbura echilibrul, şi aşa fragil, al zilelor şi al nopţilor. Patrick părea adus în lume dintr-un spaţiu feeric, creat de iubirea lui Dumnezeu, pentru binele şi bucuria ei. La rândul ei, Melania Voiculescu se sperie imediat de interesul manifestat de Patrick pentru Ariana, mai apoi însă îşi linişti temerile gândind, logic de altminteri, că în cursul dimineţii el va pleca din Praga şi va fi departe de comoara lui Steriade, încredinţată ei cu mii de obligaţii de a o păzi. Numai că după primul dans, Patrick o rugă să mai rămână cu el, să mai danseze, encore une dance, străduindu-se s-o impresioneze cu efortul lui de a vorbi franţuzeşte, deşi Ariana îl asigura că îl înţelegea, indiferent ce i-ar fi spus, şi în engleză. Ori de câte ori privirea ei o întâlnea pe a lui, voia să fugă şi să se ascundă undeva în adâncul pământului. Îşi concentra toate energiile ca să-şi stăpânească emoţiile şi mai cu seamă senzaţia că tremura ca varga în braţele lui şi nu-şi putea desprinde ochii de ochii lui.

            În timpul celui de al doilea dans, Patrick o rugă să nu se supere pe el, dacă, impresionat cum era de frumuseţea ei, devenea  sentimental ori simţea o dorinţă cam tiranică de a şti câte ceva despre ea, nu din curiozitate, nu era el genul amator să cunoască vieţile altora, îşi asigura întotdeauna spatele când era vorba de sentimente, pentru că, într-un fel el nu-şi mai aparţinea, era veşnic la dispoziţia impresarilor, a organizatorilor de concerte, asaltat de cereri venite de pretutindeni din lume. De fapt, continuă el, recunoştea cu oarecare jenă, că afară de muzică nu mai făcea nimic altceva, că la un moment dat, tatăl său îi interzisese chiar să se dedice muzicii ca un burghez oarecare, dornic să facă o carieră glorioasă şi să câştige bani. Până la urmă, simţind că moare de plictiseală, îşi înduioşase tatăl şi atunci tatăl său acceptase să-l lase să se aventureze în lumea minunată a muzicii, pentru ca să nu aibă pe conştiinţă un fapt atât de grav ca nefericirea fiului, nu-i aşa?

            Patrick povestea şi nuanţele glasului său, inimaginabil de plăcute, pătrundeau din urechi direct în inima Arianei, provocând  mutaţii abisale. Pe moment însă aproape imperceptibile. Se uita la faţa lui Patrick, la gura lui, în vreme ce el îi înşira avatarurile carierei de pianist, la care ajunsese numai din dorinţa de a face ceva interesant, în măsură să-l împiedice să moară  de plictiseală. Ca să-l distreze oarecum, părinţii săi acceptaseră şi-l lăsaseră pe cel de al patrulea profesor al său, acel neamţ formidabil, de care trebuie să fi auzit şi ea, Oscar Hoffmann, să aranjeze debutul său într-o sală de concerte din Londra. În memorie păstrase doar faptul că niciodată nu se distrase mai bine, nu fusese mai fericit, nu se simţise mai dornic de a cunoaşte această sublimă lume, alcătuită din atât de mulţi oameni frumoşi, desăvârşiţi. Uneori se întreba dacă nu cumva semăna cu acel prinţ din poveste care se făcuse marinar fiindcă nu reuşea să se îndrăgostească, să iubească vreo fată şi fiindcă nu-i plăcea singurătatea plecase în călătorie peste mări şi zări.

            Patrick vorbea aproape fără nici o pauză între propoziţii, ca şi când se temea că dacă va tăcea vreun moment, va uita să-şi mai folosească limba în nobila îndeletnicire a comunicării, iar Ariana asculta amuţită, din ce în ce mai atentă, în tăcerea ei, la fiecare nuanţă a spuselor lui Patrick, copleşit parcă de o stranie frenezie care-l făcea să repete, din două în două fraze, cuvântul iubire, sau dragoste, sau pasiune pentru semeni, afirmând că nu era prea sigur de toate cele ce voia de fapt să spună, până la istoria cu prinţul marinar, destul de străvezie. Cert, nu era în stare să controleze momentul, ba poate că, într-o măsură mai mare decât pe Ariana, îl lua valul şi chiar dacă nu voia să se lase luat, nu i se putea opune. În timp ce dansa, destul de bine la o adică, ţinând cont de faptul că nu prea avusese timp să exerseze, îşi făcea o idee despre Ariana, înţelegea, sau presupunea că înţelegea, că insistenţele lui nu o încântau mai deloc, ceea ce, probabil, îl zăpăcea cu totul. Şi asta i se întâmpla întâia dată. Exista în toate un început, până şi în sublimul cer şi în orice cunoaştere. Patrick avea însă psihologia tânărului căruia nu i se interzisese nimic niciodată. Nu avusese el suficientă imaginaţie pentru câte îi erau îngăduite, nu-i trăsnise prin minte să râvnească luna de pe cer. Părinţii săi, cu certitudine, ar fi dus tratative cu astronauţii să le aducă o bucată din lună pentru adoratul lor Patrick. Tot ei, preocupaţi de confortul său erotic, plăteau nişte fete profesioniste, să-l înveţe secretele amorului fizic dintre un bărbat şi o femeie, nu atât din dorinţa ca Patrick să facă dragoste cât să se asigure că divinul lor urmaş nu va cădea în păcatul sodomiei. Francis-Archibald Campbell blestema şi afurisea homosexualitatea şi orice altă perversiune sexuală. Companioana lui Patrick era, în ochii presei şi-a lumii, iubita sa, aleasă însă cu multă grijă de personalul casei Campbell.

În timp ce-i spunea Arianei una şi alta, Patrick puncta mereu fie bucuria lui de a dansa cu ea, fie surprinzătoarea fericire ce îi inunda sufletul în momentele când uita cine era el sau cine era ea, şi îndrăznea să-şi închipuie că se ştiau de multă vreme şi-şi dăruiau unul altuia tot ce aveau mai bun în existenţa lor. Era uimit şi complet derutat de natura sentimentelor lui pentru ea, nu mai întâlnise niciodată o fată cu o frumuseţe ca a ei, nu-şi mai venea în fire, nu mai înţelegea decât un singur lucru, mâna ei în mâna lui, căreia nu voia să-i mai dea drumul, nu voia şi, preciza el inutil, nici nu putea şi nici nu voia să poată. Nu se gândea la nimic necuviincios, o asigura că nu din porniri egoiste o privea cu o atât de enormă plăcere, în fond nimic rău nu putea fi în slăbiciunea omenească, scuzabilă, a iubirii pentru frumos indiferent dacă frumuseţea se afla într-un peisaj sau pe un chip de fată. Iubire, amour, love and lovely, erau suficient de des repetate pentru ca s-o înspăimânte, s-o trezească pe Ariana la realitate. El nu era rodul închipuirii ei, era destul de concret, îi simţea căldura buzelor pe lângă ureche, simţea cum degetele lui, aceleaşi care smulseseră pianului acorduri de o profunzime inimaginabilă, le strângea pe ale ei, într-o încleştare ce însemna ceva mai mult decât o contemplare pasivă, chiar dacă admirativă la superlativ, chiar dacă şi de foarte aproape. Încă un dans şi încă unul şi din partea lui Patrick nici un semn c-ar fi epuizat ceva din toate câte dorea şi voia să le spună acestei fete, ce se arăta prea absentă, prea indiferentă, pentru a-i calma neliniştea ce creştea în el, de la un minut la altul, încât cei din anturajul său nici nu-şi mai socoteau durerea stupefacţiei de a vedea cum expresia lui de siguranţă de sine, de echilibru şi armonie, era înlocuită treptat cu spaima cuiva aflat într-o sanie tocmai în panta din vârful unui derdeluş de unde pornea la vale. În ciuda gloriei, a celebrităţii, în plan omenesc, Patrick era doar un puşti de douăzeci şi unu de ani care se îndrăgostise prima dată în viaţa lui. Era surprins, emoţionat şi la fel de speriat poate ca Ariana. În cele din urmă, asistentul său, crezându-se probabil cel mai în măsură să intervină, considerându-se responsabil de confortul lui, după ce avusese puterea să rabde spectacolul dat de el preţ de vreo două ore, când ceasurile oraşului băteau prima oră a dimineţii, el se apropie de Patrick şoptindu-i la ureche că venise vremea să se retragă pentru odihnă. El se uită la angajatul său fără să-l vadă, urechile lui auziseră cuvintele, dar arăta clar că nu le pricepea sensul. În clipa aceea tocmai încerca s-o convingă pe Ariana să-i accepte invitaţia de a merge cu el la Londra. Secretarul se îndepărtă destul de repede şi de plouat revenind lângă grup, recomandându-i celui ce avea în sarcină paza lui Patrick, să nu-l scape o clipă din ochi, deoarece Praga era un oraş de comunişti, numiţi de el, în necazul său de moment, ticăloşi şi fii de căţele, lifte perverse, pline de ură şi răzbunare la adresa oricărui cetăţean din lumea liberă. Îl mai avertiză, inutil de altfel, că fata care-i căzuse cu tronc lui Patrick era din România, o ţară de ţigani bicisnici, deasemeni comunişti, despre care culturnicii cehi îi spuseseră că erau la fel de înapoiaţi ca triburile de indieni din Australia.  Careva dintre ei trebuia să-i spună lui Patrick că zânişoara cu care dansa de atâtea ceasuri bune, uitând de sine şi de ceea ce reprezenta el pentru omenire, era o ţigancă şi o comunistă din România, şi nici dac-ar fi el zmeul-zmeilor tot nu ar reuşi să o schimbe. Unul dintre ei era silit să-şi asume cea mai grea dintre răspunderi, aceea de a-l întrista de moarte pe Patrick, povestindu-i ce lifte barbare şi criminale erau comuniştii, ce liftă rea şi perversă se prea poate să fi fost şi Ariana Steriade, chiar dacă arăta pe deasupra a fi inocenţa întrupată, semănând cu o făptură cerească, una din cele folosite de Raphael ca modele.

            După un scurt conciliabul, sorţii căzură pe prietena lui Patrick. Ea trebui să joace tare, să intre în rolul iubitei îngrijorată, ba şi adânc rănită şi umilită de atitudinea lui, de felul jignitor şi brutal în care, sub ochii ei, fără pic de consideraţie, curta o altă femeie. Cu un chip expresiv şi patetic, menit să-l dezmeticească, englezoaica îşi luă sarcina în termenii cei mai severi, se apropie de el pe la spate şi când muzica de dans încetă şi dansatorii se opriră pentru câteva momente, ea îl cuprinse pe Patrick cu braţele făcându-l să se sperie brusc de vreun atac. Ariana profită de moment şi dispăru într-o clipă, ba poate în mai puţin de o clipă. Îi spuse repede Melaniei Voiculescu s-o scape de insistenţele lui Patrick. După concert, băuse pesemne prea multă şampanie, ori era din cale-afară de obosit, pentru că îi repeta, ca un apucat, că Sonata opus 111 fusese compusă înainte de  Missa solemnis şi încă o sumă de aiureli absolut teribile. Era târziu oricum, balul se sfârşea. Ca o cloşcă, Melania Voiculescu se arătă mulţumită cotcodăcind să-şi adune puicuţele şi să se ascundă cu ele în camerele hotelului. Ceea ce şi făcu în mare grabă. Până să realizeze Patrick ce se întâmpla, Ariana Steriade ajunse deja în camera ei. Se aruncă pe pat îmbrăcată cum era şi cu pantofii în picioare. Îşi ascunse faţa în pernă dând drumul unui aprig plâns, învinsă de un sentiment cu adevărat cutremurător. Presupunea că nu-l va mai vedea nicicând pe Patrick dup[ ce o ţinuse atât de multe ore în braţe, dornic s-o sărute, spunându-i atât de multe cuvinte de dragoste, aşteptând, cu toată fiinţa lui, ca ea, la rându-i, să-i facă aceleaşi complimente, să-l accepte, să-şi lipească buzele de buzele lui, să păstreze ca pe un dar de mare preţ, amintirea parfumului lui şi mai ales amintirea acelor mii de amănunte, care făceau din el o prezenţă copleşitoare. Cu certitudine uitarea lui îi va fi imposibilă. Ariana suspina cum nu o mai făcuse niciodată, cu hohote sonore, ample, cu o râvnă fantastică, de parcă tocmai descoperise valoarea taumaturgică a lacrimilor. Propriul zgomot o împiedica să audă că cineva bătea destul de tare în uşă. Era Patrick. O căuta. Avea în firea, în temperamentul său, mai multe din însuşirile tipului meridional, moştenite de la vreun stră-strămoş necunoscut, decât reţinerile anglo-saxone dinspre tatăl său. Îndrăzni şi răsuci mânerul uşii. Descoperi că era neîncuiată, o deschise şi înaintă cu mult curaj, de parcă chiar ştia ce vrea şi ce face. În bal, cu puţin timp în urmă, surprins de intervenţia însoţitoarei sale, pierduse momentul când Ariana părăsise sala cu o atât de rapidă mişcare. Un singur minut o scăpase din ochi şi totuşi pentru spaima şi disperarea Arianei fusese de ajuns pentru a fugi. Oricât de ruptă era ea de realitate, oricât de senzaţional era Patrick ca persoană, ştia că, din mii de motive, îi era interzisă orice relaţie cu el. Nu-i putea detalia motivele pentru care le era interzis să se aventureze mai departe. Nu ştia însă că Patrick crescuse în convingerea că nici unul din bunurile acestei lumi, la care ar fi râvnit nu i-ar fi fost interzis. Aşa că, descoperind că Ariana plecase, abia în momentul acela, alarmat dintr-o dată de faptului că absenţa ei îi provoca o suferinţă absurdă, brutală, neîncăpătoare în marginile sufletului său, neîndrăznind aproape să gândească la ceva de o atât de enormă şi inutilă cruzime, ca o despărţire, dând frâu liber unor facultăţi mintale strunite sau pur şi simplu nefolosite până atunci, avusese pe neaşteptate revelaţia că tot ce simţea el pentru fată era dragoste, că se îndrăgostise de ea simţind în inima lui un adevărat festin al bucuriei, o benchetuială orgiastică închinată acestui minunat miracol care era iubirea, pe care şi-l dorise necontenit, dar în împlinirea căruia obosise să mai spere. Nu era Patrick persoana în stare să accepte sfatul cuminte al secretarului său, dornic să-l vadă în avionul ce urma să decoleze cu destinaţia Londra. O căută pe Ariana peste tot în sala de bal şi cum n-o găsi, unul dintre organizatori fusese silit să-l informeze că pianistele românce urcaseră în camerele lor. Destul de supărat de întorsătura lucrurilor, nici nu vru s-audă să plece fără, spuse el, să-şi ia rămas bun de la Ariana. Şi el şi anturajul său, ba până şi agenţii siguranţei cehe, care asigurau paza, ştiau despre ce era vorba, se prefăceau însă, jucau teatru, dornici să nu-l enerveze, să nu-i târască în vreun scandal diplomatic, ceva, la urma urmei, ce-ar fi putut deveni un coşmar. Unul dintre agenţii cehi îi făcu semn recepţionerului să-l lase pe Patrick să urce în hotel, dar fără suita sa, ceea ce pentru bodyguard, echivala cu o trădare. Nu avea însă nici un motiv să fie îngrijorat, hotelul era păzit ca o fortăreaţă militară secretă. Americanul habar nu avea de braţul lung al kaghebismului, după care se modelaseră toate celelalte poliţii politice secrete, din ţările comuniste. Nu le scăpa nici zborul unui fluture.

            Intrat în cameră, Patrick înţelese că Ariana plângea. Sentimentul său abia înfiripat, abia identificat, încă neacceptat de instanţele superioare ale minţii, îl împinsese s-o caute şi faptul c-o găsea plângând îi frânse inima. O rugă să nu mai plângă şi aplecându-se, cu un gest mai degrabă reflex, începu s-o mângâie pe cap. Ariana se ridică printr-o săritură bruscă împietrind apoi cu privirea la Patrick, ivit în faţa ei asemenea unei fantome. De fapt nici nu crezuse imediat că chiar el, în carne şi oase, era în cameră. Presupuse că avea, din cine ştie ce motive, o vedenie. De uimire lacrimile încetară să-i mai izvorască din ochii. El se aşeză pe pat lângă ea. Dornic s-o consoleze, întinse mâna să-i şteargă lacrimile, dar aproape imediat gestul fratern, în definitiv, se preschimbă într-unul cu implicaţii erotice. Complet răvăşită, Ariana rămase nemişcată, inaptă să-l respingă, sau să-i accepte mângâierile. Nu amorţise, încă putea să mai simtă, de altfel, dacă i-ar fi stat în putinţă o parte din fiinţa ei, cea care îşi dăruise deja inima lui Patrick, s-ar fi transformat, ca fata din poveste, într-o pasăre care să-i strige necontenit numele, dorind cu fervoare să nu se mai trezească din vis, dacă tot ce i se întâmpla era numai un vis. Felul cum Patrick o luă în braţe trecând de la mângâieri la sărutări frenetice, se înscrise în inima ei cu suficientă forţă ca să dureze toată viaţa. Realiza că i se întâmpla, de fapt, pe de o parte cel mai minunat lucru din lume, iar pe de alta un adevărat dezastru. Un bărbat minunat pe de-a-ntregul, o îmbrăţişa, o săruta, se arăta dornic să-i dăruiască iubirea lui. Ştia, fără să ştie că va dori toată viaţa să simtă bucuria, extazul acestei clipe. Şi probabil nici nu bănuia cum se cimenta în jurul ei o fatalitate şi că nimeni niciodată, oricât de bun, oricât de iubitor, nu va mai putea să i-l alunge pe Patrick din suflet, din memoria inimii, că n-ar fi trebuit să-l întâlnească, sau cel puţin nu aşa, ca să-şi poată îndura restul vieţii. Momentul concentra, ca focarul unei oglinzi, toată puterea ei de a iubi, tot curajul ei de a se dărui cu pasiune celui de care se îndrăgostise, cu riscul că din asta i se putea trage moartea.

             Nici în zori şi nici mai târziu, în cursul dimineţii, Patrick nu se întoarse la Londra. Rămase în continuare în camera Arianei, în pat cu ea, şi nu era prea greu de ştiut ce se întâmpla, cum anume şi de ce, realitatea fiind definită oarecum de entuziasmul şi de extazul său, de neexprimat în cuvinte, oricât de multe şi oricât de bine gândite. În sfârşit, nimeni nu mai avea vreun dubiu în legătură cu tot ce se petrecea între el şi Ariana, marele mister părea să fi fost dezlegat. Melania Voiculescu, după ce vomită de frică, după ce securistul care avea grijă de grup, îi puse în vedere să rezolve chestiunea silenţios şi cât se poate de repede, o ţinu numai într-un leşin. În schimb însoţitorii lui Patrick se resemnau să aştepte un semn de la el. Avionul stătea pe pistă de atâtea zile şi-l aştepta, în timp ce el, cel mai iubit şi mai dorit dintre tinerii acestei lumi, suspina şi se ruga de o fată din România, ţară despre care nici nu auzise c-ar exista cumva pe planetă, să-l lase s-o însoţească la ea acasă, indiferent unde s-ar fi aflat această casă. Lucrul nu se putea face decât dacă lui Patrick i se acorda, de către ambasada României, o viză de intrare şi şedere în România. Cei de la ambasadă auziseră şi ei, în ciuda trogloditismului lor, de marele interpret, aşa că îi acordară viză şi astfel, Patrick ajunse cu Ariana la Bucureşti, hotărât să nu se mai despartă de ea.

            Avertizat de persoanele competente în materie de relaţii cu străinii, doctorul Eugen Steriade avu mai întâi o criză prelungită de panică, un atac de cord şi câteva zile nici nu reuşi să iasă din casă. Înţelese că Arianei i se întâmpla o nenorocire strigătoare la cer. Aştepta s-o vadă ajunsă acasă, dar din pricina răului resimţit, îşi făcu o injecţie cu o fiolă de optalidon, un calmant puternic, un medicament obţinut pe bază de opiu. Când Pascal Popescu veni din nou peste el, scrâşnindu-i printre dinţi că Ariana trebuia să-l respingă pe intrus, Steriade, ajuns oarecum la limita de sus a puterii de îndurare, avu pornirea disperată să exerseze pe Pascal, forţa teleportării materiei.

            În sfârşit, Ariana şi Patrick sosiră la Bucureşti. După multe momente de stupoare, de încurcături, el îi cunoscu pe părinţii Arianei şi când crezu că sosise cel mai bun prilej, le comunică dorinţa născută din adâncul sufletului său, de a-şi împărţi viaţa, gloria şi averea, cu fiica lor. Le mai spuse că îşi înştiinţase deja  proprii părinţi, printr-o telegramă plină de expresii ce-i dovedeau stările extatice, că voia să se însoare, în cel mai scurt timp posibil, cu Ariana Steriade.

            Încercând să-şi joace cât mai bine rolul, Steriade îi spuse lui Patrick că fiica sa era prea tânără pentru a se arunca într-o căsnicie ce nu avea nici un temei şi nici o şansă de fericire. Îl ruga să plece cu Dumnezeu, în lumea lui liberă şi aurită şi s-o uite.

            - Te consider un aventurier, un om lipsit de onoare şi de scrupule, după cum ai gândit s-o seduci pe fiica mea şi să-mi spui mie că o iubeşti şi c-o cunoşti după câteva nopţi de abject desfrâu.

            Toate astea, ciudat lucru, Steriade i le spuse lui Patrick în româneşte deşi Patrick nu avea translator şi nu pricepea o boabă româneşte. Ariana era prea nefericită ca să-i traducă. Zâmbea, ca să nu-l alarmeze şi-i replica tatălui ei, tot în româneşte, că dacă n-o lăsa să fie cu Patrick, va sări de pe cel mai înalt acoperiş din oraş. Patrick îl rugă pe Steriade să-i vorbească în engleză ca şi până atunci, o tot întreba pe Ariana ce se întâmpla, oricum nu înţelese refuzul doctorului de a-i îngădui căsătoria. Securiştii, mai mici sau mai mari, aflaţi la diverse nivele de organizare, erau gata să-l răpească, să-l drogheze şi să-l arunce într-o prăpastie din Austria, şi probabil asta ar fi făcut dacă el ar fi fost o idee mai puţin celebru, mai puţin bine păzit de agenţii americani aflaţi la Bucureşti sub acoperire, cu răspunderi de diplomaţi. Cum însă, o acţiune în forţă, brutală, mai la îndemâna organelor securiste executorii, nu era posibilă fără declanşarea unui scandal de proporţii ce-ar fi făcut mult rău şefilor comunişti, Pascal Popescu avu ideea salvatoare a unei acţiuni perfide, viclene, ce trebuia să-i liniştească definitiv pe cei doi îndrăgostiţi rebeli, ce refuzau să se despartă, mai precis pe Patrick, fiindcă el nu voia să părăsească oraşul. Se încuiase cu Ariana într-un apartament de la hotelul Athénée Palace unde se iubeau cu lipsa de măsură a celor care trăiau fiecare zi ca şi când ar fi fost ultima din viaţa lor. Familia Campbell nici nu vru să audă de căsătoria adoratului lor, cu o ţigancă dintr-o ţară sălbatică. J. W. Bryce luase legătura cu diplomaţii americani de la Bucureşti, cerându-le să-i apere nepotul. Patrick îşi ameninţă tatăl că-şi va trage un glonţ în cap dacă nu-l lăsa să se însoare cu Ariana. Doctorul Steriade, aproape nebun de furie şi de deznădejde, nici măcar nu mai îndrăznea să-i repete lui Patrick că-l detesta, că dacă nu pleca mai repede era în stare să experimenteze cu el teleportarea materiei, şi să-l arunce direct în ocean. Prin urmare avocaţii părţilor întocmiră un dosar cu cererea de căsătorie şi-o trimiseră, conform cu legile în vigoare, la Consiliul de Stat al Republicii Populare, pentru aprobare. Din motive greu de înţeles, mai marii statului comunist român îi informară pe tineri că nu le puteau da pe loc aprobarea. Termenul de aşteptare era de cel puţin un an. Dar între timp nimic nu-i împiedica să trăiască împreună. I se promise lui Patrick că avea cale liberă să iasă şi să intre în ţară oricând dorea. Se putea emite un paşaport şi pentru tovarăşa Ariana Steriade, ca viitoarea sa soţie legală.

            Dornici să creadă, convinşi că lucrul se rezolva minunat de bine, în culmea fericirii, după ce îşi jurară credinţă şi iubire eterne, Ariana reveni acasă, însărcinată deja, iar Patrick plecă la Paris pentru a se întâlni cu familia sa, convins că se va întoarce la Ariana în mai puţin de zece zile. Până să aibă de a face cu securiştii români, până să ajungă la mâna lor, Patrick se crezuse un bărbat puternic al acestei lumi. Îşi închipuise dimensiunea puterii sale dată de gloria sa, pe de o parte şi apoi de faptul că era nepotul lui Bryce, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii. Puterea banilor îl făcuse pe Patrick să fie convins că avea acces la orice şi-ar fi dorit pe pământul acesta. Când înţelese perfidia comuniştilor români care-i refuzau viza de intrare în România, furios de moarte, slobozi cele mai grele invective la adresa comuniştilor români, de la imbecili feroci, la animale primitive, nimic nu lipsise. Ameninţă că va porni o revoluţie care să măture şi să spulbere regimul comunist. Ziarele din lumea liberă scriau articole incendiare pe tema aceasta. Din nou dictaturile comuniste erau puse la zid pentru ferocitatea cu care reprimau pe fiecare cetăţean.

            Pentru stoparea degenerării unui caz particular într-o afacere interstatală, tot Pascal Popescu avu acea genială idee de a instrumenta, în câteva luni, căsătoria Arianei Steriade cu Marian Adamescu, un securist tânăr, inginer de profesie, ce lucra sub acoperire, racolat de Securitate, încă din studenţie. Marian avea în grijă uzine, intreprinderi, fabrici felurite, dovedindu-se un devotat fiu al partidului comunist. Pus la curent cu natura noii misiuni, acceptă imediat, declarându-se bucuros să slujească poporul şi mai ales clasa muncitoare. În  noiembrie, acelaşi an, sub oblăduirea forurilor, în prezenţa mai multor factori de decizie, se emise un certificat de căsătorie al lui Marian Adamescu cu Ariana Steriade. Pusă în faţa faptului împlinit, dacă n-ar fi fost însărcinată, în cinci sau şase luni şi păzită de ambii părinţi, zi şi noapte, mai mult ca sigur Ariana şi-ar fi pus capăt zilelor. Ferocitatea faptelor o îmbrânci în abis. Trebui să stea pe un scaun în faţa lui Pascal şi să-i asculte cuvintele care-o informau că ticălosul de american se însurase cu alta şi nici nu-şi mai amintea de aventura cu ea. De dragul onoarei trebuia să accepte un tată pentru copilul ce se va naşte, de dragul familiei, a tatălui, a mamei, trebuia să accepte jertfa lui Marian Adamescu, dispus să-i devină soţ, doar cu numele, numai şi numai să acopere cu onoarea lui, desfrânarea ei neruşinată cu acel nemernic american, care-o batjocorise şi-o lăsase cu burta la gură. Îi dădu apoi să semneze certificatul de căsătorie şi, cum ea nu voia, el o puse să aleagă între a semna şi a se bucura mai departe de viaţă sau să refuze şi să atragă măsuri punitive, cum ar fi provocarea avortului, ceva similar cu smulgerea copilului din ea, pe viu. Prezent la toată grozăvia, doctorul Eugen Steriade îi ceru Arianei să semneze, să aleagă viaţa, pentru că asta era voinţa lui Dumnezeu. Oricum, îi spuse el, dacă nu accepta, securiştii nu o vor omorî, aşa cum poate ea speră, o vor mutila numai. Pe moment, neavând alternativă, semnă certificatul de căsătorie.