Nimic nu distrugea mai
temeinic un popor, spunea Britton, decât batjocura de a fi sub călcâiul celor
mai josnice lepădături. Umilirea popoarelor, ridiculizarea demnităţii
popoarelor, transformarea gloatelor în călăi anonimi, fusese ţinta celor ce
lucrau la eliminarea identităţii naţiunilor. Forţe invincibile priveau fix spre
o omenire preschimbată în turmă fără Dumnezeu, fără speranţă. Gellu se uita la
Briton şi, poate printr-o bizară asociere de idei, îşi amintea de ultima zi
petrecută cu tatăl său, la hotelul Scribe, din Paris. AmedeoCortez o rugase pe
Eleonora Duca, invitată la dejun tocmai în acest scop, să-i vorbească despre
Henriette.
Eleonora Duca o
cunoscuse bine, fusese în relaţii de vizită cu familia Vlădescu. Spuse mai
întâi că nu-şi dădea seama dacă
Henriette fusese realmente frumoasă, poate că nici nu fusese într-adevăr o
frumuseţe, dar avea ceva care atrăgea privirile ca un magnet, părea senzuală,
avea un trup expresiv, cu forme obraznice, săreau în ochi în ciuda
îmbrăcăminţii ei care încerca să mascheze rotunjimile, bustul generos,
picioarele lungi şi perfecte. Din pricina felului cum arăta nu părea cochetă,
deşi era una dintre cele mai elegante femei. Orice ar fi făcut o prindea, avea
un stil al ei, o alură care-o distingea de restul lumii şi poate că în asta
consta farmecul ei, fiindcă, da, poate nu era frumoasă după tipic, dar avea
mult farmec, era o prezenţă ravisantă. Nici măcar nu încuraja bărbaţii, nu-i
lua în seamă şi totuşi bărbaţii erau nebuni după ea şi înnebuneau şi mai tare
în faţa răcelii ei, un fel aparte de a fi distantă, n-ar fi putut spune că era
arogantă, nu, dar nici accesibilă, prietenoasă nu, vai, nu. Îşi amintea că în
micul lor cerc, când Henriette îşi făcuse apariţia în lume, cum se zice, făcuse
valuri uriaşe. Avea şaptesprezece ani şi tocmai se întorsese de la un pension,
un liceu de fete din Germania, unde erau admise numai fetele nobilimii germane,
cu nesfârşite titluri princiare. Mircea Vlădescu, tatăl ei, se prevalase
probabil de descendenţa Aglaiei. Un an, sau doi mai târziu, Henriette se
măritase cu prinţul Mavrody, dar
mariajul lor n-a ţinut şi-aici a fost ceva de neînţeles, în ciuda splendorii ei
şi-a averii pe care Vlădescu i-o pusese ginerelui său, Mavrody, la picioare,
după nici doi ani, Mavrody a
fugit la Paris şi-a lăsat-o pe ea să ceară divorţul. Curios, nu-i aşa, bărbaţii
roiau în jurul ei, dar n-aveau curajul să se însoare cu ea, după ce se aflase
că Mavrody plecase pentru că nu mai putuse efectiv îndura s-o privească doar,
pretinzând firesc drepturi de soţ, refuzate însă de Henriette cu o îndărătnicie
care-l făcuse să renunţe, în cele din urmă. Presa de scandal a delirat destulă
vreme pe tema asta. N-a existat bărbat care s-o vadă pe Henriette şi să nu se
gândească la căsătorie, dar numai unul a mai avut curajul să se aventureze,
după experienţa lui Mavrody, un tip interesant, fără istorie, militar de
carieră, care fusese scurtă vreme şeful gărzii la Palat, Iuliu Bălănescu.
Imediat după nuntă mirii plecară la Veneţia, să-şi petreacă luna de miere.
La numai câteva zile după plecarea lor, Vlădescu primi telegrama care-l chema la
Veneţia. Vestea căzu peste el
ca un fulger. Mirele se împuşcase în cap sub ochii
miresei.
De
teama scandalurilor de presă, Vlădescu o duse pe mult iubita lui fiică într-o
călătorie în jurul lumii, iar la întoarcere izbucnise războiul şi nimeni nu mai
punea atât de mare preţ pe aventurile Henriettei. Oricum ea îşi revenise şi se
măritase din nou, se găsise un bărbat şters şi inofensiv ca ŞerbanCortez, care
se încumetase să se însoare cu ea. Deşi Vlădescu, persoană publică, ministru în
slujba mareşalului, dorea ca Henriette să nu mai treacă prin vreo experienţă
traumatizantă, ea nu l-a ascultat şi nunta s-a făcut. Dacă Şerban a iubit-o sau
nu, după părerea Eleonorei, era ceva greu de ştiut. De data asta, în plin
război, cu graniţele ţării închise, lumea nu mai bârfea chiar cu atâta patimă,
nu se mai spălau public rufele murdare. Vlădescu îşi răsfăţa ginerele, i-a
cumpărat vila maură de la Şosea, i-a dăruit apoi primului născut, Valentin, un
bol de argint plin cu cocoşei de aur. Poate că tocmai ştersul şi delicatul
ŞerbanCortez reuşise cumva să ajungă la inima Henriettei, s-o smulgă din lumea
iluziilor ei mereu spulberate, să-i ofere bucuria maternităţii, a
familiei. Indiferent de câte se
spuseseră, sau se crezuseră despre Henriette, ea şi Şerban fuseseră nedespărţiţi
până la data cumplitei lor arestări. Ultimele lucruri despre cuplulCortez,
Eleonora le aflase de la norocosul Cambrea care ajunsese la Istanbul ascuns în
cala unui vapor.
Ascultând-o,
AmedeoCortez se gândea atunci la demonul urcat în lume din lumea lumpenilor
generaţi de mahalaua Bucureştiului; la demonul care se întrupase în Groapă,
lăsându-i fiului său Gellu o grea moştenire.
Zece
ani mai târziu, după mai multe întrevederi cu persoane importante, factori de
decizie, GelluCortez era numit consilier economic la ambasada Angliei din Bucureşti.
De data asta, la întrebarea lui Britton: Ai un plan? răspunse: Da, am. Şi tu vii cu
mine.
-
Vin!
-
Şi încă mai ai ceva de făcut.
-
Ce???
-
Toate la timpul lor.
GelluCortez,
cetăţean britanic, diplomat, trăia la Londra de multă vreme, dar mai avea o
reşedinţă la Paris şi alta la Florenţa. Venit la Bucureşti în calitate de diplomat, se
întâlnea destul de des cu profesorul Grigore Otescu, marele orientalist,
academician, savantul în domeniu cu cea mai impresionantă carte de vizită. Cum
Radu Hariton era mâna dreaptă a lui Otescu, într-o împrejurare i l-a prezentat
lui Gellu, cu precizarea expresă că, dacă ar avea vreo problemă şi nu l-ar găsi
pe el, în absenţa lui avea libertatea să rezolve toate urgenţele cu Radu. În
timp, între Radu şi Gellu, în ciuda diferenţei de vârstă şi a opreliştilor de
tip comunist, se cimentă o relaţie
dintre cele mai agreabile, cu devoţiuni şi dovezi de loialitate mişcătoare. Gellu
dori să cunoască familia lui Radu şi astfel, o cunoscu pe Marta Hariton, fostăCortez,
soţia lui Radu, apoi pe Valentin şi pe Voichiţa, respectiv cumnatul şi cumnata
lui Radu. Nu-i sigur că Gellu a văzut chiar imediat în Valentin şi Marta pe
copiii fratelui său Şerban, n-a crezut până n-a făcut ample cercetări şi n-a
găsit dovezile legale, dacă se poate spune aşa, căci pe cele spirituale le
putea accepta mai uşor. Văzându-l pe Valentin, îl izbise din primul moment
asemănarea lui cu Amedeo.
Curând Gellu avu în faţă
toate documentele care atestau identitatea lui Valentin şi-a Martei. Era în
toamna lui ’74. Secretarul ambasadei
Marii Britanii la Bucureşti îi puse în faţă toate actele doveditoare. Erau adunate de specialişti în
servicii secrete, Gellu a plâns, el care nici nu ştia ce-i plânsul. Lor însă,
lui Valentin şi Martei, nu le-a spus multă vreme adevărul. Dar începând de la
acea dată, de câte ori venea la Bucureşti, nu pleca până nu-i vedea, iar după
ce se născuse Noni, începuse să caute o cale prin care să-i scoată din România,
fără să-i tulbure din rosturile lor cu dezvăluiri inutile. Se desprindea
însă din ce în ce mai greu de micuţul Noni. O certa pe Izabela ca un bunic
sfătos, nu era bine, zicea, să-l lase pe băiat să se joace cu păpuşile, devenea
superficial şi, în genere, nu era bine să-i arate o atât de nemărginită iubire.
Mai târziu, în viaţă, va căuta aceeaşi iubire totală, necondiţionată şi cum n-o
va găsi, se va revolta şi împotriva vieţii şi a iubirii. Nu se putea stăpâni,
recunoştea Voichiţa, Noni era soarele, aerul, sufletul ei.
Valentin
şi Izabela Cortez erau oameni cu multă dragoste pentru cultură, pentru semeni,
cultivând în ei şi în elevii lor ideea că, prin educaţie şi învăţătură, fiinţa
umană avea acces la marea taină a lui Dumnezeu, altminteri de ce ar mai fi
lăsat Dumnezeu ştiinţa pe pământ dacă n-ar fi fost o cale de cunoaştere a unei
mari părţi din secretul Creaţiei. Valentin era genul de om învăţat, pătruns de
credinţa că în univers mai important era ceea ce nu se vedea, ba şi mai mult,
avea certitudinea că, într-o bună zi, se va dovedi cu armele ştiinţei că
Dumnezeu făcuse lumea şi o păstorea după un Plan care se dezvăluia numai celor
aleşi. În inima lui socotea ateismul, pozitivismul, materialismul exacerbat
canale prin care răul se extindea ca un cancer pe toată suprafaţa pământului.
Răul, teoretiza el, era o emanaţie şi un accesoriu ineluctabil al chiar sfintei
existenţe a lui Dumnezeu, de aceea păcatul nu avea o existenţă în sine. Pofta
de păcat însemna pofta de profanare a virtuţii fără de care n-ar avea din ce
izvorî. Cu alte cuvinte, păcatul consta din folosirea libertăţii pe care
Dumnezeu trebuise să o acorde celui rupt din Sine, împotriva sfinţeniei, iar
pietatea şi virtutea însemnau folosirea pe căile binelui a libertăţii. Solemn,
sobru, Valentin, pedagog înnăscut, nu lăsa educaţia religioasă a adoratului său
copil la voia soartei. Îl pisa, vorba Izabelei, mărunt, mărunt, cu discursuri
despre libertate, cât de cumplit de importantă era libertatea pe care Dumnezeu
a dat-o omului, preferând să-i lase, atât pe oameni cât şi pe îngeri, expuşi
păcatului, decât să-i lipsească de libertate. Ar fi mers şi mai departe şi dacă nu i-ar fi fost frică de posibilele
consecinţe i-ar fi vorbit fiului şi de marea crimă pe care o săvârşeau
necontenit comuniştii, sfidând voinţa lui Dumnezeu, răpind fiinţelor omeneşti
liberul arbitru, transformându-i în turme aproape animalice, pentru că, nu-i
aşa, un om care nu gândeşte câtuşi de puţin la sensul vieţii lui în lume,
decade automat din condiţia umană, se tâmpeşte, ajunge o simplă unealtă.
Copilul rostea, privindu-şi părintele cu ochi inocenţi: libertate. Cuvântul suna destul de straniu în gura lui mică şi frumoasă; lui
Valentin i se punea un nod de lacrimi în piept şi fugea atunci în birou, se aşeza la lucru pornind iarăşi şi iarăşi în căutarea
absolutului, a dimensiunilor ce trebuiau să existe dincolo de frontiera
dimensiunii a patra, lumea de dincolo, paralelă cu cea de aici. Căuta
certitudini transmiţând fiului său, poate telepatic, sau mai degrabă prin forţa
ADN-ului, aceeaşi irepresibilă dorinţă de a găsi Inteligenţa Supremă, absolutul.
Izabela era cu mult mai cuminte, mai înţeleaptă, dacă se poate spune aşa, se
mulţumea să-l adore, să-l îngrijească să-l ştie sănătos şi puternic.
Străbunii lui
Noni-Gabriel-AmedeoCortez fuseseră exterminaţi de regimul comunist. Valentin
uitase şi iertase. Marta nu. Ea visa la ziua dreptăţii, care trebuia să vină,
de îndată ce în univers totul lucra pe principiul după faptă şi răsplată. Marta
nu spunea niciodată adevărul despre nimeni, dar mai ales despre maică-sa, pe
care o adorase şi la moartea ei, voise să moară şi ea. Se culcase peste trupul
ei îngheţat şi minute în şir strigase, mămico, nu mă lăsa, nu mă părăsi,
mămico, vino înapoi să vezi cât sunt de disperată. Vlădescu trebuise s-o smulgă
de lângă mama ei moartă şi să fugă încotro văzuse cu ochii de frica
torţionarului Groapă.
Ani buni mai târziu, se
aflase, cum toate se aflau pe lumea asta, că prinţul Mavrody, primul soţ al
Henriettei lăsase şi el un jurnal păstrat de sora lui, stabilită de multă vreme
la Paris, jurnal în care scria că o prinsese pe Henriette de nenumărate
ori înşelându-l cu alţi bărbaţi, ceea ce
devenise intolerabil. Dar asta nu însemna că încetase s-o iubească, o iubea şi
considera că era una dintre cele mai frumoase femei văzute vreodată. Pe ŞerbanCortez
nu-l înşelase, mai mult chiar îi făcuse
doi copii, ceea ce, din punctul ei de vedere, era o jertfă supremă. Mai erau şi
alţi bărbaţi care credeau că Henriette fusese rarisim de frumoasă. Marta nu
putea uita chinul maică-si. Aproape în fiecare noapte era bătută şi violată şi
unori dimineaţa avea faţa plină de vânătăi. Viaţa lor cu Traian Groapă fusese
cel mai chinuitor iad şi atunci când Henriette murise, Vlădescu jurase în faţa
lor şi-a lui Dumnezeu că-i va răzbuna moartea. Dar nu mai apucase. În locul lui
o făcuse destinul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu