SEMIDOCTISMUL

Se întâmplă ceva rău în lume, se întâmplă şi la noi. Semidoctismul domină lumea, domină şi România cu puterea unei molime. Semisoctismul este un despot mai cumplit  decât foametea şi războiul, mai cumplit decât orice molimă, în faţa căruia tremură până şi ştiinţa şi-i cântă în strună într-un fel lamentabil.

CORINA CRISTEA , CARTEA DIN BERJERA AURIE

Romanul: ,,Cartea din berjera aurie" dovedeşte că autoarea este o romancieră de prima mână. Reuşeşte să creeze o frescă. În prim plan sunt câteva personaje memorabile, Ilarion, Eftima, domnul activist comunist şi pădurile Transilvaniei. Corina Cristea aduce în literatura română altfel de personaje. Conturate cu mare talent portretistic. generoase. Complexe. Tragi-comice. Toată gama.

IRINA MAVRODIN - singuratatea.

A plecat pe drumul veşniciei. O mare doamnă a literaturii române, IRINA MAVRODIN. A iubit, a suferit, a trăit, a fost mereu, sau aproape mereu singură. Şi-a transformat singurătatea în bucurie, a scris, a preţuit munca, a muncit enorm, a crezut în oameni şi s-a simţit obligată să facă pentru toţi fapte de mare cultură. Opera ei conţine un iz de fantastic. A reuşit în numai câţiva ani să traducă din franceză în limba română, integral A la recherche du temps perdu, capodopera lui M. Proust, devenit bun din patrimoniu culturii universale. După 1990 a revenit în activitatea didactică. Îşi împărţea timpul cu studenţii şi cu cei care-şi dădeau doctoratul. Mă vizita uneori, când avea timp, seara şi ne afundam în discuţii fabulos de interesante. Lumea suprasensibilă unde se aflau fiinţe foarte dragi nouă, Liviu Călin, Dan Laurenţiu, Irina, nepoata ei, pe care o considera şi fiica ei, şi ne imaginam că acolo undeva sus, totul era făcut cu o mai bună rânduială şi cei ajunşi acolo se bucurau de o fericire eternă.
Azi, trupul unde s-a adăpostit timp de peste 80 de ani sufletul nemuritor al Irinei Mavrodin, a fos coborât în mormânt. Îmi spunea uneori că se uita în oglindă şi nu recunoştea persoana străină care i se arăta. Sufletul ei era tânăr, nu avea prea multe în comun cu trupul supus eroziunii. Bătrâneţea despre care credea că seamănă cu o temniţă şi cel prins de bătrâneţe un prizonier condamnat la moarte, n-a avut timp să provoace prea mari ravagii sufletului acestei femei de excepţie. N-am mai întâlnit pe nimeni ca ea. N-o voi uita pâna la ultima răsuflare. Mă voi gândi mereu la ea. O voi venera în sufletul meu, o voi iubi. Şi sper s-o reîntâlnesc.  

IRINA MAVRODIN

 Irina Mavrodin a părăsit această lume. A lăsat în urmă o operă incredibil de valoroasă. Mă gândesc la cărţile de teorie şi critică literară, la traducerile monumentale, începând cu Marcel Proust, Albert Cohen, Flaubert şi ajungând la scriitori francezi de azi. Mă gândesc la volumele ei de poeme străbătute de un filon liric unic, situat la mare înălţime spirituală, mă gândesc la persoana al cărei nume este Irina Mavrodin, unică, la fel ca opera sa. Era frumoasă, era bună. Trebuie să folosesc verbele la trecut. Era generoasă cu cei din jurul ei. Se bucura când descoperea oameni de talent. Se bucura de faptele de cultură. Avea toate însuşirile unui om cu adevărat superior. Nu făcea caz de munca ei, necontenită, nu se plângea niciodată de nimeni, lua oamenii aşa cum erau, preţuia prietenia, sinceritatea, loialitatea. Irina nu mai este. Am pierdut o prietenă dragă, sunt cu mult mai săracă. Nu-mi vine să cred.

Despre Patapiecici

Recentul incident suferit de Patapievici, anume că un trecător l-a scuipat, nu în faţă, ci doar pe pantaloni, mi s-a părut aproape tragic.  Sau mai degrabă tragi-comic. Mi l-am imaginat pe Patapievici, cu buclişoara sa pe frunte puţin a la Hitler, cu aerul său de om înalt în stat şi în demnităţi publice, cum fuge repede la o toaletă publică din frumoasa noastră urbe, unde totul pare murdar chiar şi când e curat, zic, mi-l imaginez alergând să-şi cureţe cumva scuipatul cetăţeanului, de pe pantaloni. Se apleacă, în toată dignitatea sa de om iniţiat în tainele iubirii de oameni, adică aflat cumva pe scara evoluţiei umane destul de sus ca să poată dialoga cu Dumnezeu, depăşindu-i pe îngeri, minunatul nostru diriguitor de cultură, şef al ICR, înfiinţat cu mare trudă de Augustin Buzura şi Angela Martin, se apleacă, aşadar şi începe să frece locul atins de scuipat, Iisuse Doamne, ce scârboşenie, ce sursă mizerabilă de microbi, ce motiv de greaţă, mă cutremur numai cât îmi imaginez, dar mite să mai şi fii ţinta mizerabilă a unui asemenea gest, nu doar violent şi fără maneră, vorba lui Caragiale, ci plin de o ură care depăşeşte, cum s-ar zice, normalul, căci ura e doar iubire furioasă şi fără speranţă. Manifestarea, scuipatul pe pantaloni, în speţă, care a atins o victimă inocentă şi foarte, cumplit chiar de intelectuală, ca  Patapievici,  merită blamată aspru, iar cetăţeanul violent blamat şi el că nu şi-a controlat sentimentul de dezgust şi de dispreţ, faţă de Patapievici. Aşa ceva nu se face. Şi se zice că ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Patapievici nu-i un om răzbunător, cum de pildă este Andrei Pleşu, care, consilierul lui Băsescu fiind, primul act de cultură, şi începutul de domnie a lui Băsescu a fost demiterea lui Augustin Buzura de la conducerea ICR. A ştiut marele iniţiat Pleşu cum să-l sfătuiască pe Băsescu în exersarea urii şi a răzbunării. Dar aşa e frumos. Aşa e bine. Pleşu fură titluri, ( Minima Moralia) plagiază( ierarhiile cereşti, după Dionisie Areopagitul) mimează, toarnă la Securitate şi apoi judecă toată naţia română că nu-i demnă să aibă un conducător de talia lui. Cam corpolent, ce-i drept, dar ce contează. Aşadar, poate că Pleşu merita mai mult decât Patapievici, un scuipat, fie şi pe pantaloni, decât Mircea Mihăeş, care chiar dacă se spală, tot pare slinos şi poate şi rău mirositor.

ANGELA MARTIN ŞI KJELL ESPMARK

Cele mai interesante 42 de întrebări puse de Angela Martin lui Kjell Espmark şi răspunsurile acestuia alcătuiesc conţinutul volumului CONFIDENŢE. Întrebările Angelei Martin se referă la personalitatea lui Kjell Espmark, scriitor complet şi complex, a cărui activitate literară acoperă domenii de mare interes. Cum a evoluat un scriitor, un artist cu sensibilitatea şi sinceritatea lui Espmark într-o lume în care pasiunea pentru poezie, şi pentru literatură în general, atinge cele mai joase cote. Întrebările Angelei Martin, gândite minuţios şi la obiect, ţintesc la acele răspunsuri din care se dezvăluie peisajul nu întotdeauna îmbucurător al evoluţiilor culturale. Am intrat într-o altă epocă. Omenirea pare pasionată de un singur ţel: banii. Locul culturii e ocupat de o subcultură, sau idustria culturii, cum o numeşte Espmark, literatura şi arta nu mai au nici o înălţime, singura preocupare fiind aceea de a copia realitatea şi încă o realitate cât mai vulgară, cât mai josnică. Limbajul devine argotic , grija pentru expresia literară dispare. Espmark, sub impulsul întrebărilor, defineşte timpul trăit prin prizma acestor mari involuţii.
Un mare filosof german, publicat de curând de editura Polirom, scria că iluminismul a dus omenirea la autodistrugere.
Întrebările Angelei Martin acoperă aproape în întregime universul creator al lui Espmark şi-i oferă şansa unor răspunsuri originale, cum sunt cele care se referă la statutul moral al creatorilor în genere, sau dacă omul creator se ridică la nivelul operei create.
Angela Martin, una dintre cele mai bune şi mai pasionate traducătoare din spaniolă, franceză şi portugheză, îşi dezvăluie în aceste Confidenţe, preocupările pentru critică şi istorie literară, pentru poezie şi proză deopotrivă. Multe dintre întrebări se referă la poezia şi proza lui Espmak, ceea ce dovedeşte că Angela Martin cunoaşte bine opera lui Espmark.
În această etapă în care cultura română pare că se disipează sau se retrage într-un colţ de umbră, e plăcut să aflăm că un scriitor de talia lui Espmark preţuieşte literatura română, cunoscută prin cei câţiva autori care-au avut şansa să fie publicaţi în Suedia. Oricum, cartea Angelei Martin e o bucurie pentru oricare cititor.

O SEARĂ CULTURALĂ LA BNR

Într-o sală superbă, cu monitoare pe ambele laturi, se adună un număr de intelectuali români să asiste la un mic concert de jazz , urmat de o dezbatere pe marginea cărţii lui Eugen Simion, MIRCEA ELIADE, NODURI ŞI SEMNELE PROZEI, o carte cu coperţi maro, apărută la editura Enciclopedică Gold. Microrecitalul de jazz e mediocru, dar suportabil. Durează cam o oră şi un sfert. Urmează apoi un filmuleţ cvasi idiot, semnat de Paul Barbăneagră, în care Eliade fumează, spune câte ceva despre regăsirea sacrului şi încă şi despre respiritualizarea omului modern. Ca nimeni altul, Mircea Eliade a cunoscut şi a măsurat dezastrul spiritual în care a fost aruncată Europa după victoria cumplită a iluminismului. După filmuleţ începe prezentarea cărţii.Vorbeşte mai întâi Paul Cernat. Vorbeşte mult şi mediocru despre Mircea Eliade şi opera acestuia. Nimic despre cartea lui Simion. Adrian Vasilescu, moderatorul, intervine şi povesteşte el câte ceva despre carte. Îi vine rândul lui Daniel Cristea Enache. Îl elogiază pe Simion. Vorbeşte bine, evocă preţuirea lui pentru profesorul a cărui student a fost. Ce-i drept Eugen Simion este unul dintre cei mai buni critici din anii 1960 până astăzi. Serios şi răbdător a privit literatura română în întregul ei, şi-a construit o operă, construind după gustul său o ierarhie de valori literare, dând operelor sciitorilor dimensiunea pe care el a considerat-o corectă. După mine aceasta este o atitudine admirabilă şi e de fapt singura care deosebeşte pe un critic adevărat şi care are intuiţie şi originalitate, de un cititor oricât de pasionat, dar fără posibilitatea promovării unei opinii originale. Cu certitudine îi voi citi cartea despre Eliade cu mare interes deoarece mie personal Mircea Eliade mi-a plăcut. Am citit prima dată PE STRADA MÂNTULEASA şi mi-a plăcut, apoi NUNTĂ ÎN CER şi mi-a plăcut, apoi MYTREI şi mi-a plăcut, apoi PĂDUREA INTERZISĂ şamd, ba chiar şi HULIGANII mi-a plăcut deşi e tare rău scrisă. În fine, după toate astea, într-o altă sală magnifică are loc un cocktail foarte distins. N-am mai stat, am plecat. Seara culturală de la BNR a meritat efortul de a fi prezentă.