VICENŢIA VARA - ALTER- EGO CU FLORI GALBENE

ATER-EGO CU FLORI GALBENE este titlul poemelor publicate anul acesta de Vicenţia Vara. Poeta şi-a ales acest pseudonim, muzical şi neobişnuit, la fel ca Ana Blandiana. De altfel consider o probă de mare inteligenţă alegerea unui pseudonim potrivit şi memorabil. Mariana Ionescu este o scriitoare completă. S-a manifestat cu succese remarcabile ca editor, critic şi istoric literar şi prozator. A publicat de-a lungul timpului atât poezie cât şi proză. Despre poeziea ei s-au scris multe pagini. Titlul volumului "Alter-Ego cu flori galbene"defineste de fapt personalitatea poetei. O natura confesivă. Meditativă. Întrebările chinuitoare lipsesc, poeta contemplă , constată frumuseţea sau nedumerirea lumii fără răsuciri spectaculoase. Ideea e că se cunoaşte pe sine şi îşi caută universul propriu şi mai ales şi-l construeşte cu armele imaginaţiei acolo unde lumea ternă a materiei nu poate vibra îndeajuns." Cum stau soldaţii tineri şi tăcuţi în rând/ aşa dorm şi mumiile de îngeri/ semănate pe pământ;/ doar visul alb le-nvăluie/ în ceaţă, în ninsori şi ploi.//
Vicenţia Vara, poeta, se dedublează. Îşi croieşte un drum propriu al cunoaşterii şi porneşte în aventura regăsirii de sine. Pare că de bună voie îşi asumă riscurile labirintului. "Atunci când visul primăverii/ zace bolnav în ierburile scunde/veşted şi însingurat, îngerul serii/plânge în tăcere cu lacrimi mătunte.//Vino mai aproape de sufletul meu,/ veşted şi însingurat, şi spune-i/ cine îţi presară peste pleoape/ somn de înger curat dincolo de/ rostirea augustă a numelui."//
Alter-Ego poetei călătoreşte continuu în spaţiile necunoscutului. Fiinţele sacre, precum îngerii, devin, în însăşi devenirea poetei, făpturi ale pământului, nu atât desacralizate cât nişte entităţi buimăcite de tristeţea lumii. Rostul lor se încheie în "Pielea întinsă până la durere"/ sau "Ajută necredinţei mele, Doamne, când/ lângă sora mea geamănă se descalţă crinii şi/ plânsul nostru seamănă/cu laptele dimineţii din/ paharul Îngerului."//
Poezia Vicenţei Vara pare o confesiune cu accente dramatice, pare un jurnal al stărilor de euforie intelectuală, dar e mai mult decât mărturisire, e o constantă şi amară reflecţie asupra efemerităţii, a pierderilor ireparabile, a stării de muţenie în faţa neputinţei. Fiinţa umană e vulnerabilă în fiecare moment al zilei şi al nopţii şi poezia Vicenţei Vara, pe numele ei complet şi legiuit, Mariana Ionescu, le deconspiră în matafore inteligent construite. Sunt poeme în acest volum care ne vorbesc de marea sensibilitate a poetei, de intuiţia valorilor existenţei, dar mai ales, ne face părtaşi la un festin spiritual, la marea frumuseţe a spaţiului miraculos al poeziei, care alină şi consolează toate disperările. E în poezia Vicenţei Vara o forţă imagistică ca un halou care luminează din interior universul său poetic.    

DESPRE ELITE

Nu urmăresc presa scrisă, nici cea politică, nici pe cea culturală, nu ştiu dacă are careva curajul să scrie despre existenţa elitelor. Am reţinut dintr-o carte faimoasă o frază programatică. Nimic nu distruge mai temeinic un popor decât absenţa elitelor. Nimic nu distruge mai temeinic un popor decât dacă este condus de incompetenţi, de jigodii politice, de o bandă de monştri. În revista CULTURA, apărută sub egida Fundaţiei Culturale Române, condusă de Augustin Buzura, Angela Martin publică un editorial intitulat cu mare inteligenţă: "Protezele Puterii", un articol în care scrie cu multă eleganţă despre elitele româneşti, lăudătorii sacerdoţi ai lui Traian Băsescu. Autoarea articolului nu citează nici un nume de fruntaş român ajuns în elită. De fapt spune ea, nu avem decât o auto proclamată elită culturală, economică, politică. Ţara noastră se bucură doar de prezenţa unei false elite ridicate pe spatele politicienilor care la rândul lor sunt cauţionaţi de aceste grupuri care-şi fac din elogiu lui Băsescu et compani, un adevărat modus vivendi. Cărtărescu îl adoră pe Băsescu fără limite, îl consideră un zeu şi nimic mai mult. Se spune, şi e şi adevărat, că omul devine ceea ce admiră, iubeşte adoră. Nu mă îndoiesc de faptul că atât Cărtărescu cât şi Patapievici, cât si tonţii de la B1tv, respectiv Oancea şi prostovanii lui slujbaşi sunt asemenea lui Băsescu.
Cândva de mult, existau elite naturale, aristocraţi, cu titluri nobiliare care-şi protejau ascendenţii şi descendenţii. Existau înscrisuri care le confereau statutul de elite politice, economice, sociale, culturale. Nu toţi aristocraţii meritau să fie elite, dar erau prin naştere. Societăţile moderne, cele născute în focul revoluţiilor n-au mai avut nici un criteriu stabil de alegere a elitelor. Aşa încât elitele politice au fost şi vor fi mereu, nişte persoane dubioase, moşite în societăţi secrete, ale căror scopuri nu pot fi analizate la lumina zilei. Se complotează împotriva societăţilor umane, aceste false elite distrug omenirea neştiind că de fapt se autodistrug. Dar îşi spun probabil că oamenii sclavi vor prăsi în continuare destui sclavi care să le asigure şi lor eternitatea.
Elitele economice nu pot fi considerate elite . Sunt nişte oameni bogaţi, probabil şi inteligenţi, feroci, fără urmă de Dumnezeu. Elitele culturale au dispărut odată cu elitele naturale. În societate se rânduiesc numai cei care se agaţă de pulpanele celor ce deţin puterea fie economică sau politică. Se urmăreşte cu bună ştiinţă teşirea societăţilor, omogenizarea lor. Să nu mai existe nici un fel de elite. Acum suntem în faza în care avem parte de fasele elite, iar după dispariţia lor nu vom mai avea decât nişte feroci oameni politici. Omenirea trebuie globalizată şi condusă de bancheri. Bancherii sunt oricum criptocraţi.

SEMIDOCTISMUL

Se întâmplă ceva rău în lume, se întâmplă şi la noi. Semidoctismul domină lumea, domină şi România cu puterea unei molime. Semisoctismul este un despot mai cumplit  decât foametea şi războiul, mai cumplit decât orice molimă, în faţa căruia tremură până şi ştiinţa şi-i cântă în strună într-un fel lamentabil.

CORINA CRISTEA , CARTEA DIN BERJERA AURIE

Romanul: ,,Cartea din berjera aurie" dovedeşte că autoarea este o romancieră de prima mână. Reuşeşte să creeze o frescă. În prim plan sunt câteva personaje memorabile, Ilarion, Eftima, domnul activist comunist şi pădurile Transilvaniei. Corina Cristea aduce în literatura română altfel de personaje. Conturate cu mare talent portretistic. generoase. Complexe. Tragi-comice. Toată gama.

IRINA MAVRODIN - singuratatea.

A plecat pe drumul veşniciei. O mare doamnă a literaturii române, IRINA MAVRODIN. A iubit, a suferit, a trăit, a fost mereu, sau aproape mereu singură. Şi-a transformat singurătatea în bucurie, a scris, a preţuit munca, a muncit enorm, a crezut în oameni şi s-a simţit obligată să facă pentru toţi fapte de mare cultură. Opera ei conţine un iz de fantastic. A reuşit în numai câţiva ani să traducă din franceză în limba română, integral A la recherche du temps perdu, capodopera lui M. Proust, devenit bun din patrimoniu culturii universale. După 1990 a revenit în activitatea didactică. Îşi împărţea timpul cu studenţii şi cu cei care-şi dădeau doctoratul. Mă vizita uneori, când avea timp, seara şi ne afundam în discuţii fabulos de interesante. Lumea suprasensibilă unde se aflau fiinţe foarte dragi nouă, Liviu Călin, Dan Laurenţiu, Irina, nepoata ei, pe care o considera şi fiica ei, şi ne imaginam că acolo undeva sus, totul era făcut cu o mai bună rânduială şi cei ajunşi acolo se bucurau de o fericire eternă.
Azi, trupul unde s-a adăpostit timp de peste 80 de ani sufletul nemuritor al Irinei Mavrodin, a fos coborât în mormânt. Îmi spunea uneori că se uita în oglindă şi nu recunoştea persoana străină care i se arăta. Sufletul ei era tânăr, nu avea prea multe în comun cu trupul supus eroziunii. Bătrâneţea despre care credea că seamănă cu o temniţă şi cel prins de bătrâneţe un prizonier condamnat la moarte, n-a avut timp să provoace prea mari ravagii sufletului acestei femei de excepţie. N-am mai întâlnit pe nimeni ca ea. N-o voi uita pâna la ultima răsuflare. Mă voi gândi mereu la ea. O voi venera în sufletul meu, o voi iubi. Şi sper s-o reîntâlnesc.  

IRINA MAVRODIN

 Irina Mavrodin a părăsit această lume. A lăsat în urmă o operă incredibil de valoroasă. Mă gândesc la cărţile de teorie şi critică literară, la traducerile monumentale, începând cu Marcel Proust, Albert Cohen, Flaubert şi ajungând la scriitori francezi de azi. Mă gândesc la volumele ei de poeme străbătute de un filon liric unic, situat la mare înălţime spirituală, mă gândesc la persoana al cărei nume este Irina Mavrodin, unică, la fel ca opera sa. Era frumoasă, era bună. Trebuie să folosesc verbele la trecut. Era generoasă cu cei din jurul ei. Se bucura când descoperea oameni de talent. Se bucura de faptele de cultură. Avea toate însuşirile unui om cu adevărat superior. Nu făcea caz de munca ei, necontenită, nu se plângea niciodată de nimeni, lua oamenii aşa cum erau, preţuia prietenia, sinceritatea, loialitatea. Irina nu mai este. Am pierdut o prietenă dragă, sunt cu mult mai săracă. Nu-mi vine să cred.

Despre Patapiecici

Recentul incident suferit de Patapievici, anume că un trecător l-a scuipat, nu în faţă, ci doar pe pantaloni, mi s-a părut aproape tragic.  Sau mai degrabă tragi-comic. Mi l-am imaginat pe Patapievici, cu buclişoara sa pe frunte puţin a la Hitler, cu aerul său de om înalt în stat şi în demnităţi publice, cum fuge repede la o toaletă publică din frumoasa noastră urbe, unde totul pare murdar chiar şi când e curat, zic, mi-l imaginez alergând să-şi cureţe cumva scuipatul cetăţeanului, de pe pantaloni. Se apleacă, în toată dignitatea sa de om iniţiat în tainele iubirii de oameni, adică aflat cumva pe scara evoluţiei umane destul de sus ca să poată dialoga cu Dumnezeu, depăşindu-i pe îngeri, minunatul nostru diriguitor de cultură, şef al ICR, înfiinţat cu mare trudă de Augustin Buzura şi Angela Martin, se apleacă, aşadar şi începe să frece locul atins de scuipat, Iisuse Doamne, ce scârboşenie, ce sursă mizerabilă de microbi, ce motiv de greaţă, mă cutremur numai cât îmi imaginez, dar mite să mai şi fii ţinta mizerabilă a unui asemenea gest, nu doar violent şi fără maneră, vorba lui Caragiale, ci plin de o ură care depăşeşte, cum s-ar zice, normalul, căci ura e doar iubire furioasă şi fără speranţă. Manifestarea, scuipatul pe pantaloni, în speţă, care a atins o victimă inocentă şi foarte, cumplit chiar de intelectuală, ca  Patapievici,  merită blamată aspru, iar cetăţeanul violent blamat şi el că nu şi-a controlat sentimentul de dezgust şi de dispreţ, faţă de Patapievici. Aşa ceva nu se face. Şi se zice că ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Patapievici nu-i un om răzbunător, cum de pildă este Andrei Pleşu, care, consilierul lui Băsescu fiind, primul act de cultură, şi începutul de domnie a lui Băsescu a fost demiterea lui Augustin Buzura de la conducerea ICR. A ştiut marele iniţiat Pleşu cum să-l sfătuiască pe Băsescu în exersarea urii şi a răzbunării. Dar aşa e frumos. Aşa e bine. Pleşu fură titluri, ( Minima Moralia) plagiază( ierarhiile cereşti, după Dionisie Areopagitul) mimează, toarnă la Securitate şi apoi judecă toată naţia română că nu-i demnă să aibă un conducător de talia lui. Cam corpolent, ce-i drept, dar ce contează. Aşadar, poate că Pleşu merita mai mult decât Patapievici, un scuipat, fie şi pe pantaloni, decât Mircea Mihăeş, care chiar dacă se spală, tot pare slinos şi poate şi rău mirositor.