Am cunoscut-o în ianuarie, 1970, la ziua ei. Era genul femeii care învinge. Avea o casă superbă. De fapt un apartament într-un bloc vechi, un apartament cu cinci, şase camere. Din vestibulul larg se intra într-un salon de dimensiuni remarcabile despărţit în două de un glasswand. La nevoie o parte devenea sufragerie. Henriette nu era frumoasă în accepţiunea exactă a cuvântului, dar ştia să fie frumoasă. Recunosc că era interesată de Liviu şi de aceea îmi dădea şi mie mare atenţie. Îi apăruse de curând Între Zi şi Noapte, romanul editat de Liviu şi mi l-a dat şi mie cu dedicaţie. A trebuit să-l citesc. Nu mi-a plăcut mai de loc dar m-a întrebat direct ce cred şi am lăudat romanul după care m-am dispreţuit o bună parte din vreme.
După ce ne-am cunoscut mai bine, mi-a povestit viaţa ei cu Petru Dumitriu. Mai înainte de toate zicea că l-a iubit. L-a iubit cum numai o femeie fanatică poate iubi. Fusese pentru ea un zeu. Şi îmi spunea că pentru ea fusese un zeu. În prima tinereţe fusese iubita lui Ion Vinea, dar pe el nu-l iubise într-un asemenea mod. Din povestirile Henriettei reieşea că Petru Dumitriu fusese un ciudat. Mai înainte de toate nu mai avea familie. Sora sa înnebunise iar maică-sa, o contesă de o origine incertă, maghiară?, germană? murise iar taică-său, fost general monarhist, ajunsese în beciurile temniţei din Timişoara, aruncat acolo de regimul comunist. Petru Dumitriu murea de frică să nu împărtăşească acceeaşi soartă cu părintele său. A încercat să se ascundă. S-a lipit de Henriette care i-a devenit şi mamă şi amantă. El avea 20 de ani şi ea avea 47. O diferenţă de vârstă notabilă. Dar iubirea nu cunoaşte frontiere de vârstă. Au rămas împreună din 1949 până în 1957. În 1956 s-au căsătorit şi în anul următor au divorţat. Petru s-a recăsătorit cu fiica unui mare comunist de la Cluj şi a avut doi copii. În iarna lui 1959 de Revelion a fugit în Germania. Plecase în RDG pentru nişte drepturi de autor. La graniţa care despărţea Berlinul de Est de cel de Vest, el şi soţia sa, aflaţi într-o maşină rezistentă, şofată de soţia lui, au trecut în forţă dincolo, deşi paznicii au tras în plin nu i-au nimerit. Au scăpat. La Bucureşti însă s-a dezlănţuit iadul. Henriette a fost arestată, acuzată c-a ştiut că Petru va fugi şi nu l-a denunţat. Liviu Călin şi Const Popescu, în calitate de redactori ai cărţilor lui au fost anchetaţi pe rând la Securitate şi acuzaţi c-au ştiut că Petru va fugi. Liviu a fost reţinut la Securitate 72 de ore, anchetat continuu acuzat de relaţii privilegiate cu Petru şi cu Henriette. Liviu zicea că avusese momente când îşi dorise cu disperare să moară atât de cumplită fusese tortura. După asta Liviu nu a mai fost niciodată acelaşi care fusese înainte de arestare.
Henriette era destul de singură, lumea o ocolea de frică, o considera informatoare a Securităţii. Eu nu ştiam încă toate ororile regimului comunist. Aveam informaţii destul de limitate. Henriette mi-a deschis ochii. Mi-a povestit tragedia lui Petru şi a familiei ei. L-am întrebat pe Rosetti dacă era adevărat şi El a mormăit ceva. Tăcerea era singura soluţie de supravieţuire. Deaceea nu se cunosc ororile săvârşite de comunişti. Domnea ca o lege a morţii, legea tăcerii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu