3. Hans Mitelbach, 2007

RUDOLPH ÎŞI RESPECTĂ PROMISIUNEA. ÎN SEPTEMBRIE, CÂND veni la Paris, în aceeaşi zi, îi transmise lui Mitelbach mesajul că-l aştepata la hotel Scribe. În dimineaţa următoare Mitelbach sosi şi Rudolph îl primi imediat. Îl invită la micul dejun şi Mitelbach acceptă bucuros, dornic să statornicească între ei genul de prietenie dezinteresată, reciprocă, clădită pe afecţiune. În timp ce se întrema cu pâine prăjită, unt şi gem, se uită la Rudolph ca la o lumină prea tare, îşi îngusta din când în când ochii dornic parcă să se protejeze. Vru să-i reamintească faptul că îl ţinuse în braţe pe când fusese un bebeluş dorindu-şi ca Rudolph să îl considere ca pe un tată, sau măcar, prieten chiar dacă între ei era o mare diferenţă de vârstă şi desigur şi de mentalitate. Dar Rudolph se adânci în tăcere. Părea preocupat exclusiv de fiecare înghiţitură, mânca ceva ce Mitelbach nu reuşea, cu toată excesiva atenţie, să identifice şi nici nu cuteza să întrebe. Acum ştia ceva mai multe despre Rudolph şi se simţea timid. Urma să-i ceară să lămurească definitiv cazul Campbell. Urma să-i ceară ceva ce nu se cuvenea să-i ceară. Se simţea, el, om bătrân, unul din înţelepţii pământului, stinger ca un adolescent îndrăgostit de cineva nepotrivit. Nu din pricina cererii ce urma să i-o facă, nu. Cauza era alta. Deconspirarea. Rudolph va gândi că Mitelbach ştie. Şi Mitelbach va şti că Rudolph va gândi astfel. Şi totuşi nu va trece peste. Stătea cu ochii pe chipul lui Rudolph şi se întreba cum de era cu putinţă ca Dumnezeu să pună într-un singur exemplar uman o atât de fără măsură frumuseţe şi putere şi bogăţie şi inteligenţă.

Imediat după micul dejun porniră la plimbare. Din una în alta Mitelbach începu să-i spună că fusese prezent la căpătâiul lui Gustav, la bordul navei, dacă putea spune astfel, până la ultima lui suflare. Îşi făcuse o datorie de onoare din a prelua ultimele lui dorinţe şi a i le împlini. Rudolph se crispă. Trăia tot timpul sentimentul unei vinovăţii înspăimântătoare. Era supărat pe el însuşi că nu se purtase cu tatăl său aşa cum trebuia să se poarte în genere cu cei dragi, cu grija şi tandreţea izvorâtă din presupunerea că a doua zi i-ai putea pierde. Faptul că nu i se dăduse şansa să-şi ia rămas bun de la Gustav, încă mai trezea în inima lui o suferinţă teribilă. Abia îndrăznea să formuleze în cuvinte reproşurile la adresa maică-si. Îl chinuise îndelung gândul că el era în luna de miere cu Jill, se desfăta în toate felurile, în vreme ce tatăl său murea. Ce-i drept Gustav fusese singura fiinţă faţă de care Rudolph nutrise un sentiment de o incredibilă amploare. Îl adora cu un fel de teamă mistică. Găsea în tatăl său bucuria comunicării cu un partener de talia zeilor, zei despre care ştia că existau şi aveau misiunea de a monitoriza viaţa de pe pământ. Asta o ştia şi Mitelbach, dar ei nu discutau despre asta, nu încă. Altceva părea cu mult mai important.

- Rudolph, dragul meu, Dumnezeu cere mult de la cei cărora mult le-a dat. Tatăl tău te cunoştea, ştia că din iubire egoistă vei refuza să-i accepţi plecarea în dimensiunea de dincolo, că prin puterile tale îl vei reţine aici, îi vei întârzia evoluţia şi înălţarea spre Dumnezeu. A dorit să te maturizezi, să fii puternic, să mergi mai departe pe drumul slujirii oamenilor.

- Dar dacă greşim? Dacă Dumnezeu vrea ca omenirea să fie trecută prin marasmul armelor biologice, prin chinul nesfârşit al foamei, al setei şi al autodevorării, de ce să nu-i stea la dispoziţie forţa nimicitoare a roboţilor ucigaşi, a lăcustelor uriaşe, de îndată ce ingineria genetică poate transforma clonarea într-o afacere fabuloasă. Hans, am descoperit secretul secretelor, pot obţine sume fabuloase de bani, fabuloase. Tocmai vroiam să discut cu tata despre asta, dar el a murit înainte ca eu s-apuc să-i spun. Îţi poţi imagina cum s-ar sfâşia omenirea.

Despărţirea de Gustav fusese şi era încă resimţită de Rudolph ca o amputare a propriei persoane. Se ivea în el o îndoială, o presupunere, poate că despărţirea de tatăl său atât de devreme, într-un fel inconsolant era un mesaj de Sus şi-l chinuia neputinţa de a-l descifra. Singură Sharon intuia dimensiunea durerii lui Rudolph, ea îi văzuse faţa în momentul când înţelese că tatăl său plecase în lumea cealaltă. Jill nu-şi explica schimbarea lui Rudolph, indiferenţa lui faţă de ea, după ce mai înainte fusese cel mai atent şi pasionat îndrăgostit. La naşterea lui Richard nici măcar nu venise, nu-şi întâmpinase fiul, deşi trăise o bucurie extremă când îl privise la prima ecografie. Încercase să afle dacă încetase s-o mai iubească şi dacă fericirea lor luase sfârşit, şi aflase că el se combinase cu o altă femeie. În locul unor explicaţii, Rudolph preferase să se închidă într-o cumplită tăcere şi pe urmă să călătorească. Rugăciunile, lacrimile şi regretele nu-i lipsiseră.

- Îmi pot imagina, spuse Mitelbach cu un ton cuminte, dar la ce ar folosi să se sfâşie. Omenirea trebuie lăsată să-şi parcurgă etapele înălţării fără şocuri.

- Ce făceau Anonimii când se prepara bomba atomică?

- O lege nescrisă ne interzice să fim sarcastici. Să avem umor da, dar să renunţam la sarcasm. Tu nu te regăseşti, eşti îndurerat şi asta nu-i bine. Până te regăseşti voi prelua frânele Ordinului şi te sfătuiesc să te supui, pentru că inteligenţa ta, singură, poate aduce mai aproape sfârşitul lumii. Ţi-am văzut o parte din puteri, te-am văzut în acţiune, am descoperit o parte din ceea ce eşti, când a trebuit să-l salvezi pe Richard. Poţi face un bine suprem, dar şi un rău suprem. Aşa că, până la noi ordine te rog să mă asculţi, să nu discuţi îndatoririle ce-ţi revin, ci să le execuţi.

- Îţi stau la dispoziţie. Ştii că îmi poţi cere orice.

- Dar nu orice mi-ar fi de folos. Voi cântări bine ceea ce am să-ţi cer. Eşti atât de bun, Rudolph! Mă uit la tine, mă minunez şi-l înţeleg pe Gustav. Teribil se ataşase de tine. Cred că dorea ca tu să nu te îndrăgosteşti niciodată de nimeni şi de nimic aşa cum i se întâmplase lui. Era sentimental, mămos, teribil de dornic de a fi iubit. Ştii, până la un punct, iubirea pentru cineva, indiferent dacă-i o femeie, un copil, un prieten, e constructivă, dar dacă devine obsesie e distrugătoare. Dorinţa de a fi iubit, de a te încălzi cu sentimentele ce le primeşti, dacă le primesti, dacă eşti în măsură să le simţi, devine cu timpul lanţul ce te leagă burduf de acel cineva, nici un strop de libertate nu mai există.

Tăcu şi aşteptă ca Rudolph să spună ceva, dar el continuă să tacă. Mitelbach se văzu nevoit să vorbească mai departe pe aceeaşi temă, agăţându-se de ceea ce îi spusese Sharon, anume că el se împăcase cu Jill, că Jill era din nou însărcinată, că în curând îi venea sorocul şi oricum, spuse Mitelbach, venirea pe lume a unui copil, în chip natural, era o adevărată bucurie. Jill făcea copii frumoşi şi sănătoşi. Mitelbach îşi aminti cum Gustav o căutase multă vreme şi când o găsise fusese bucuros la gândul că familia Keitel va dăinui prin ea, veşnic.

- Hans, spuse Rudolph, totul trece. Şi zilele fericite şi cele nefericite trec. Treci şi tu peste asta şi încearcă s-ajungi ceva mai departe de tema dependenţelor erotice sau neerotice.

- Iubite Rudolph, recunosc, nu sunt de acord cu felul tău de a face faţă unei prime încercări. Tatăl tău te credea un geniu, un matur apt de mari lucrări; privindu-te, îmi închipui ce dezamăgit, sau poate nu dezamăgit ci îndurerat este că te comporţi imatur. Te-ai supărat pe el că te-a ţinut la distanţă în timpul agoniei, dar Rudolph poate nu ştii cum te iubea şi daca-i fi fost lângă el poate că agonia lui ar fi durat şi mai mult. Era convins c-ai fi vrut să-l salvezi, nu din nesupunere sau trufie, ci din dragoste şi asta i-ar fi frânt inima. L-ar fi ţinut într-o lungă, înfiorătoare agonie.

- Să nu discutăm despre asta, te rog, Hans, nu trebuie să discutăm. Te înţeleg, nu-ţi risipi energia dacă nu ţi se impune. Şi afară de aceasta, nu tu erai cel obligat să mă ţii la curent cu starea de sănătate a tatei. Dacă aş fi ştiut...

- Gata, nu mai gândi cu dacă a-i fi ştiut. Gustav te considera înzestrat cu toate calităţile unui alchimist. A adormit întru Domnul cu sufletul împăcat convins că îi vei continua opera. Nu e niciodată prea târziu pentru a uni toate forţele apte să lupte pentru îndumnezeirea lumii.

Aproape fără nici o pauză între una şi alta şi aparent fără nici o legătură, Mitelbach începu să-i prezinte, în altă ordine de idei, numele celor ce contribuiau financiar la susţinerea unui număr de misiuni din Europa, America de Sud, Asia, Rusia, Africa etc. Îl întrebă apoi dacă îşi mai amintea de familia Campbell, de Francis Archibald şi Noemie şi de asemenea de Edward, fiul lor şi soţia acestuia, lady Jane, fiica lordului Bethley. Da, îşi amintea, recunoscu Rudolph, iar Mitelbach continuă să-l pună în temă. După moartea lui J. W. Bryce, averea magnatului revenise succesorilor acestuia, respectiv lui Noemie, fiica sa, născută Bryce şi soţului ei, Francis Archibald Campbell. Noemie Campbell murise de ceva timp, iar anul trecut murise şi Francis Archibald Campbell. Şi astfel, întregul patrimoniu reveni unicului moştenitor al familiei Campbell, respectiv Edward Campbell. Ce trebuia să ştie Rudolph era un lucru de mare taină. Francis Archibald Campbell fusese membru al Ordinului, în al cincilea cerc, adică în sfera celor ce susţineau financiar mari misiuni caritabile. Francis Campbell vărsase sume considerabile în visteria Ordinului şi nu numai. În conformitate cu legământul Cavalerilor, la moartea părintelui locul era ocupat automat de fiu, ceea ce însemna că Edward Campbell devenise membru, dar Francis Archibald nu-l pregătise, nici nu-i asigurase pe cei din consiliu că Edward îi succeda ca membru. Mitelbach făcuse cercetări pe cont propriu, ba şi mai mult, angajase un specialist să adune informaţii. Dacă Francis Archibald ar fi murit înaintea lui Gustav, lucrurile ar fi fost simple, Gustav cunoştea secretele familiei Campbell şi ar fi rezolvat totul. Problema nu s-ar pune cu stringenţă dacă n-ar fi vorba de foarte mulţi bani, donaţii pentru Vatican, donaţii către alte ordine cavalereşti şi susţinerea multor misiuni creştine.

Tânărul, frumosul fiu al lui Gustav şi-a lui Sharon, gândea Mitelbach privindu-l, avea expresia unui înger chinuit de privelişti oribile. Părea să spună: ce caut eu în lumea asta urâtă, de ce Doamne, m-ai exilat atât de departe de tine? De n-ar fi fost într-un corp fizic, şi încă unul de o rară superbie, Mitelbach n-ar fi îndrăznit să-l considere un fiu al pământului. Ochii lui Rudolph, mari şi puţin oblici, de un albastru vioriu, căutau undeva în gol, umbriţi de o grea tristeţe

- Rudolph, dragul meu, în calitatea ta de Senior Necunoscut, trebuie să rezolvi problema Campbell, rămasă în suspensie după moartea tatălui tău. Trebuie să te ocupi personal, numai tu eşti în măsură s-o faci. Până la un punct, personalul care l-a slujit pe tatăl tău, te va sluji şi pe tine. Sunt toţi membri devotaţi. Mă uit la tine şi ştiu că sufletul tău plin de iubire te va ghida, căci Dumnezeu se vede în tine mai lesne decât în alţii. Tu, cel ce ai cunoscut doar dulceaţa iubirii, vei şti să fii bun cu cei pe care numai Dumnezeu are libertatea să-i judece.

- Întotdeauna vorbeşti bine, Hans, înţeleg cum de l-ai convins pe tata să te urmeze în abisul unui legământ...

- Ce vrei să spui?

- Poate nu suntem noi cei chemaţi, cei în măsură să cercetăm lumea. Ne asumăm răspundere de salvatori şi asta-i lipsă de smerenie în ochii Domnului. Poate că tata ne-a fost luat ca să punem capăt trufiei de a ne considera mai presus de ceilalţi. Putem dona sume fabuloase Vaticanului şi odinelor religioase, asta nu ne va transforma în sfinţi. Nu putem noi lupta cu prostia, cu înapoierea mintală, cu răutatea, cu lăcomia şi viclenia lumii, cu sărăcia, incultura şi haosul în care-i prăbuşită omenirea, cu degenerscenţa genetică, cu uzura mintală a omenirii. E probabil marea îngăduinţă a lui Dumnezeu. E cu siguranţă rodul libertăţii pe care Dumnezeu a trebuit să o acorde omului. Iartă-mă dacă te îndurerez. Sunt eu însumi plin de durere şi îndoială.

- Se vede şi-i admirabil şi felul în care se vede. Iubite Rudolph, dragul meu, Dumnezeu îţi va comunica voinţa lui. Dar afară de aceasta îţi cer să te ocupi de cazul Campbell. Trebuie negreşit să luăm o decizie şi n-o putem lua dacă nu ştim cine e Edward Campbell, dacă nu-i cunoaştem exact ascendenţa şi ADN-ul.

- Trebuie să mă supun?

- În chip absolut.

- De ce?

- Fiindcă trebuie.

- Bine. Trebuie să-ţi dau un răspuns imediat, sau îmi laşi o marjă de gândire, de alegere.

- Nu. Nu există alegere. Da sau nu. De fapt trebuie să spui da.

Rudolph spuse: da şi întrevederea luă sfârşit.

La începutul lunii iunie, Rudolph convocă întregul personal ce fusese mai înainte în slujba tatălui său. Fiecare era membru al Ordinului în cercuri diferite şi nici unul nu ştia de celălalt. Fostul asistent al lui Gustav, preluat de Rudolph, provenea din cercul numărul patru. Îi prezentă dosarele Campbell. Nicăieri nu exista vreo declaraţie a lui Francis Campbell care să confirme că Edward era fiul său. Dar secretul, în caz că exista vreunul, nu murise o dată cu soţii Campbell. Mai exista o persoană care îl cunoştea şi aceasta era Sophia del Arossa, sora mai mică a lui Francis. Rudolph înclina spre folosirea căilor tradiţionale de a controla viaţa lui Edward Campbell, când specialistul în culegerea de informaţii interveni şi spuse că persoana în cauză, adică Edward Campbell, era un depresiv, suferea de nervi, dar merita salvat fiindcă era un om bun. În momentul acela, Edward Campbell se afla în Asia. Fiind posesorul unei averi remarcabil de mare, avea reşedinţe, în afară de cele din SUA, peste tot în Europa şi Asia. Şi în fiecare reşedinţă întreţinea câte o duzină de amante, mai toate perverse, care-l costau mulţi bani. Dar nu asta era marea pagubă; nevropat fiind, din senin, îşi punea capul în poala vreunei prostituate şi-i încredinţa cele mai teribile secrete. Sau, foarte posibil, făcea sex neprotejat şi se putea alege cu SIDA. Francis Campbell murise chinuit de grija de a şti în ce primejdie de moarte se afla unicul său moştenitor şi marea avere a familiei. Rudolph putea afla mai multe amănunte discutând direct cu Sophia del Arossa, văduva prinţului spaniol, Juan Ester del Arossa, sora mai mică şi încă în viaţă a lui Francis Campbell.

Adept al principiului că dacă vrei ca un lucru să fie bine făcut, să-l faci tu însuţi, Rudolph porni chiar el la lucru. Bătrâna doamnă Sophia locuia în Monte Carlo sau poate în Barcelona. Ea deţinea multe din secretele familiei ocultate de Francis. Faptul că Edward era atins de o maladie psihică îl hotărî pe Rudolph să-l informeze imediat pe Mitelbach şi să încheie toate socotelile cu cazul Campbell. Se întâlni din nou cu Mitelbach. După primele propoziţii, Mitelbach îl opri. Ştia, ba mai mult, îi cerea lui Rudolph să-l vindece, să-l scape de chinuri. Atât Gustav cât şi el avuseseră relaţii privilegiate cu Bryce şi Campbell şi lucrurile erau teribil de complicate fiindcă nu exista nici un alt moştenitor afară de Edward. Existau nişte responsabilităţi pentru urmaşii aflaţi în dificultate. Edward trebuia ocrotit, vindecat, chiar dacă nu îndeplinea condiţiile cerute de cavaleria anonimă.

Rudolph îl privi o vreme pe Mitelbach amuţit şi nemişcat.