VILA MOISESCU

Fragment din romanul JOCUL ANONIMILOR

10. Vila Moisescu

GINA ADAMESCU TRECUSE DIN LUMEA FIZICĂ ÎN CEA invizibilă în mai puţin de cinci minute. Mai înainte văzuse cum Adamescu o ţinea în braţe pe Suzana şi inima i se frânse. Intrase în moarte ducând cu ea imaginea tare, de infern, a incestului, a celei mai oribile crime săvârşită de un bărbat. Adamescu o lovise, de data asta chiar mortal, şi nici nu mai simţise durerea. Înainte să-şi dea duhul apucase să-şi revadă în amănunţime, toată viaţa şi se simţise îmbrâncită dincolo, peste frontieră, plângând, sub exigenţele unui regret de o intensitate de neîndurat.

La apelul Suzanei, un medic de la Salvare sosise destul de repede, dar nu-i rămase decât să constate decesul şi pe urmă să consemneze scurta mărturisire a Suzanei. Fata relată cum convenise cu mama sa, să vină şi s-o trezească pe la şapte, fiindcă intenţiona să se prezinte la un interviu pentru o slujbă. Mama sa intrase în cameră şi se prăbuşise lângă pat. Înainte de cădere ţipase şi ea se trezise şi începuse la rândul ei să ţipe şi pe urmă chemase medicul, adică Salvarea, în ajutor.

În timp ce vorbea, Suzana simţea degetele tatălui ei pătrunzându-i în muşchii braţului de care o strângea convulsiv. Ştia că nu trebuia să spună nimic mai mult. Trezit mai devreme ca de obicei de toată tevatura, Florin se agita năuc şi urla cât îl ţineau puterile: “măicuţa mea, măiculiţă doamne, mămicuţa mea!” nepricepând ce se întâmpla. Doctoriţa se răsti la el cerându-i să tacă.

Moartea Ginei Adamescu aruncă o nouă suspiciune, un nou mister asupra vilei Moisescu. Locatarilor acestui impresionant imobil li se petrecea ceva ciudat. Mureau mereu printr-un accident şi parcă înainte să le fi venit timpul. De-a lungul anilor, vila Moisescu se căptuşise cu o istorie sumbră, datorată felului ciudat cum pieriseră proprietarii ei. Era situată în zona Arcului de Triumf, pe aleea Caporal Irimie, sau Irimie Caporalul, undeva în spatele bisericii Caşin. Printre multele podoabe florale de pe frontispiciu, fusese gravat şi numele primului proprietar: Moisescu. El construise vila între anii 1937-1938 şi-o dotase cu instalaţii sanitare nemţeşti, moderne, cu spaţii interioare generoase, aurite pe mari porţiuni, cu un fast oriental cu totul ieşit din comun. Oameni bogaţi şi tineri, soţii Moisescu sperau să trăiască într-o casă frumoasă şi de bună seamă, câţiva ani s-au bucurat de binefacerile reşedinţei lor. Când s-a sfârşit al doilea război mondial, Moisescu se îngrozise de perspectiva comunismului. Ca om de afaceri călătorise prin Rusia bolşevizată şi numai cât auzea cuvâmtul ruşi şi sovietici îl prindea o spaimă de moarte. Trupele bolşevice şi tătare ocupau, metru cu metru, pământul românesc. În 1945, vara, Moisescu vânduse vila pe mai nimic, unui comerciant şi plecase la Paris şi de acolo în Argentina. După vreo zece ani s-a dus în Statele Unite şi s-a stabilit în statul Ilinois. Dar inima i-a plâns după căsuţa lui din Bucureşti şi celor care o ocupau nu le dorise niciodată binele. Se prea poate ca în asta să fi stat puterea blestemului. Comerciantul fusese arestat în 1951 şi dus la închisoare. Murise sub tortură. Vila Moisescu devenise atunci proprietatea statului. Din 1952 până în 1963 în vila Moisescu locuise un activist al clasei muncitoare, fost mai înainte comunist în ilegalitate, apoi comunist activist, bărbat de aproximativ 40 de ani, negricios la faţă, semănând, ca două picături de apă, cu Lenin. Misiunea lui se rezumase la conferinţe publice. Avea, din punctul lui de vedere, îndatorirea să-i lumineze pe muncitori şi pe ţărani, asupra faptului că venise vremea ca ei să îngenuncheze omenirea, s-o înhame la jugul noii sclavii, s-o reeduce, s-o conducă şi să se iniţieze în tainele luptei de clasă, în cultul urii şi al distrugerii aproapelui. Se numea, după toate evidenţele, Vladimir Hârbu. După ce înaintase în ierarhia comunistă până la înalta demnitate de director al direcţiei evidenţei cadrelor şi de purificare a dosarelor membrilor partidului muncitoresc, după ce asistase, până în 1960, la distrugerea totală a unei bune părţi din populaţia României, începând cu elitele economice şi politice, continuând cu oamenii bogaţi şi sfârşind cu ultimii ţărani împroprietăriţi în urma celor două războaie mondiale pentru fapte de vitejie pe front, activistul comunist murise într-o noapte din februarie 1963. Într-o joi spre vineri, după ce băuse câteva pahare de rachiu, comunistul se dezbrăcase şi rămânând numai în izmene, se pregătise să se vâre sub plapumă în pat. În timp ce îşi aranja perna să-i vină numai bine sub cap, simţise o gâdilitură pe ceafă ca şi când cineva îi trecea o pană peste pielea de pe gât. Duse mâna la locul cu pricina şi culese un păduche cam de mărimea unui cărăbuş. Îl izbise de perete cu o forţă ţâşnită dintr-o spaimă vecină cu moartea. Un păduche-n ceafă de o asemenea dimensiune era greu de îndurat şi, mai ales, de crezut că chiar putea să şi existe. Într-o clipă însă, trupul său se acoperise cu legiuni sălbatice de păduchi gigantici, flămânzi, muşcând din el cu sete de nepotolit. Cum locuia singur în enorma vilă, nimeni nu-l auzise urlând şi chemând ajutor. Nici o fiinţă nu venise să-l salveze. Când, spre ora trei dimineaţa, reuşise să prindă liber telefonul Salvării, se prăbuşise pe burtă, înainte s-apuce să rostească vreun cuvânt. Dar continuase să fie, încă o bună bucată de vreme, lucid. Simţise oroarea şi duşmănia enormă a păduchilor care-l devorau cu ferocitate şi de asemeni simţise din greu şi frica de moarte. Trecuse hotarul beznei lumeşti, văzuse cum se stingeau toate luminile. Pentru o fracţiune de timp indeterminabil rămase într-un întuneric păstos, gen păcură. În adâncul acelui întuneric se tot prăbuşise până când avusese senzaţia că organele lui interne se aprind şi ard ca o torţă. Din abisul unei dureri, cea provocată de muşcăturile păduchilor, trecuse în alt abis de suferinţă, de milioane de ori mai intensă, mai rea, mai insuportabilă. Şi nici măcar nu mai putea urla, nu mai nădăjduia că va veni careva dintre tovarăşi, să-l salveze. Abia după o săptămână, alertaţi de îndelungata absenţă, tovarăşii de partid îl găsiră căzut pe burtă în dormitor şi pe jumătate putrezit.

După moartea comunistului, vila Moisescu devenise casă conspirativă, la dispoziţia Securităţii statului comunist român. Din 1966 trecuse din patrimoniul Securităţii în cel al protocolului de stat. Se părea că tuturor securiştilor care rămâneau să doarmă în vilă li se întâmplau lucruri spăimoase. Erau treziţi brusc din somn, târâţi afară din casă şi izbiţi de copacii din scuar. Un securist, gen Adamescu, tare de înger şi convins că nu există viaţă după moarte, nici Dumnezeu, nici diavol, fusese găsit plin de răni făcute cu un cuţit pe tot corpul. Dus la spital şi tratat, după ce şi-a revenit şi-a dat demisia din Securitate, s-a apucat de vândut biblii, dar după vreo doi ani s-a spânzurat.

În 1972, din motive numai de ei ştiute, administratorii imobilelor de protocol puseră vila în vânzare. Cum Patrick Campbell tocmai căuta o reşedinţă potrivită pentru Ariana cumpără imobilul în numele ei. Mutându-se în vila Moisescu, Ariana îşi închipuise că va scăpa de Adamescu, dar se înşelase. El urlase pe la uşile tuturor autorităţilor că divorţul nu era legal, că era gata să moară pentru copilul şi nevasta lui; îmbrăcase cămaşa martirilor, se bătea cu pumnul în piept că americanul îi furase nevasta şi vroia să-i fure şi copilul. Procesul de paternitate urma acelaşi drum sinuos, nu se rezolva, nu i se recunoştea lui Campbell calitatea de tată biologic al băiatului şi Adamescu se mutase şi el în vila Moisescu, reclamând că-şi apăra băiatul de intenţiile criminale ale americanului. Juca strâns, numai el ştiind ce vroia să câştige şi arăta înnegrit la faţă de ură şi în stare de crimele de care vorbea. Numai cât îşi imagina cum Adamescu îi tăia lui Edward gâtul, Ariana paraliza. Faţă de Silvia, el jura pe capul său că se va răzbuna pe Ariana, c-o va face să plângă cu lacrimi de sânge, c-o să vadă ea, că bicisnicul Edward va rămâne în România cu el, şi-o va face pe târfă să afle ce viaţă de coşmar avea să ducă fiul ei. Spunea în dreapta şi-n stânga că dacă Patrick n-ar umbla prin Bucureşti într-o maşină blindată, şi dacă n-ar avea doi bodyguarzi, i-ar veni de hac cu mâinile goale. Plin de ură şi disperare, nu mai ţinea cont de nimic. Noapte de noapte se arunca asupra Silviei, o lega de pat, o chinuia cu sălbăticie, forţând-o să urle ca să audă Steriade cum se distrau ei. Viaţa Silviei şi-a lui Steriade devenise un infern. Steriade îl ameninţa pe Adamescu că dacă va continua să-i şantajeze fiica şi nepotul el va deveni un desperado, îi va da foc şi nici chiar forţa nimicitoare a comuniştilor nu va mai avea câştig de cauză. Adamescu îi răspundea că lui i se fâlfâia de prostiile lui Steriade, că mai devreme sau mai târziu, fătuca sa, nepreţuita sa Ariana, se va târî la picioare lui implorându-l să o ierte şi s-o aranjeze şi rostea toate obscenităţile posibile, îndemnându-l, de fiecare dată pe Steriade, să se spânzure.

În iarna anului 1975, profitând de absenţa lui Patrick şi în ciuda bodyguarzilor Arianei, Adamescu se instalase în vila Moisescu, pretinzând că avea dreptul legal să fie aproape de fiul său. Neavând încotro, Ariana se mutase singură la hotelul Athénée Palace, unde venise mai apoi şi Patrick. În Vara lui 1977 erau în hotel împreună; într-una din nopţile de la începutul lunii iulie, Patrick murise în somn din pricina unui dublu infarct. Un an mai târziu, revenită în vila Moisescu, Ariana murise şi ea, după ce, atinsă de o depresie psihică sau poate o adevărată psihoză, după moartea lui Patrick, n-a mai putut mânca mare lucru, convinsă că nu mai putea înghiţi.

De îndată ce Ariana nu ajunse, nici după unsprezece ani, la o sentinţă legală asupra paternităţii fiului ei, după moartea ei, Edward rămase cu numele Adamescu, drept fiu al acestuia. Prins şi bătut zdravăn de nişte siniştri, avocatul Arianei, ameninţat de Adamescu cu puşcăria dacă mai continua demersurile, renunţase la procesul de stabilire a paternităţii. Ca unic moştenitor al mamei sale, Edward devenise proprietarul vilei Moisescu şi-a tuturor bunurilor ei. Adamescu îi era tutore şi îi administra averea. În scurtă vreme însă, neprevăzuţi, nevestiţi, apăruseră avocaţii americani ai familiei Campbell cu acte menite să ateste că, biologic, Edward era fiul lui Patrick Campbell, nicidecum al lui Coriolan Adamescu. Pentru adopţia lui Edward se dezlănţui o luptă aprigă, pe viaţă şi pe moarte. Francis Archibald îl vroia pe Edward cu orice preţ. Şi, deşi în epoca aceea era bolnav de durere, din pricina morţii lui Patrick, cu sufletul pustiit, nu pregetă să se adreseze forurilor internaţionale şi să silească oarecum autorităţile româneşti să coopereze. Steriade îl vroia de asemenea pe Edward şi tot cu orice preţ. Pentru el băiatul Arianei era unica lui consolare, prin el Ariana, fiica lui pierdută, continua să trăiască. Abia întors de la tratament din Elveţia, Steriade nu se mai putea opri din plâns, nu era în stare să-l convingă pe Edward că Adamescu nu era tatăl lui, că era de fapt un monstru. Adamescu, destul de motivat şi el, dar din cu totul alte direcţii, îl vroia şi el pe băiat şi tot cu orice preţ, ca să poată să-l moştenească, fiind sigur că băiatul multe zile nu mai avea şi legal, îşi închipuia că dacă Edward îi purta numele, legea va decide că era fiul său şi se aştepta să câştige cauza. Numai gândul c-ar putea pierde privilegiu de a trăi larg din moştenirea băiatului, numai perspectiva firavă de a părăsi vila Moisescu în care cu mari viclenii reuşise să se instaleze, după ce-l alungase definitiv pe străin, îl făcea să turbeze de ură şi dacă Edward n-ar fi fost în custodia lui Steriade şi bine păzit, i-ar fi rupt gâtul şi Campbell n-ar mai fi avut pe cine să revendice. După trei şedinţe de judecată, sentinţa îi dădu câştig de cauză lui Adamescu. Câteva săptămâni îşi savură victoria. Convins că nimeni şi nimic nu-l mai putea supăra uită chiar să-l ia acasă pe Edward. Şi aproape imediat, când era mai bucuros şi mai fericit, sosiră la Bucureşti Francis însuşi, împreună cu Noemie, soţia sa, şi cu Sophia del Arossa, sora sa mai mică, măritată cu prinţul spaniol, Juan-Carlos-Ester del Arossa. Încă înainte ca ei să fi ajuns la Bucureşti, autorităţile comuniste, avertizate de marele abuz, de corupţia justiţiei comuniste, informate despre demersurile familiei Campbell, membri ai unei societăţi secrete, a cărei putere era enormă şi, ceva, ceva aflase şi Securitatea română, luaseră decizia de redeschidere a dosarului la Curtea Supremă şi aşa rezolvaseră cazul Campbell în şaptezeci şi două de ore. În patruzeci şi opt de ore Curtea Supremă dăduse sentinţa în favoarea străinilor, iar în alte treizeci şi şase de ore băiatul căpătă toate documentele prin care i se schimba numele din Adamescu în Campbell şi din cetăţean român deveni cetăţean american. Adamescu se trezise, cam peste noapte, sancţionat pe linie de partid, exclus din partid, dat jos din funcţia de director şi trimis la munca de jos şi totodată deposedat şi de toate drepturile asupra minorului şi-a bunurilor acestuia. Din Adamescu ura ţâşnea ca apa dintr-o fântână arteziană. Vrusese să-i distrugă pe străini, intenţionase să-i termine şi cum era un priceput vrăjitor aruncă asupra lor cele mai cumplite blesteme. Silvia îl auzise de mai multe ori blestemând şi-o cuprinse cea mai cumplită groază. Ştia că el deţinea Puteri.

Vila Moisescu se vânduse din nou şi statul român o cumpărase, pe o sumă derizorie şi-o trecuse din nou în patrimoniu gospodăriei de partid. Deşi se dăduse de ceasul morţii să obţină aprobările necesare pentru a continua să locuiască în vila Moisescu, Adamescu nu reuşise şi trebuise să accepte un apartament în Calea Moşilor. Dar el jura că vila Moisescu va fi de-a pururi a lui. Până să redevină însă cu totul a lui, mai fusese locuită de câţiva ghinionişti.. Pe la finele anului 1980, se repartizase spre folosinţă familiei Cătălin şi Roxana Albulescu, amândoi foşti ambasadori comunişti în mai multe ţări din Orientul Mijlociu. Ieşiţi din diplomaţie, pe caz de sănătate, Albulescu, cât şi soţia sa, căpătaseră funcţii de conducere, de înaltă decizie în Ministerul Afacerilor Externe. Imediat ce începuseră să locuiască în vila Moisescu deveniră martorii unor evenimente greu de suportat. Erau treziţi în puterea nopţii de plânsul unei femei care striga pe cineva, ţipa în engleză: please, don’t leave me. I’ll die without you. Din primăvară până în toamnă, soţii Albulescu fuseseră martorii înnebuniţi ai prezenţei fantomei. Povestiseră persoanelor de încredere, că trecuseră prin multe momente de groază; jurau că vila era bântuită de o stafie. Albulescu era genul de intelectual cu o cultură umanistă întinsă, dar tipic cartezian. Se declara liber cugetător. Prefera să facă pe ateul zicând că omul era rodul unei evoluţii hazardate, aleatorii şi, asemenea pisicii, ori vacii, după moarte, încheia toate socotelile cu existenţa. Cocheta cu principiile hedonismului, se vroia un adept al cultului plăcerii, dar nu îndrăznea să treacă la fapte, delira şi el, când şi când, la nivel pur verbal având o frică năprasnică de urechile şi ghearele lungi ale Securităţii, gata oricând să-i tortureze pe cei ce respirau mai zgomotos.

Roxana Albulescu, în schimb, ca mai toate femeile lumii, ceva mai puţin liber cugetătoare, prefera să nu existe nici un fel de Dumnezeu, nici un fel de viaţă de după moarte, nici o eternitate, fiind că îi era, pur şi simplu, frică. E lesne de închipuit ce-a simţit în prima noapte când, prinsă de lucrul până târziu după miezul nopţii, văzu stafia Arianei Steriade lângă biroul său unde scria de zor ultimele pagini dintr-o lucrare ce-şi propusese să inventarieze lojile masonice ale marelui orient. Privi stafia de aproape, începu să tremure, încercă să se ridice din fotoliu, dar nu izbuti. Adus la faţa locului de urletul soţiei, Albulescu, smuls dintr-un adânc somn, privea buimac fără să fie deloc sigur de natura vizitatoarei nocturne. Nu era sigur că-i chiar o fantomă, numai când o văzu trecând prin perete se prăbuşi.