JOCUL ANONIMILOR

În loc de motto:

Văd ţeasta lunii şi năluca ei

rotire somnambulă fără grai

şi-n fermecat arhipelag de mai

un icusar, o moarte în caravanserai

Mă uit la mâna rămasă pe hârtie

să-i cadenţeze plutirea în ascuns

şi mă gândesc la orbul care ştie

cât costă ţeasta lunii de străpuns

LIVIU CĂLIN,

Capriciu cosmic.

1. Gustav Keitel, 1960

ÎN MAI MULTE RÂNDURI GUSTAV KEITEL ÎNSUŞI A SPUS că fericirea nu era productivă. Pentru evoluţie omul trebuia motivat. Un om fericit şi extaziat nu mai avea pentru ce lupta, nu mai avea la ce râvni. Nefericirea, în schimb, îl împingea pe om la acţiune. Învăţa în etape că la zi ajungea şi cea mai lungă noapte.

Într-o noapte nu puteam dormi de griji, m-am ridicat din pat şi-am deschis calculatorul cu gând să caut nişte informaţii pe internet şi numai Dumnezeu ştie cum de-am nimerit pe un site care povestea ceva despre un ordin cavaleresc, un adevărat labirint de jocuri magice şi înţelepte despre care, într-o vreme citisem multe legende şi mă pasionase istoria acelor iniţiaţi, sfinţi şi avatari, care practicau tot felul de ritualuri menite să le desăvârşească viaţa spirituală. Asta cu mulţi ani în urmă. Ţin să precizez de la bun început şi cu toată hotărârea că niciodată, dar absolut nicidată nu mi-am închipuit că aceşti cavaleri mă vor interesa, ba poate chiar mă vor pasiona şi voi încerca să scriu ceva despre ei. Zic despre ei, deşi acesti domni nu sunt identificabili. N-au biografie, n-au destin. Cred că sunt din alte planete şi vin pe pământ aduşi doar de felurite obligaţii şi-atunci vin în corpuri invizibile. Vroiam ceva cărţi despre iniţiaţi şi m-am dus la un bătrân anticar rătăcit parcă prin lumea noastră ajunsă de tot hazul. De la una la alta, am abordat şi ceea ce mă interesa şi-atunci mi-a dat o adresă. Nu ştiu de ce m-am dus la locul respectiv, nu ştiu ce credeam că voi găsi. Era o casă dărăpănată şi după ce-am sunat îndelung la poartă a venit un omuleţ firav, numai oase, mi-a deschis şi m-a invitat înăuntru. Şi de aici a pornit totul. M-a poftit în casă şi când i-am spus cine m-a trimis la el, nu s-a mai ferit de mine. Am început să vorbim de cei care controlau şi conduceau de fapt lumea. Aşa am ajuns la Ordinul Anonimii, mai cunoscut sub numele de Ordinul Celor Şapte. A început să-l descrie. Ordinul avea şapte cercuri şi fiecare cerc era condus de şapte iniţiaţi. Primul cerc grupa oameni de ştiinţă transformaţi spiritual de marea lor inteligenţă şi de asemeni şi de intensitatea ştiinţei lor şi urca în timp din vremuri preistorice. Ordinul interzicea folosirea descoperirilor din ştiinţă pentru distrugerea omenirii. Cele mai strălucite inteligenţe, geniile planetei, savanţii dornici să-şi protejeze descoperirile ştiinţifice împotriva puterilor organizate, a curiozităţii şi avidităţii celorlalţi oameni, activau de la un pol la altul al pământului prin cercuri din ce în ce mai largi. La centru, creierul ordinului era format din şapte persoane care constituiau primul cerc şi împiedicau practic distrugerea civilizaţiei terestre, luând foarte în serios pe profeţii Apocalipsei. Probabil acel prim cerc era condus de un extraterestru, responsabil cu monitorizarea pământului, şi bineînţeles foarte, foarte longeviv. Durata medie de viaţă a acelora trebuie să fi fost practic infinită. Am găsit descrierea ordinului în două cărţi scrise şi publicate de istoricul german, Gustav von Lenz în anul 1344. Lenz era convins că cei şapte din primul cerc erau conduşi de o entitate extraterestră care sălăşluia în al şaptelea cer, într-o planetă locuită de serafimi şi heruvimi, care îndeplineau voinţa lui Dumnezeu respectând Legea Universală. Ba şi mai mult, entităţi specializate în toate domeniile monitorizau viaţa din intregul univers, intervenind acolo unde apăreau dezechilibre apte să tulbure ordinea. Lenz scria că după căderea ingerilor, Dumnezeu crease omul. Că încredinţase inţelepţilor de pe planeta Saturn să elaboreze planul corpului omenesc şi că înţelepţii lucraseră la proiect cam patru milioane de ani. Omul era fiinţa cea mai importantă şi mai preţioasă în ordinea în care, prin îndumnezeire omul urma să ocupe în univers locul lăsat gol de îngerii căzuţi, pentru refacerea echilibrului iniţial.

Lenz vorbea de războiul îngerilor numindu-i pe aceştia extratereştri din galaxia a şaptea. Mai scria că pământul fusese colonizat de câteva rase venite pe pământ din planete care încetaseră să mai fie bune de locuit, fie din cauza schimbărilor climaterice, fie din pricina războaielor nucleare. Descria aceste rase cu umor şi poate şi cu oarecare disperare prevăzând sfârşitul timpuriu al rasei albe.

Câteva exemplare din cartea lui Lenz se aflau în biblioteca Vaticanului, dar erau inaccesibile. Câte un exemplar din fiecare volum a fost găsit şi în biblioteca alchimistului american de origine română, Omnius, pe numele său lumesc, Harry Beal, un pseudonim desigur, schimbat probabil de mai multe ori, dar al cărui nume real trebuie să fi fost ştiut doar de el însuşi. Harry Beal murise la vârsta de 95 de ani, după ce făcuse nişte descoperiri ce-i îngheţaseră inima. A mai apucat să scrie că regreta că pleca în altă planetă, înainte de a fi descifrat cel de al şaptelea secret sacru al vieţii, cel al fericirii dumnezeieşti. Omul a fost, orice s-ar spune, o figură, şi-a fost sigur de origine română, dar nimeni sau aproape nimeni n-a ştiut de el, de îndată ce mereu şi-a ocultat existenţa.

Istoricul german, Thomas von Lenz, descoperise că Ordinul Anonimii fusese întemeiat în anul 104, înainte de Hristos. Primii conducători şi organizatori ai ordinului fuseseră înţeleptii din jurul marelui învăţat, Goth, care venise de pe o planetă cu o civilizaţie extrem de avansată. Erau în număr de şapte şi stăpâneau secretele universului. Dintre cei şapte unul era ales ca şef şi numai acesta comunica cu extraterestrul care conducea şi direcţiona evoluţia şi civilizaţia pământenilor.

Toţi cei care erau admişi în ordin, indiferent în care cerc, depuneau un jurământ solemn de păstrare a secretului, de a nu divulga nimic din ce auzea sau vedea. Cei din primul cerc erau practic necunoscuţi celor din cercul al doilea. Numai şeful grupului din cercul al doilea dădea seama de activitate in faţa şefului din cercul numărul unu. Şi tot aşa pâna la şeful cercului numărul şapte.

Primii iniţiaţi în număr de şapte, au decis, printr-un jurământ solem, să nu permită ca descoperirile din ştiinţă să fie folosite pentru războaie şi distrugerea omenirii, hotărâţi să apere omenirea de la autodistrugere, anunţaţi fiind că acesta era însuşi planul lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuiau să deţină putere, înţelepciune şi mijloacele necesare îndeplinirii misiunii. Cu alte cuvinte, se instituiau într-un fel de supraputere necunoscută acţionând asupra lumii fără ca lumea să ştie. Din ordin făceau parte numai oameni transformaţi de ştiinţa lor, persoane de talia şi competenţa unui Pitagora, care îşi ascundeau descoperirile ştiinţifice de lăcomia şi patimile şefilor de state, de regii dornici de a folosi descoperirile ştiinţei pentru războaie nimicitoare. Oamenii de geniu din matematică, fizică, astronomie, biologie, alchimie, traversau secolele la umbra marilor tirani, ascunzându-şi descoperirile ce puteau fi folosite împotriva fiinţelor umane a căror evoluţie spirituală rămânea mereu în urmă.

Destinul fiecăruia stătea în puterea unor forţe incontrolabile. Spun asta întrebându-mă cum de fusese posibil ca un copil din Prusia Orientală, respectiv Gustav Keitel, să ajungă la New York ca purtat de nişte entităţi nevăzute? Ei, bine, da, fusese. La vârsta nebună a adolescenţei, întrerupse şcoala şi fugise de acasă. Simţise o dorinţă arzătoare să se confrunte cu lumea, să cunoască lumea, binele şi răul. Plecase din Frankfurt, unde se afla familia sa, împreună cu un grup de călători, turişti, autostopişti, dornic să aibă experienţe fundamentale. Avea atunci doar şaisprezece ani. Erau anii şaizeci, începuse comportamentul hippy când adolescenţii şi tinerii de pretutindeni se revoltau împotriva rigidităţii familiei, a bătrânilor stăpâniţi de patima banilor. Hippysmul făcea ravagii.

Cu un grup protestatar Gustav ajunse la Dover şi de acolo în Franţa. Rămase aici un timp, apoi câteva luni mai târziu, plecă peste ocean şi se trezi la New York. Şi aici, după alte aventuri remarcabile, o cunoscu pe Sharon Okwin de care se îndrăgosti nebuneşte. Ce-i drept iubirea fulgeratoare fusese reciprocă. La rândul ei Sharon, unica fiică a lui Leonard Okwin, fugi de acasă, din New York, împreună cu Gustav Keitel, dorind să cunoască lumea alături de el. Sharon se plictisise de şcoală, de învăţătură, de lumea închisă, unde era silită să trăiască. Vru să cunoască viaţa şi să şi-o trăiască participând la evenimente ca un actor nu ca un spectator. Se alipi, împreună cu Gustav, de un grup de exploratori, porniţi în căutarea comorilor incaşe şi ajunseră până în Insula Paştelui. Fenomenul hippy şi toate celelalte revoluţii, prefaţau timpurile biblice, războiul tuturor împotriva tuturor şi nu lăsa pe nimeni indiferent. În mişcarea amplă şi cosmică erau antrenaţi adolescenţi, tineri, maturi, femei, bărbaţi şi copii. Lumea nu devenea un loc mai bun pentru nimeni. Pe acest fundal social, Gustav Keitel, la o vârstă vulnerabilă prin ea însăşi, îndrăgostit nebuneşte de Sharon, porni în peregrinare prin lume cu iubita lui, cuprins de o pasiune fatală şi de o nedumerire la fel de fatală. Curând Heinrich Keitel, tatăl lui Gustav, unul dintre marii bogătaşi ai Germaniei Federale, stăpânul unui imperiu electronic, angajă un detectiv să-l caute pe fiul său, să-l găsească şi să-l aducă acasă, dar acesta îl descoperi abia după un an de alergătură, într-o tabără de tineri ecologişti din Amsterdam. Între timp, se logodise cu Sharon, trăiau ca un cuplu şi speriaţi că vor fi despărţiţi, se legară unul de altul cu lanţuri; ameninţau că se vor sinucide în eventualitatea că se va folosi forţa împotriva lor. Keitel trebui să-l anunţe şi pe Okwin că-i găsise fiica. Ambele perechi de părinţi începură tratativele pentru despărţirea nebunilor lor copii, adolescenţi încă, atinşi de săgeata lui Cupidon. Gustav şi Sharon nici nu vroiau să audă de despărţire. Ambele familii acceptară inevitabilul admiţând căsătoria lor. Astfel că se căsătoriră în vara anului curent. El împlinise 18 ani, iar ea, 17. Ceremonia avu loc la New York, la hotelul Pierre. El se stabili la New York, spre mâhnirea părinţilor săi. În acelaşi an, convins că nimeni şi nimic nu-l va mai despărţi de Sharon, scăpat probabil şi de ravagiile adolescenţei, ascultă de glasul raţiunii şi, până la urmă, dovedi o inteligenţă practică. Se hotărî să continue studiile întrerupte în Germania. Se înscrise la Universitate şi urmă cursuri de matematică superioară, fizică, automatizări şi calculatoare, astrofizică, biofizică etc.,atras de ideea aprofundării cercetărilor din domeniul roboţilor electronici, mai mult de dragul tatălui său, dornic să-i facă şi o bucurie pe lângă atâtea necazuri. Când deveni student, avea 19 sau 20 de ani şi visa la o existenţă plasată pe jumătate în cer. Se dedică studiului şi cercetării cu rară pasiune, aprofundând misterele cosmosului, dar urmărind şi folosirea, pe scară tot mai largă, a inteligenţei artificiale în construcţia roboţilor. Scrise şi publică mai multe articole în revistele de specialitate, pe tema explorării posibilităţilor practic infinite ale folosirii inteligenţei artificiale, dar atenţie, exista oricând un pericol mortal pentru om. De la bun început trebuia avut în vedere faptul că maşinile inteligente puteau devora inteligenţa umană făcându-l pe om complet dependent de lucrul roboţilor. Observaţiile lui stârniră un val de critici, dar el nu se opri din publicarea altor descoperiri cruciale legate de posibilităţile modelării unor roboţi apţi să înlocuiască munca monotonă a omului. Cu abnegaţie totală continuă să caute o breşă în infinitul cerului, pe unde să pătrundă şi să smulgă dovezi despre existenţa extratereştrilor, o supralume nelimitată de materie, înzestrată cu mari puteri, izvorâte tocmai din libertatea pe care i-o dădea imaterialitatea. Printre altele, publică un amplu studiu asupra universului susţinând că lumile invizibile erau dispuse concentric, pe orizontală, asemeni structurii atomului. Concentrându-se, pentru masterat şi doctorat, pe decodificarea tainelor inteligenţei naturale, începu, în paralel, o nouă explorare a domeniului numit impropriu suprasensibil. Reveni singur în Germania începând să caute urmele Cavalerilor Teutoni şi-a societăţilor esoterice secrete, preocupat de fenomenele stranii ale universului vizibil. În paralel cu profesia sa de pasionat şi înalt specialist în computere, era hotărât să cerceteze şi domeniile universului invizibil. Mai era încă în Germania, când scrise şi publică, sub pseudonimul Manfred, mai multe studii despre efectele revoluţiei ştiinţei şi tehnicii şi cum vor trebui gestionate noile revoluţii tehnice şi epoca cea nouă post industrială. Se instalau practic civilizaţii paralele. Susţinu, cu oarecare timiditate totuşi, că tot ce se întâmpla în prezentul fizic nu era chiar o noutate; cu siguranţă erau preluate dintr-o civilizaţie anterioară. Opiniile de ordin religios erau cam confuze, rodul grăbit al unei inimi dornice de iubire şi slujire. Găsea mii de raţiuni bune slujitorilor bisericii, care voiau să ţină secrete descoperirile din ştiinţă, deoarece acceleratoarele de particule şi pătrunderea în spaţiul cosmic, puteau de fapt accelara evoluţiile şi zdrobi fiinţa umană a cărei putere spirituală de a gestiona noile forţe din ştiinţa cuantei şi-a geneticii, erau mult rămase în urmă. Pentru întâia dată, era limpede că un număr mic de savanţi, şi un număr şi mai mic de oameni geniali creaseră o civilizaţie la care omul, natural şi carnal, nu avea de fapt acces. Nu se exprima prea clar, dar un lucru părea sigur, nu greşea iubind lumea, dorind să îşi pună ştiinţa în slujba îndumnezeirii ei.

În continuare protejat de anonimat, după vreo şase luni, publică alte noi studii de data asta pe tema feed-back-ului faptelor omeneşti, fie bune, fie rele, din pricină că universul era Inteligenţă Supremă înfăşurată ca o spirală cu bucle uriaşe. Când se aştepta cel mai puţin, se trezi asaltat de curiozitatea lui Hans Mitelbach.

Gustav citise patru din cărţile lui Mitelbach axate pe tema globalizării. Mitelbach era înalt, blond cu ochi albaştri, tuns scurt ca un militar, având expresia cuiva mulţumit de sine. Ca vârstă o putea avea pe oricare între treizeci şi şaizeci de ani. În orice caz era un tip reuşit, made in Germany, cu amprenta unui gen de tinereţe care-l făcu pe Gustav să se gândească la licorile alchimiştilor. Mai înainte de toate, Mitelbach, cu mare, cu infinită politeţe, se declară admiratorul ideilor religioase ce izvorau din articolele publicate de Gustav sub pseudonimul Manfred. Îl rugă stăruitor să nu nege că el era autorul, să nu se ascundă de el, de Mitelbach adică, deoarece el cunoştea bine problema. Enigmaticul Hans Mitelbach, astrofizician, omul de ştiinţă cunoscut în lumea academică drept un extravagant curajos sau poate un înţelept, cel ce afirma public, prin anii 1970, că ştiinţa depăşise bariera materiei şi drumul spre abis era drept, liber şi scurt, dacă oamenii de ştiinţă nu se vor trezi la timp, să oprească neantizarea planetei. De îndată ce nu mai existau obstacole de ordin fizic, ştiinţa trebuia să-şi inventeze reguli şi constrângeri morale, pentru a evita holocaustul global. Părea să aibă o singură preocupare obsesivă, anume să-i convingă pe oameni că efectele faptelor se întorc asupra lor.

Se spuneau multe despre Mitelbach, dar se ştiau prea puţine. Principalul era că avea mare încredere în lucrul factorului psi prin care omenirea putea fi reeducată, manipulată cu succes spre regăsirea valorilor moralei creştine. Participase la o expediţie militară, în Antarctica, declarând la întoarcere că nimic nu era cum s-a crezut a fi şi nimic nu va mai fi la fel de aici încolo. Acum, după ce omul depăşise obstacolul materiei, pragul ultim al propriei protecţii, mai mult ca oricând îi revenea azi dificila misiune de a alege să-l iubească pe Dumnezeu, din propria dorinţă şi voinţă, pentru ceea ce Dunmezeu este, nu pentru ceea ce dăruieşte. Vorbi o vreme de necesitatea întoarcerii fiinţei umane la sentimente, la simţire; că oamenii de ştiinţă erau datori să găsească toate căile prin care oamenii puteau fi învătaţi să iubească, să redevină buni şi generoşi, căci numai sentimentele contau, numai sentimentele rezistau şi conturau personalitatea fiinţei în devenire cosmică.

Fizician , matematician, alchimist, teolog, cu alte cuvinte, o personalitate complicată, profesor universitar, doctor în multe ştiinţe de graniţă, consultant al mai multor universităţi din Europa şi SUA, Mitelbach mai declarase, în repetate rânduri, că ştiinţa ajunsese în punctul în care putea demonstra practic cum faptele oamenilor acţionau în univers în dublu sens; efectele faptelor reveneau asupra făptuitorilor. Sub soare nimic nu era nou, cu excepţia a ceea ce nu se ştia încă.

Strâns cu uşa, Gustav se deconspiră şi acceptă să răspundă la toate curiozităţile lui Mitelbach, lăsă garda jos, se prezentă, vorbi de tatăl său, de soţia sa, Sharon, stârnind mirarea lui Mitelbach şi totodată admiraţia pentru faptul că la doar douăzeci şi patru de ani, descoperise limbajul magic al ştiinţei. De la una la alta, la cea de-a treia întâlnire, Mitelbach îi propuse să devină membru al ordinului secret, Anonimii. Ordinul avea legi interioare de funcţionare şi rezistase tuturor mutaţiilor şi transmutaţiilor naturale. Începând cu secolul al doilea, Î de H, se concentrase pe cercetarea şi descoperirea căilor prin care se puteau oculta acele descoperiri din stiinţă care puteau pune în primejdie existenţa planetei. Într-un plan subtil, membrii ordinului, alcătuit la centru din inteligenţele cele mai puternice ale timpului, controlau şi conduceau de fapt lumea. Animat de aceleaşi idealuri, Gustav acceptă, deveni Cavaler legându-se, cu jurământul de credinţă, faţă de Ordin. În timp deveniră prieteni şi se întâlneau foarte des. Astfel fusese martor la necazurile lui Sharon provocate de maternitate şi-o admirase că dusese lucrul până la ultimile consecinţe şi astfel aduse pe lume, în 17 martie, un băiat căruia îi dădu numele Rudolph. Emoţionaţi, fără îndoială, Sharon şi Gustav se uitau la Rudolph, ca la un dar ceresc, venit direct din soare. Simţeau o adoraţie mistică şi enormă şi, într-un fel destul de ciudat, sentimentul, bogat în semnificaţii, îl cuprinse şi pe Mitelbach; el ceru să fie naşul pruncului, ceea ce familia acceptă cu recunoştinţă. Mitelbach îl boteză pe Rudolph în ritualul creştin catolic; după ceremonie ţinu să spună câteva cuvinte, printre care şi: “Copiii noştri nu sunt ai noştri, ei ne-au fost trimişi pentru a avea grijă de trupul lor, altminteri ei nu sunt din lumea aceasta.”